Casa cruplud

BALAMUC LA MINISTER
Domnul Weasley îi trezi după doar câteva ore de somn. Strânse corturile cu ajutorul magiei şi plecară din cam­pus cât putură mai repede, trecând pe lângă domnul Roberts, care se afla la uşa cabanei sale. Domnul Roberts avea o figură stranie, părând ameţit de-a binelea. Le făcu semn cu mâna la plecare, urându-le încet „La mulţi ani”.

- O să îşi revină, zise domnul Weasley încet, când se îndreptau spre mlaştină. Câteodată, când i se modifică me­moria cuiva, îl face să fie puţin dezorientat pentru o vre­me... În cazul ăsta, ce a trebuit să uite Încuiatul ăsta n-a fost o nimica toată...

Când se apropiară de locul unde erau Portalurile, auziră voci insistente şi, când ajunseră acolo, văzură vrăjitoare şi vrăjitori strânşi grămadă în jurul lui Basil, responsabilul cu Portalurile, toţi înghesuindu-se să plece din campus cât mai repede. Domnul Weasley avu o discuţie scurtă cu Basil, după care se aşezară la coadă, reuşind să ia o roată veche de cauciuc cu care ajunseră iar la Stoatshead Hill, înainte de răsăritul soarelui. Merseră prin Ottry St. Catchpole către Vizuină, ziua în amiaza mare, vorbind foarte puţin pentru că erau morţi de oboseală şi se gândeau cu jind la micul dejun. După ce trecură de ultimul cot al drumului, zăriră „Vizuina” şi un strigăt de uşurare răsună de-a lungul dru­mului mocirlos.

- Oh, slavă Domnului, slavă Domnului!

Doamna Weasley, care îi aştepta în curtea din faţă, bineînţeles, veni în fugă spre ei, cu papucii de casă în picioare.

Chipul îi era palid şi obosit, şi ţinea strâns în mână un exemplar din Profetul zilei.

- Oh, Arthur, am fost atât de îngrijorată... Atât de îngrijorată... Se aruncă de gâtul domnului Weasley şi ziarul îi căzu din mână. Uitându-se la el, Harry văzu scris cu majuscule: MO­MENTE DE TEROARE LA CUPA MONDIALĂ DE VÂJT­HAŢ şi alături, o poză strălucitoare a Semnului Întunecat pe deasupra copacilor.

- Bine că n-aţi păţit nimic, murmură doamna Weasley ameţită, dându-i drumul domnului Weasley şi privindu-i pe toţi cu ochii înroşiţi de plâns. Sunteţi întregi... Ah, băieţii mei...

Şi, spre mirarea tuturor, îi luă pe Fred şi pe George şi îi îmbrăţişă atât de strâns, încât aceştia se dădură cap în cap.

- Auu! Mamă, ne sufoci...

- Am strigat la voi înainte să plecaţi! zise doamna Weas­ley, începând să plângă. Numai la asta m-am gândit! Dacă vă prindea Ştiţi-Voi-Cine... Şi ultimul lucru pe care vi-l spuse­sem era că nu aţi primit destule N.O.V.-uri... Ah, Fred... George...

- Haide, Molly, lasă, suntem toţi vii şi nevătămaţi, o linişti domnul Weasley, dezlipind-o de gemeni şi conducând-o spre casă. Bill, adăugă el încet, ia ziarul, vreau să văd ce scrie...

Se înghesuiră cu toţii în mica bucătărie şi Hermione îi fă­cu doamnei Weasley o cană de ceai foarte concentrat, în care domnul Weasley insistă să pună o picătură de Ogdens Old Firewhisky. Bill îi dădu ziarul tatălui său. Domnul Weasley cercetă prima pagină, în timp ce Percy se uita peste umărul tatălui său.

- Ştiam eu, zise domnul Weasley supărat. Incapabilii de la Minister... vinovaţii nu au fost prinşi... măsuri superficiale de securitate... vrăjitori specializaţi în Magie Neagră neveri­ficaţi... ruşine naţională... Cine a scris asta? Ah, desigur... Rita Skeeter!

- Femeia asta are ceva cu Ministerul! izbucni Percy mânios. Săptămâna trecută zicea că ne pierdem timpul cu grosimea fundurilor de ceaun, când ar trebui să stârpim vampirii! De parcă n-ar fi menţionat expres în al doispreze­celea paragraf din „Sfaturi pentru tratarea non-vrăjitorilor parţial umani” că...

- Fă-ne o favoare, Percy, zise Bill, căscând de-i trosneau fălcile, şi taci!

- Sunt şi eu menţionat, holbă domnul Weasley ochii în spatele ochelarilor, când ajunse la sfârşitul articolului din Profetul zilei.

- Unde? zise doamna Weasley, înecându-se cu ceaiul cu whisky. Dacă aş fi văzut asta, aş fi ştiut că eraţi în viaţă!

- Nu-mi dau numele, dar la mine se referă, zise domnul Weasley nemulţumit. Fiţi atenţi: Dar vrăjitorii şi vrăjitoarele care aşteptau la marginea pădurii cu sufletul la gură, să fie lămuriţi de oameni ai Ministerului Magiei, au fost dezamă­giţi amarnic. Un oficial al Ministerului a venit la puţin timp după apariţia Semnului Întunecat, pretinzând că nu a fost nimeni rănit, însă refuzând să divulge şi alte informaţii. Dar rămâne de văzut dacă această declaraţie va fi de ajuns pen­tru a înăbuşi zvonurile cum că ar fi fost scoase mai multe cadavre din pădure, o oră mai târziu. Hai să fim serioşi, zise domnul Weasley exasperat, dându-i ziarul lui Percy. Nimeni nu a fost rănit, ce ar fi vrut să spun? Zvonuri că mai multe cadavre au fost scoase din pădure... Ei bine, acum sigur o să circule zvonul ăsta, după ce a publicat ea aşa ceva!

Şi domnul Weasley oftă din toţi rărunchii.

- Molly, trebuie să mă duc la serviciu, mai zise el, o să tre­buiască să aplanăm toată situaţia.

- Vin cu tine, tată, zise Percy cu un ton plin de impor­tanţă. Domnul Crouch o să aibă nevoie de toată lumea. Şi în plus, îi pot prezenta personal raportul despre fundurile de ceaun.

Şi Percy ieşi aproape în fugă din bucătărie.

Doamna Weasley păru foarte necăjită.

- Arthur, dar se presupune că eşti în concediu! Asta nu are nici o legătură cu departamentul tău, sunt sigură că se pot descurca şi fără tine!

- Trebuie să mă duc, Molly, zise domnul Weasley, să în­cerc să dreg lucrurile. Mă schimb şi plec.

- Doamnă Weasley, zise Harry deodată, neputând să se abţină, a sosit cumva Hedwig cu o scrisoare pentru mine?

- Hedwig, dragule? zise doamna Weasley distrată. Nu... nu, nu a venit deloc poşta.

Ron şi Hermione pe priviră curioşi pe Harry.

Aruncându-le o privire semnificativă prietenilor lui, spuse cu glas tare:

- Pot să-mi duc lucrurile la tine în cameră, Ron?

- Da... cred că mi le duc şi eu, se prinse Ron imediat. Hermione?

- Da, zise şi ea repede şi toţi trei ieşiră din bucătărie cu paşi repezi, îndreptându-se către scări.

- Ce e, Harry? îl întrebă Ron, imediat ce închiseră uşa de la mansardă în urma lor.

- Este ceva ce nu v-am spus, zise Harry. Duminică dimi­neaţă, m-am trezit şi iar m-a durut cicatricea.

Ron şi Hermione reacţionară aproape exact cum îşi imagi­nase Harry în Aleea Boschetelor. Hermione tresări şi începu imediat să îi dea sfaturi, menţionând mai multe volume de cărţi în care să caute şi pe toată lumea, începând de la Albus Dumbledore la Madame Pomfrey, matroana de la Hogwarts.

Ron rămase pur şi simplu tablou.

- Dar... Doar nu era acolo, nu? Ştii-Tu-Cine, vreau să spun... Adică, ultima dată când te-a durut cicatricea, era la Hogwarts, nu?

- Sunt sigur că nu a fost pe Aleea Boschetelor, zise Harry. Însă l-am visat... pe el şi pe Peter... Ştiţi voi, pe Şobo... Acum nu-mi amintesc chiar totul, însă plănuiau să omoare pe... cineva.

Era cât pe ce să spună „pe mine”, însă nu îl lăsă inima să o vadă pe Hermione şi mai îngrozită decât era în acel moment.

- A fost doar un vis, zise Ron, căutând să îl liniştească. Un coşmar...

- Da... Totuşi, asta să fi fost, oare? zise Harry, întorcân­du-se spre fereastră şi privind la cerul care se lumina. Este straniu, nu? Mă doare cicatricea şi trei zile mai târziu reapar Devoratorii Morţii şi semnul lui Cap-de-Mort este iar pe cer.

- Nu îi mai pronunţa numele! şuieră Ron printre dinţi.

- Şi mai ţineţi minte ce a spus profesoara Trelawney? con­tinuă Harry, ignorându-l pe Ron. La sfârşitul anului trecut?

Profesoara Trelawney era profesoara lor de „Previziuni despre viitor” de la Hogwarts.

Expresia îngrozită a Hermionei dispăru brusc şi ea pufni ironic:

- Hai, Harry, doar n-o să crezi ce spune impostoarea aia?

- Nu ai fost acolo, zise Harry. Nu ai auzit-o... A fost alt­fel... V-am spus, a intrat în transă - una adevărată - şi a spus că Lordul Întunericului va renaşte... Mai puternic şi mai înfricoşător ca niciodată... Şi că acest lucru va fi posibil pen­tru că servitorul său credincios se va întoarce la el în noap­tea aceea... Şi atunci a scăpat Şobo!

Urmă un moment de tăcere în care Ron îşi găsi de lucru, distrat, cu o gaură din cuvertura lui cu echipa de vâjthaţ „Tunurile din Chudley”.

- De ce ai întrebat dacă a venit Hedwig, Harry? se inte­resă Ron. Aşteptai vreo scrisoare?

- I-am spus lui Sirius despre cicatrice, zise Harry, ridi­când din umeri. Aştept să-mi răspundă.

- Ai făcut foarte bine! zise Ron, cu chipul luminându-i-se brusc. Sunt convins că Sirius o să ştie ce e de făcut!

- Speram să-mi răspundă cât mai repede, zise Harry.

- Dar nu ştim unde e Sirius... Ar putea fi în Africa sau cine ştie unde? zise Hermione cu înţelepciune. Hedwig nu poate face o asemenea călătorie în câteva zile...

- Da, ştiu, zise Harry, însă simţi un gol în stomac când se uită pe fereastră la cerul pe care nu se vedea nici urmă de Hedwig.

- Haide să jucăm vâjthaţ în livadă, Harry, zise Ron. Hai, suntem trei la trei! Joacă şi Bill, Charlie, Fred şi George... Poţi să încerci acum „Fenta Wronski”...

- Ron, zise Hermione, cu un ton nu-cred-că-ai-înţeles-ce-se­întâmplă-aici, Harry nu vrea să joace vâjthaţ acum... Este îngri­jorat şi obosit... trebuie să ne ducem cu toţii la culcare...

- Ba da, vreau să joc vâjthaţ, zise Harry deodată. Stai aşa, să-mi iau mătura!

Hermione ieşi din cameră, bombănind ceva ce semăna foarte tare cu „Hm, băieţii!”

Nici domnul Weasley şi nici Percy nu petrecură prea mult timp acasă în săptămâna care urmă. Amândoi plecau de acasă în fiecare dimineaţă înainte să se scoale ceilalţi şi se întorceau mult după cină în fiecare seară.

- A fost un balamuc de nedescris, le spuse Percy cu importanţă duminică după-amiază, înainte de plecarea lor la Hogwarts. Am stins focuri toată săptămâna! Oamenii tot trimit Urlătoare şi, dacă nu le deschizi imediat, explodează. Biroul meu e pârjolit tot şi cea mai bună pană a mea a fost transformată într-un pumn de cenuşă.

- De ce trimite toată lumea Urlători? întrebă Ginny, care stătea pe covorul din faţa şemineului şi îşi lipea cu Magic­scotch cartea „O sută de ierburi şi ciuperci magice”.

- Se plâng de slaba securitate asigurată la Cupa Mon­dială, răspunse Percy. Vor să fie compensaţi pentru bunu­rile lor distruse. Mundungus Fletcher a cerut un cort cu zece dormitoare şi cu jacuzzi, dar eu ştiu sigur că dormea sub o pelerină prinsă pe nişte beţe!

Doamna Weasley aruncă o privire către ceasul vechi din colţ. Lui Harry îi plăcea mult ceasul acela. Era complet nefo­lositor, dacă vroiai să ştii cât e ora, dar oferea foarte multe alte informaţii. Avea nouă limbi de aur şi pe fiecare dintre ele era gravat numele unui Weasley. Pe cadran nu erau marcate cifre, ci locurile unde ar putea fi fiecare membru al familiei: Acasă, Şcoală sau Serviciu. Mai erau şi alte notaţii: Pierdut, Spital, Închisoare, iar unde ar fi trebuit să fie ora douăsprezece în mod normal, scria Pericol de moarte.

Opt limbi arătau acum spre Acasă, numai cea a domnu­lui Weasley, care era şi cea mai lungă, era încă la Serviciu. Doamna Weasley oftă.

- Tatăl vostru nu a mai trebuit să se ducă la serviciu în week-end-uri de pe vremea Ştiţi-Voi-Cui, zise ea. Munceşte mult prea mult. Cina lui n-o să mai fie bună de nimic, dacă nu vine curând!

- Păi, tata crede că trebuie să compenseze greşeala de la meci, nu? zise Percy. Adevărul este că a fost puţin cam imprudent când a dat o declaraţie publică înainte de a o dis­cuta cu şeful lui...

- Să nu îndrăzneşti să dai vina pe tatăl tău pentru ce a scris nenorocita aia de Rita Skeeter! zise doamna Weasley, înfierbântându-se dintr-o dată.

- Dacă nu ar fi zis tata nimic, biata Rita ar fi fost nevoită să scrie că nimeni din Minister nu ştie nimic, zise Bill, care juca şah cu Ron. Rita Skeeter se ia de toată lumea. Ţineţi minte, când le-a luat interviuri tuturor Anihilatorilor de blesteme de la Gringotts, că m-a făcut şi pe mine „pletos bun de nimic” la un moment dat?

- Păi, ai părul un pic cam lung, dragule, zise doamna Weasley cu blândeţe. Dacă m-ai lăsa...

- Nu, mamă!

Ploaia răpăia la fereastra de la sufragerie. Hermione era cufundată în „Manualul Standard de Vrăji” - Treapta IV, un exemplar dintre cele cumpărate de doamna Weasley pentru ea, Harry şi Ron, de la librăria de pe Aleea Diagon, în timp ce Charlie blestema o baclava ignifugă. Harry îşi lustruia mătura „Fulger”, având deschisă la picioare „Trusa pentru întreţinerea cozilor de mătură”. O primise de la Hermione când împlinise treisprezece ani. Fred şi George stăteau într-un colţ îndepărtat, cu penele înmuiate în cerneală, aplecaţi asupra unei bucăţi de pergament şi vorbind în şoaptă.

- Oare ce puneţi la cale? întrebă doamna Weasley tăios, cu ochii pe gemeni.

- Ne facem temele, mamă, zise Fred evaziv.

- Să fim serioşi, doar sunteţi încă în vacanţă! făcu doam­na Weasley.

- Da, dar suntem cam în urmă, adăugă George.

- Sper că nu completaţi un nou formular de comandă, nu? zise doamna Weasley cu viclenie. Doar nu aveţi de gând să reîncepeţi cu Weasley Bing-Bong?

- Ei şi tu, mamă, zise Fred, cu o expresie jignită pe chip. Dacă s-ar răsturna mâine Expresul de Hogwarts şi eu şi George am muri, cum te-ai simţi ştiind că ultimele lucruri pe care ni le-ai spus au fost nişte acuzaţii nefondate?

Toţi izbucniră în râs. Chiar şi doamna Weasley.

- Ah, vine tatăl vostru! zise ea deodată, privind iar către ceas. Limba din dreptul domnului Weasley trecu repede de la Serviciu la Pe drum. O secundă mai târziu, limba se opri în dreptul lui Acasă, alături de ale celorlalţi, şi îl auziră pe domnul Weasley strigând-o din bucătărie.

- Vin, Arthur! zise doamna Weasley, ieşind grăbită din cameră.

Câteva clipe mai târziu, domnul Weasley intră în sufrage­ria călduroasă, cu cina pe o tavă. Părea complet extenuat.

- Ei bine, chiar că e greu, îi spuse el doamnei Weasley, în timp ce se aşeza în fotoliul de lângă foc şi se juca lipsit de entuziasm cu furculiţa prin conopida cam rece. Rita Skeeter ne-a dat târcoale toată săptămâna, vânează gafele Mini­sterului, pe care să le scrie în ziar. Acum a aflat de biata Bertha care a dispărut, aşa că ăsta o să fie subiectul de pe prima pagină a Profetului zilei de mâine. De când i-am spus lui Bagman că ar fi trebuit să trimită pe cineva să o caute...

- Da, şi domnul Crouch îi tot spune asta, de săptămâni întregi, zise Percy calm.

- Crouch este foarte norocos că nu a aflat Rita de Winky, zise domnul Weasley enervat. Asta ar umple ziarele o săptă­mână întreagă: prinderea spiriduşului său de casă, în mână cu bagheta care a adus Semnul Întunecat pe cer.

- Parcă stabilisem că Winky, deşi complet iresponsabilă, nu a fost cea care a adus Semnul? zise Percy înflăcărat.

- Iar eu cred că domnul Crouch este foarte norocos că nimeni de la Profetul zilei nu a aflat cât de urât se poartă cu spiriduşii! zise Hermione supărată.

- Stai puţin, Hermione! interveni iar Percy. Un membru al Ministerului, de rangul domnului Crouch, merită să fie ascultat orbeşte de servitorii săi...

- De sclava sa, vrei să spui! zise Hermione, ridicând vocea. Pentru că nu o plăteşte pe Winky, nu?

- Cred că ar trebui să vă duceţi cu toţii sus şi să verificaţi dacă aţi împachetat cum trebuie! zise doamna Weasley, oprind cearta. Haideţi, cu toţii, hai odată...

Harry îşi strânse „Trusa pentru întreţinerea cozilor de mătură”, îşi puse mătura pe umăr şi se duse în camera de sus, împreună cu Ron. Ploaia se auzea şi mai tare sus, însoţită de rafalele şi gemetele vântului, ca să nu mai vorbim de urletele necontenite ale vampirului care locuia în pod. Pigwidgeon începu iar să huhuiască şi să se agite prin colivie, când îi văzu intrând. La vederea cuferelor gata împachetate pe jumătate, nu mai putea de entuziasm şi nerăbdare.

- Aruncă-i nişte „Delicatese pentru bufniţe”, zise Ron, aruncându-i o cutie lui Harry, poate mai tace din gură!

Harry îi strecură câteva delicatese printre barele coliviei, apoi se îndreptă spre cufărul său. Lângă el era colivia lui Hedwig, care era tot goală.

- A trecut mai mult de o săptămână, zise Harry, uitân­du-se la colivia părăsită a lui Hedwig. Ron, oare nu l-or fi prins pe Sirius?

- Nu, ar fi apărut ştirea în Profetul zilei, zise Ron. Oficialii din Ministerul Magiei ar fi dornici să arate că au prins şi ei pe cineva, nu?

- Da, probabil că da...

- Fii atent, uite ce ţi-a luat mama din Aleea Diagon! Ţi-a scos şi nişte aur din seif... Şi ţi-a spălat toate şosetele!

Descărcă un vraf de pachete pe patul lui Harry şi puse săcu­leţul cu bani şi un braţ de şosete lângă ele. Harry începu să despacheteze lucrurile primite. În afară de „Manualul Stan­dard de Vrăji - Treapta IV” de Miranda Şoimtimid, avea câte­va pene noi, douăsprezece suluri de pergament şi rezerve pen­tru setul său de poţiuni magice. Tocmai la timp, fiindcă i se cam terminaseră spinările de peşte-leu şi esenţa de mătrăgună. Pe când îşi stivuia lenjeria de corp în ceaun, Ron scoase un sunet dezgustat, din spatele său.

- Ce crezi c-o fi chestia asta?

Ţinea în mână ceva ce semăna cu o rochie lungă de cati­fea maro. Avea un guler de mătase cam şifonat, cu dantelă, şi nişte mâneci la fel.

Se auzi un ciocănit la uşă şi în cameră intră doamna Weasley, cu un braţ de robe pentru Hogwarts, proaspăt spălate.

- Poftim, zise ea, împărţindu-le robele. Acum, aveţi grijă să le împachetaţi cum trebuie, ca să nu se şifoneze.

- Mamă, cred că mi-ai dat noua rochie a lui Ginny, zise Ron, întinzându-i roba maro, cu dantelă.

- Bineînţeles că nu, zise doamna Weasley. Este pentru tine. Robă festivă.

- Cum? zise Ron îngrozit.

- Robă festivă! repetă doamna Weasley. Pe lista pentru şcoală scria că vă trebuie şi aşa ceva pentru anul acesta... Robe pentru ocazii speciale!

- Cred că glumeşti, zise Ron neîncrezător. Eu nu port chestia asta! În nici un caz!

- Toată lumea poartă, Ron! zise doamna Weasley supă­rată. Toate sunt la fel! Şi tatăl tău are unele pentru petre­cerile simandicoase!

- Mă împuşc, înainte să mă îmbrac cu aşa ceva! strigă Ron cu încăpăţânare.

- Nu mai fi aşa, zise doamna Weasley, trebuie să ai şi o robă festivă, aşa scrie pe listă! I-am luat şi lui Harry. Arată-i, Harry...

Puţin speriat, Harry deschise ultimul pachet de pe pat. Nu era însă chiar atât de rău pe cât se aşteptase. Roba lui nu avea deloc dantelă. De fapt, era foarte asemănătoare cu cele pentru şcoală, numai că era verde-închis, în loc de negru.

- M-am gândit că o să-ţi scoată în evidenţă culoarea ochilor, dragule, zise doamna Weasley cu multă dragoste.

- Da, asta e OK! zise Ron supărat, uitându-se la roba lui Harry. Mie de ce nu mi-ai luat aşa ceva?

- Pentru că... Ei bine, pe ale tale a trebuit să le iau la mâna a doua şi nu prea am avut de ales! zise doamna Weas­ley, înroşindu-se toată.

Harry îşi mută privirile în altă parte. Ar fi împărţit cu familia Weasley, cu multă plăcere, toţi banii din seiful său de la „Gringotts”, dar ştia că nu ar fi acceptat niciodată.

- N-o să port asta niciodată, spuse Ron încăpăţânat. Niciodată!

- Bine, se răsti doamna Weasley. Du-te atunci în pielea goală! Şi Harry, te rog să-i faci o poză, să mă distrez şi eu puţin.

Ieşi din cameră, trântind uşa în urma ei. Din spatele lor se auzi un zgomot ciudat. Pigwidgeon se înecase cu o deli­catesă mult prea mare.

- De ce tot ce am eu este de doi bani? zise Ron furios, traversând camera în grabă, pentru a-i descleşta ciocul lui Pigwidgeon.

— Capitolul XI —
ÎN EXPRESUL DE HOGWARTS
Când se trezi în dimineaţa următoare, Harry simţi aerul de tristeţe care anunţa sfârşitul vacanţei. Ploaia încă ră­păia în fereastră, în timp ce el îşi îmbrăca blugii şi bluza. Aveau să îşi pună robele de şcoală în tren, în apropiere de Hogwarts.

El, Ron, Fred şi George abia ajunseră la etajul unu, în timp ce coborau la micul dejun, când doamna Weasley apă­ru în capul scărilor, neliniştită.

- Arthur! strigă ea în sus, Arthur! Mesaj urgent de la Minister!

Harry se lipi de perete, pentru a-i face loc domnului Weasley, care trecu în grabă pe lângă el cu roba pusă invers. Când intrară în bucătărie, o găsiră pe doamna Weasley cotrobăind prin sertare.

- Am o pană pe undeva! mormăia ea.

Domnul Weasley, aplecat asupra şemineului, vorbea cu...

Harry îşi închise ochii cât mai strâns, după care îi des­chise iar, pentru a se asigura că vede bine.

Capul lui Amos Diggory stătea în mijlocul flăcărilor, ca un ou mare şi bărbos. Vorbea foarte repede, fără să ia în seamă scânteile care zburau în jurul lui şi flăcările care îi atingeau urechile.

- ... iar vecinii Încuiaţi au auzit strigăte şi pocnituri şi s-au dus şi i-au chemat pe oamenii ăia, cum îi cheamă? De la... polisia. Arthur, trebuie să vii aici, cât mai urgent!

- Uite! zise doamna Weasley pe nerăsuflate, dându-i domnului Weasley o bucată de pergament, o călimară şi o pană jerpelită.

- Am avut mare noroc că am auzit eu primul, continuă capul domnului Diggory. A trebuit să vin devreme la servi­ciu ca să trimit nişte bufniţe şi i-am găsit pe toţi cei de „Oficiul de folosire nepermisă a magiei” pregătindu-se să plece... Dacă află Rita Skeeter despre asta, Arthur...

- Şi ce spune Ochi-Nebun că s-a întâmplat? întrebă dom­nul Weasley, deschizând călimara, înmuindu-şi pana şi pre­gătindu-se să ia notiţe.

Domnul Diggory îşi roti ochii.

- Zice că a auzit un intrus la el în curte. Că se furişa către casă, dar a fost oprit de pubelele lui.

- Ce au făcut pubelele? întrebă domnul Weasley, scriind în viteză.

- Au făcut mult zgomot şi au împroşcat totul cu gunoi, din câte ştiu eu, continuă domnul Diggory. Se pare că una dintre ele încă se mai zbătea când a venit polisia...

Domnul Weasley mormăi:

- Şi ce e cu intrusul?

- Arthur, îl ştii pe Ochi-Nebun Moody, zise capul domnu­lui Diggory, dându-şi iar ochii peste cap. Cineva care se furişa în curtea lui noaptea? Probabil că o să dai de vreo pisică bezmetică, acoperită cu coji de cartof. Dar dacă cei de la „Oficiul de folosire nepermisă a magiei” pun mâna pe Ochi-Nebun, nu-l văd bine... Gândeşte-te la trecutul lui... Trebuie să-l scoatem basma curată, să-i punem în cârcă nişte acuzaţii cât mai inofensive, ceva din departamentul tău... Ce-ar fi să zicem că a făcut să explodeze pubelele?

- Da, poate găsesc ceva, zise domnul Weasley, încă scri­ind foarte repede, posomorât şi cu fruntea încruntată. Sper că nu şi-a folosit bagheta... De fapt, nu a atacat pe nimeni, nu-i aşa?

- Pun pariu că a sărit din pat şi a început să blesteme tot ce-a văzut pe fereastră, zise domnul Diggory, dar o să le fie foarte greu să demonstreze acest lucru, dat fiind că nu sunt victime sau stricăciuni.

- Bine, vin, zise domnul Weasley, după care îşi puse pergamentul cu notiţele pe care le luase în buzunar şi ieşi val vârtej din bucătărie.

Capul domnului Diggory o privi pe doamna Weasley.

- Îmi pare rău, Molly, zise el, mai calm, că vă deranjez atât de dimineaţă... dar Arthur este singurul care poate să-l scape pe Ochi-Nebun şi doar ştii că azi ar trebui să-şi încea­pă noul serviciu. De ce a trebuit să se întâmple aşa ceva toc­mai azi-noapte?

- Nu-i nimic, Amos, zise doamna Weasley. Eşti sigur că nu vrei nişte pâine prăjită sau altceva, înainte să pleci?

- A, da, bine... hai, totuşi, zise domnul Diggory. Doamna Weasley luă o felie de pâine prăjită cu unt din teancul de pe masă, o puse în cleştele de şemineu şi i-o dădu în gură domnului Diggory.

- Mulţumesc, zise el cu o voce slabă şi apoi, cu un poc­net mic, se făcu nevăzut.

Harry îl auzi pe domnul Weasley luându-şi grăbit la revedere de la Bill, Charlie, Percy şi de la fete. În cinci minute, era înapoi în bucătărie, cu roba pusă cum trebuie, pieptănându-se din mers.

- Ar trebui să mă grăbesc... Un semestru plăcut, băieţi, le zise domnul Weasley lui Harry, lui Ron şi gemenilor, arun­cându-şi o pelerină pe umeri şi pregătindu-se să Dispară. Molly, te descurci tu cu copiii, îi duci la gara „King’s Cross”, da?

- Sigur că da, zise ea. Tu ai grijă de Ochi-Nebun, ne des­curcăm noi!

În timp ce domnul Weasley Dispărea, Bill şi Charlie intrară în bucătărie.

- A pomenit cineva de Ochi-Nebun? întrebă Bill. Ce-a mai făcut de data asta?

- Zice că încercat cineva să-i spargă azi-noapte casa, răspunse doamna Weasley.

- Ochi-Nebun Moody? zise George îngândurat, punându-şi gem pe o felie de pâine prăjită. Nu cumva e smintitul ăla...

- Tatăl vostru îl respectă mult pe Ochi-Nebun Moody, zise doamna Weasley tăios.

- Da, păi, tata colecţionează şi el prize, nu? întrebă Fred încet, când doamna Weasley ieşi din cameră. Cine se aseamănă...

- Moody a fost un mare vrăjitor pe vremuri, zise Bill.

- Este prieten din tinereţe cu Dumbledore, nu? întrebă Charlie.

- Totuşi, Dumbledore nu este chiar... normal, nu-i aşa? zise Fred. Adică, ştiu că e un geniu şi tot restul, dar...

- Cine este Ochi-Nebun? întrebă Harry.

- A lucrat la Minister, acum a ieşit la pensie, zise Charlie. L-am întâlnit o dată când m-a dus tata la serviciul lui. Era un Auror - unul dintre cei mai buni - un expert în prinderea vrăjitorilor care se ocupau cu Magia Neagră, adăugă el, văzând privirea nedumerită a lui Harry. Jumătate din celulele de la Azkaban sunt pline datorită lui. Aşa şi-a făcut mulţi duşmani... familiile celor pe care i-a prins, în cea mai mare parte... Şi am auzit că a devenit de-a dreptul paranoic la bătrâneţe. Nu mai are încredere în nimeni. Vede Magie Neagră peste tot!

Bill şi Charlie se hotărâră să-i conducă până la gara „King’s Cross”, dar Percy, cerându-şi scuze peste scuze, le zise că era absolută nevoie de el la Minister.

- Pur şi simplu nu pot să mă învoiesc în momentul ăsta, le spuse el. Domnul Crouch a ajuns să nu se mai poată lipsi de mine!

- Da? Ştii ceva, Percy? zise George cu multă seriozitate. Poate că în curând o să înveţe şi cum te cheamă!

Doamna Weasley folosise telefonul de la Poşta din sat pentru a chema trei taxiuri din lumea Încuiaţilor, absolut obişnuite, ca să îi ducă la Londra.

- Arthur a încercat să împrumute nişte maşini de la Minister pentru noi, îi şopti doamna Weasley lui Harry, în timp ce stăteau în curtea cu băltoace, privind cum şoferii puneau cele şase cufere grele în maşinile lor. Însă nu mai era nici una liberă... O, Doamne, şoferii ăştia nu par prea încântaţi, nu?

Harry preferă să nu-i spună doamnei Weasley că şoferilor de taxi din lumea Încuiaţilor rareori li se întâmpla să fie entuziasmaţi că transportă bufniţe, mai ales agitate, aşa cum era Pigwidgeon, care scotea nişte sunete stridente, absolut exasperante. Şi nici nu erau morţi de încântare când explo­dau pe neaşteptate nişte Artificii Filibuster, aşa cum se întâmplase când se deschisese din greşeală cufărul lui Fred, făcându-l pe şofer să tresară înspăimântat şi să urle de du­rere, când Şmecherilă i se căţărase speriat pe picior.

Călătoria fu neplăcută şi obositoare, copiii fiind înghe­suiţi în taxiuri, alături de cufere. Lui Şmecherilă îi luă ceva timp să îşi revină de pe urma artificiilor şi, până să intre în Londra, Harry, Ron şi Hermione trebuiră să suporte zeci de zgârieturi. Răsuflară uşuraţi când coborâră la „King’s Cross”, deşi ploua mai tare ca niciodată şi fură udaţi până la piele, cât timp traversară strada aglomerată şi intrară cu cuferele în gară.

De-acum, Harry nu mai avea probleme să ajungă la pero­nul 9 şi ³/4. Trebuia să treci, pur şi simplu, printr-o barieră care despărţea peroanele 9 şi 10. Singura parte mai delicată era să faci acest lucru în aşa fel încât să nu se observe, pen­tru a nu atrage atenţia Încuiaţilor. Şi atunci, se împărţiră în grupuri mai mici. Harry, Ron şi Hermione (cei care săreau cel mai tare în ochi, având în vedere că erau însoţiţi de Pigwidgeon şi Şmecherilă) merseră primii. Se sprijiniră uşor pe bariera dintre peroane, discutând fără nici o grijă şi tre­cură prin ea... Şi atunci, peronul 9 şi ³/4 prinse viaţă sub ochii lor.

Expresul de Hogwarts, un tren cu aburi, de un roşu stră­lucitor, era deja acolo. Din el se ridicau nori de abur, prin­tre care elevii de la Hogwarts şi părinţii lor de pe peron păreau nişte fantome întunecate. Pigwidgeon făcea mai mult zgomot ca niciodată, drept răspuns la chemarea atâtor alte bufniţe. Harry, Ron şi Hermione se duseră să-şi găsească locurile şi în curând îşi aranjau bagajele într-un compartiment de la mijlocul trenului. Apoi săriră înapoi pe peron, ca să-şi ia la revedere de la doamna Weasley, Bill şi Charlie.

- S-ar putea să ne întâlnim mai devreme decât credeţi, zise Charlie zâmbind, când o îmbrăţişă pe Ginny.

- De ce? întrebă Fred entuziasmat.

- Lasă, că vedeţi voi, zise Charlie misterios. Dar să nu-i spuneţi şi lui Percy... Până una alta, sunt „informaţii secrete, până când ministerul va hotărî să le facă publice”, îl mai­muţări el pe Percy.

- Da, într-un fel îmi pare rău că nu pot să fiu şi eu la Hogwarts anul ăsta, zise Bill, cu mâinile în buzunare, privind aproape cu jind la tren.

- De ce? întrebă George nerăbdător.

- O să aveţi un an interesant, răspunse Bill şi ochii îi sclipiră. S-ar putea să-mi iau nişte timp liber şi să vin şi eu să văd o parte...

- O parte din ce? zise Ron.

Dar chiar atunci se auzi fluierul trenului şi doamna Weasley îi conduse către uşa compartimentului.

- Vă mulţumim că ne-aţi ţinut la dumneavoastră, doam­nă Weasley, zise Hermione, în timp ce urcau.

Închiseră uşa şi se aplecară pe geam pentru a vorbi cu ea.

- Da, mulţumim pentru tot, doamnă Weasley, zise şi Harry.

- Ah, a fost plăcerea mea, dragilor, spuse doamna Weasley. V-aş invita de Crăciun, dar... Ei bine, presupun că o să vreţi să rămâneţi cu toţii la Hogwarts, având în vedere... una... alta...

- Mamă! strigă Ron enervat. Ce ştiţi voi şi nu ne spuneţi şi nouă?

- Presupun că o să aflaţi în după-amiaza asta, zise doam­na Weasley, zâmbind. O să fie foarte interesant, să ştiţi... Sunt foarte fericită că au schimbat regulile...

- Ce reguli? întrebară Harry, Ron, Fred şi George într-un glas.

- Sunt sigură că o să vă spună profesorul Dumbledore... Acum, fiţi cuminţi, da? Ne-am înţeles, Fred? Da, George?

Se auzi un ţiuit puternic şi trenul se puse în mişcare.

- Spuneţi-ne ce se întâmplă la Hogwarts! strigă Fred pe fereastră, în timp ce se depărtau de doamna Weasley, Bill şi Charlie. Ce reguli au schimbat?

Dar doamna Weasley le făcu semn cu mâna şi le zâmbi. Înainte ca trenul să ia curba, ea, Bill şi Charlie Dispăruseră.

Harry, Ron şi Hermione se întoarseră în compartimentul lor. Ploaia puternică răpăia în ferestre, împiedicându-i să vadă ceva afară. Ron îşi deschise cufărul, îşi scoase roba fes­tivă, de culoare maro, şi o aruncă pe colivia lui Pigwidgeon, doar-doar o tăcea.

- Bagman vroia să ne spună ce se întâmplă anul ăsta la Hogwarts, zise el morocănos, aşezându-se lângă Harry. La Cupa Mondială, mai ţineţi minte? Dacă nici propria mea mamă nu vrea să-mi spună... Mă întreb oare ce se...

- Şşt! şopti Hermione deodată, ducând arătătorul la gură şi arătând către compartimentul vecin.

Harry şi Ron ascultară atenţi şi auziră o voce familiară, tărăgănată, care răzbătea prin uşa deschisă.

- ...tata s-a gândit serios să mă trimită la Durmstrang în loc de Hogwarts, doar ştiţi. Îl cunoaşte bine pe director, înţelegeţi... Doar ştiţi ce crede el despre Dumbledore... Un iubitor de „sânge-mâl” de-ăştia... Durmstrang însă nu admi­te asemenea indivizi la cursuri. Dar mamei nu i-a plăcut ideea de a pleca atât de departe. Tata zice că Durmstrang are o atitudine mult mai tolerantă faţă de Magia Neagră. Elevii de la Durmstrang chiar învaţă practicile de Magie Neagră, nu doar tâmpeniile alea de apărare contra lor, pe care le facem noi...

Hermione se ridică, se duse tiptil până la uşa comparti­mentului şi o închise, făcând să nu se mai audă vocea lui Reacredinţă.

- Deci, crede că Durmstrang i s-ar fi potrivit? zise ea su­părată. Îmi doresc să se fi dus, ca să nu mai fi fost nevoiţi să-l suportăm!

- Durmstrang este o altă şcoală de vrăjitori? întrebă Harry.

- Da, zise Hermione, şi are o reputaţie îngrozitoare. Conform „Evaluării educaţiei magice în Europa”, Durm­strang pune mare preţ pe Magia Neagră.

- Cred că am auzit de ea, zise Ron. Foarte vag. Unde e? În ce ţară?

- Păi, nimeni nu ştie, zise Hermione, ridicând din sprâncene.

- Cum aşa? întrebă Harry.

- Între şcolile magice există dintotdeauna o rivalitate. Durmstrang şi Beauxbatons preferă să-şi ascundă localizarea geografică, astfel încât să nu le poată fura nimeni secretele, îi lămuri Hermione.

- Hai să fim serioşi, zise Ron, începând să râdă. Durm­strang trebuie să fie cam cât Hogwarts, cum poţi să ascunzi un castel aşa de mare?

- Dar Hogwarts este ascuns, zise Hermione surprinsă, toată lumea ştie asta... Mă rog, mă refer la toţi cei care au citit „Hogwarts: Scurtă istorie”!

- Adică, doar tu, zise Ron. Ia spune-ne - cum ai ascunde un loc ca Hogwarts?

- Este vrăjit, zise Hermione. Dacă se uită un Încuiat la el, nu vede decât o ruină amărâtă, cu o plăcuţă la intrare, pe care scrie PERICOL, NU INTRAŢI! CONSTRUCŢIE NESI­GURĂ.

- Deci, şi Durmstrang trebuie să arate ca o ruină pentru un intrus, nu?

- Poate, zise Hermione, ridicând din umeri, sau s-ar putea să fie protejată de Farmece de Îndepărtare a Încu­iaţilor, la fel ca stadionul pe care s-a desfăşurat Cupa Mon­dială de Vâjthaţ. Şi ca să nu-l găsească vrăjitorii străini, pro­babil că l-au făcut Imposibil-de-Găsit...

- Poftim?

- Păi, poţi să vrăjeşti o clădire ca să nu o găsească nimeni pe hartă, nu?

- Hm... dacă zici tu, făcu Harry.

- Dar cred că Durmstrang trebuie să fie undeva în nord, zise Hermione gânditoare. Undeva unde este foarte frig, pentru că uniforma lor include şi căciuli de blană...

- Ah, gândiţi-vă ce perspective, zise Ron visător. Ar fi fost aşa uşor să-l împingi pe Reacredinţă de pe un gheţar şi să faci să pară totul un accident... Păcat că îl iubeşte aşa de mult mama lui...

Ploaia deveni din ce în ce mai deasă, cu cât trenul se în­drepta spre nord. Cerul era atât de întunecat şi ferestrele atât de aburite, încât luminile erau aprinse ziua în amiaza mare. Căruciorul cu mâncare se auzi clătinându-se pe cori­dor şi Harry cumpără o grămadă de Prăjituri-Ceaun ca să le împartă cu ei.

Mai mulţi dintre prietenii lor veniră să-i vadă toată după-amiaza, inclusiv Seamus Finnigan, Dean Thomas şi Neville Poponeaţă, un băiat cu faţa ca o lună plină, foarte uituc şi crescut de bunica lui, care era o vrăjitoare formidabilă. Seamus încă purta rozeta cu Irlanda. O parte din magia ei începuse să se piardă; încă striga „Troy! Mullet! Moran!” însă mult mai slab. După aproximativ o jumătate de oră, Hermione, care se săturase de discuţia interminabilă despre vâjthaţ, se cufundă iar în „Manualul Standard de Vrăji -Treapta IV” şi încercă să memoreze Vraja de Chemare.

Neville îi asculta - invidios pe toţi! - cum retrăiau meciul de Cupă.

- Bunica nu a vrut să meargă, zise el nefericit. Nu a vrut să cumpere bilete. Dar cred că a fost extraordinar...

- A fost, zise Ron, uită-te la asta, Neville...

Cotrobăi în cufăr şi scoase figurina cu Viktor Krum în miniatură.

- Oh, uau, zise Neville mort de ciudă, când Ron i-l puse pe Krum în mâna sa durdulie.

- L-am văzut şi de aproape, zise Ron. Am fost în Loja Superioară...

- Ai uitat să spui că pentru prima şi ultima dată în viaţa ta, Weasley!

Draco Reacredinţă apăruse în prag. În spatele lui erau Crabbe şi Goyle, prietenii săi enormi şi bătăuşi, amândoi părând să mai fi crescut cu cel puţin o jumătate de metru pe timpul verii. Era evident că le auziseră conversaţia prin uşa compartimentului pe care Dean şi Seamus o lăsaseră întredeschisă.

- Nu ţin minte să te fi rugat să ne ţii companie, Rea­credinţă, zise Harry cu calm.

- Weasley... Ce e aia? zise Reacredinţă, arătând către coli­via lui Pigwidgeon.

O mânecă a robei festive a lui Ron atârna deasupra coli­viei. În clătinarea trenului în mişcare, dantela jerpelită ieşea din când în când în evidenţă.

Ron încercă să ascundă roba, dar Reacredinţă fu mai rapid. Înşfăcă mâneca şi trase.

- Uitaţi-vă la asta! zise Reacredinţă entuziasmat, ridicând roba lui Ron şi arătându-le-o lui Crabbe şi Goyle. Weasley, doar nu ai de gând să o porţi, nu? Adică, de, erau foarte la modă prin 1890...

- Du-te şi mănâncă o baligă, Reacredinţă! zise Ron, de aceeaşi culoare cu roba pe care o smulse din mâinile lui Draco.

Draco izbucni în hohote de râs. Crabbe şi Goyle îl acom­paniară cu râsul lor tâmp.

- Ia zi... ai de gând să te înscrii, Weasley? Încerci să aduci măcar un pic de glorie numelui tău? Să ştii că ies şi ceva bani... În felul ăsta, dacă o să câştigi, o să-ţi poţi permite şi tu nişte robe ca lumea...

- Ce tot bâigui acolo? se răsti Ron.

- Ai de gând să te înscrii? repetă Draco. Presupun că tu da, Potter? Doar tu nu ratezi nici o şansă să te dai mare, nu?

- Ori ne explici despre ce vorbeşti, ori pleci, Reacredinţă, interveni Hermione enervată, ridicându-şi nasul din „Manu­alul Standard de Vrăji”.

Un zâmbet fericit se întinse pe toată faţa lipsită de cu­loare a lui Reacredinţă.

- Să nu-mi spuneţi că habar n-aveţi? zise el încântat. Ai tatăl şi un frate la Minister şi nici măcar nu ştii? Dumne­zeule, tatăl meu mi-a spus de o groază de vreme... A aflat de la Cornelius Fudge. Dar tata a avut mereu de-a face cu elita Ministerului... Poate că tatăl tău este prea lipsit de impor­tanţă ca să i se spună despre aşa ceva, Weasley... Da... pro­babil că nu se discută lucruri importante de faţă cu el...

Râzând iar, Reacredinţă le făcu un semn lui Crabbe şi Goyle şi toţi trei dispărură.

Ron se ridică să închidă uşa compartimentului şi o trân­ti atât de tare, încât geamul se făcu ţăndări.

- Ron! zise Hermione pe un ton de reproş şi îşi scoase bagheta, murmurând „Repară!” Cioburile se adunară ime­diat, formând la loc geamul de la uşă.

- Groaznic... Cum se dă mare că ştie totul şi noi nu! se burzului Ron. „Tata a avut mereu de-a face cu elita Minis­terului”... Tata ar fi putut să avanseze oricând... dar lui îi place acolo unde este...

- Bineînţeles că da, zise Hermione încet. Nu-l lăsa pe Reacredinţă să te necăjească, Ron...

- Nici gând! Nu mă pun eu la mintea lui! zise Ron, luând una dintre Prăjiturile-Ceaun şi strivind-o în pumn.

Proasta dispoziţie a lui Ron continuă tot restul călătoriei. Nu prea vorbi cu ei, în timp ce îşi puneau robele de şcoală, şi încă fierbea de mânie când Expresul de Hogwarts încetini în sfârşit şi se opri în bezna din gara din Hogsmeade.

Când se deschiseră uşile trenului, se auzi un trăsnet pu­ternic pe deasupra capetelor lor. Hermione îl acoperi pe Şmecherilă cu pelerina ei şi Ron îşi lăsă roba festivă peste cuşca lui Pigwidgeon, când coborâră din tren, cu capetele plecate şi ochii strânşi pentru a se feri de ploaia torenţială. Acum ploaia era atât de deasă şi de rapidă, încât era ca şi când cineva ar fi golit găleţi cu apă rece ca gheaţa peste creştetele lor.

- Bună, Hagrid! strigă Harry, văzând o siluetă gigantică la capătul îndepărtat al peronului.

- Totu’ bine, Harry? îi răspunse Hagrid la salut, facându-i cu mâna. Ne vedem la serbare... dacă nu ne înecăm!

În mod normal, cei din primul an ajungeau la castelul Hogwarts trecând lacul cu o barcă pe care o conducea Hagrid.

- Brrr, nu mi-ar plăcea să traversez lacul pe vremea asta, zise Hermione tremurând, în timp ce înaintau puţin câte puţin pe peron odată cu ceilalţi colegi.

O sută de trăsuri fără cai îi aşteptau în faţa gării. Harry, Ron, Hermione şi Neville se urcară în una dintre ele, feri­ciţi că scapă de ploaie, uşa se trânti în urma lor şi, câteva clipe mai târziu, zgomotosul şir nesfârşit de trăsuri se îndrepta printre bălţi spre castelul Hogwarts.
— Capitolul XII —