Casa cruplud
Yüklə 3,67 Mb.
|
| CEI PATRU CAMPIONI
Harry rămase înlemnit, conştient că toate capetele din Marea Sală erau întoarse spre el. Era înmărmurit. Amorţise. Rămăsese fără grai. Cu siguranţă că visa... Sau nu auzise bine! Nimeni nu aplaudă. Un zumzet ca de albine furioase începu să se ridice în sală. Unii elevi se ridicară ca să îl vadă mai bine pe Harry, în timp ce el rămase neclintit pe scaun. La masa profesorilor, profesoara McGonagall se ridicase şi trecuse pe lângă Ludo Bagman şi profesorul Karkaroff pentru a-i şopti ceva profesorului Dumbledore, care îşi apropie urechea de ea, încruntându-se uşor. Harry se întoarse către Ron şi Hermione. In spatele lor, îi văzu pe toţi cei de la lunga masă a Cercetaşilor privindu-l cu gurile căscate. - Nu m-am înscris eu, zise Harry pierdut. Doar ştiţi că n-am făcut-o... Amândoi îi răspunseră cu priviri lipsite de orice expresie. La masa din capăt, profesorul Dumbledore se ridicase de pe scaun, dând din cap către profesoara McGonagall. - Harry Potter! strigă el iar. Harry! Vino, te rog ! - Du-te, îi şopti Hermione, împingându-l uşor pe Harry. Harry se ridică, călcă pe poalele robei lui şi se împiedică. Se redresă şi porni printre mesele Cercetaşilor şi ale Astropufilor. Drumul parcă nu se mai termina, masa din capăt părea să se depărteze, în loc să se apropie, şi simţea sute şi sute de ochi aţintiţi asupra lui, de parcă flecare pereche de ochi ar fi fost nişte reflectoare. Zumzetul creştea în intensitate tot mai mult. I se păru că trecuse o oră până ajunse în faţa lui Dumbledore, simţind acum privirile tuturor profesorilor aţintite asupra lui. - Treci în camera alăturată, Harry, zise Dumbledore. Nu zâmbea. Harry trecu pe lângă masa profesorilor. Hagrid stătea chiar în capătul ei. Nu îi făcu semn cu ochiul sau cu mâna şi nici nu îl salută ca de obicei. Părea complet uluit şi, la fel ca toţi ceilalţi, se uită mirat la Harry când trecu pe lângă el. Harry intră pe uşă şi se trezi într-o cameră mică, plină de tablouri cu vrăjitori şi vrăjitoare. În şemineu ardea un foc vesel. Chipurile din portrete se întoarseră să îl privească, de cum intră în încăpere. Văzu o vrăjitoare uscăţivă, sărind din rama tabloului ei în cel alăturat, în care era un vrăjitor cu o mustaţă de morsă. Vrăjitoarea sfrijită începu să-i şoptească ceva la ureche. Viktor Krum, Cedric Diggory şi Fleur Delacour erau strânşi în jurul focului. Păreau straniu de impresionanţi, proiectaţi de flăcările jucăuşe. Krum, gârbovit şi gânditor, se sprijinea de şemineu, puţin mai departe de ceilalţi doi. Cedric stătea cu mâinile la spate, uitându-se la foc. Fleur Delacour îl privi pe Harry şi îşi dădu pe spate pletele lungi, de un blond argintiu. - Ce este? întrebă ea. Vorrr să ne întoarrrcem în Marrrea Sală? Credea că Harry venise să îi anunţe ceva. Harry nu ştia cum să le explice ce se întâmplase. Pur şi simplu rămase acolo, privindu-i pe cei trei campioni. Abia atunci îşi dădu seama cât de înalţi erau toţi trei. Se auziră paşi în spatele său şi Ludo Bagman intră în cameră. Îl luă pe Harry de braţ şi îl conduse spre ceilalţi trei. - Extraordinar! zise el, strângându-l pe Harry de braţ. Absolut extraordinar! Domnilor... Domnişoară, li se adresă el celor trei, apropiindu-se de şemineu. Daţi-mi voie să vi-l prezint - deşi pare incredibil - pe al patrulea campion participant la turnir! Viktor Krum îşi îndreptă spatele. Faţa lui posomorâtă se întunecă, în timp ce îl cerceta pe Harry din cap până în picioare. Cedric părea dezorientat. Se uită la Bagman, apoi la Harry şi iar la Bagman, parcă îndoindu-se că înţelesese cum trebuia ce spusese Bagman. Fleur Delacour însă îşi flutură părul şi spuse zâmbind: - O, ce glumă bună, domnule Bagman! - Glumă? repetă Bagman uimit. Nu, nu, deloc! Numele lui Harry tocmai a ieşit din Pocalul de Foc! Sprâncenele groase ale lui Krum se încruntară uşor. Cedric rămăsese la fel de uimit, nevenindu-i a crede. Fleur se încruntă şi ea. - Darrr este evident că s-a prrrodus o grrreşeală, zise ea cu dispreţ, adresându-i-se lui Bagman. El nu poate concura. Este prrrea mic! - Ei bine, este uimitor, e adevărat, zise Bagman, frecându-şi bărbia şi zâmbindu-i lui Harry. Dar, după cum ştiţi, restricţia de vârstă a fost impusă abia anul acesta, ca măsură de protecţie. Şi având în vedere că i-a ieşit numele din Pocal... Adică, nu cred că mai poate da înapoi în această fază... Aşa scrie în regulament, este obligat să... Harry va trebui să se străduias... Uşa din spatele lor se deschise iar şi un grup mare intră în cameră: profesorul Dumbledore, urmat îndeaproape de domnul Crouch, profesorul Karkaroff, Madame Maxime, profesoara McGonagall şi profesorul Plesneală. Harry auzi murmurul sutelor de elevi de partea cealaltă a peretelui, înainte ca profesoara McGonagall să închidă uşa. - Madame Maxime! zise Fleur de îndată, ducându-se spre directoarea ei. Ei zic că şi acest... băieţel va concurrra cu noi! Undeva în subconştientul lui zbuciumat, Harry simţi un fior de furie. Băieţel? Madame Maxime stătea cât se poate de dreaptă, înălţimea ei impresionantă ieşind în evidenţă şi mai mult. Capul ei cu trăsături frumoase atingea candelabrul cu lumânări, iar pieptul ei gigantic se bomba şi mai mult în rochia de satin negru. - Ce înseamnă asta, Dumbly-dorrr? zise ea pe un ton imperios. - Şi mie mi-ar plăcea să ştiu, Dumbledore, interveni şi profesorul Karkaroff, zâmbind tăios, cu ochii săi albaştri şi reci ca gheaţa. Doi campioni pentru Hogwarts? Nu-mi amintesc să-mi fi spus cineva că şcoala gazdă are dreptul la doi campioni... Sau poate că nu am citit cu atenţie regulamentul? Râse scurt şi răutăcios. - C’est impossible! zise Madame Maxime, a cărei mână enormă, împodobită cu numeroasele opale superbe, stătea pe umărul lui Fleur. ‘Ogwarrrts nu poate avea doi campioni, este foarte nedrrrept. - Avea impresia că Linia de Vârstă ar fi trebuit să-i oprească pe concurenţii mai tineri, Dumbledore, zise Karkaroff cu acelaşi zâmbet tăios, dar ochii îi erau mai reci ca niciodată. În caz contrar, am fi făcut şi noi, negreşit, o selecţie mai riguroasă de concurenţi de la propriile noastre şcoli. - Este numai vina lui Potter, Karkaroff, zise Plesneală încet, cu ochii negri scânteindu-i de răutate. Nu da vina pe Dumbledore pentru hotărârea lui Potter de a sfida toate regulile. Ne-a creat numai probleme de când a venit aici... - Mulţumesc, Severus, zise Dumbledore dur, iar Plesneală tăcu, deşi ochii încă îi sticleau cu răutate, în spatele perdelei de păr negru şi slinos. Profesorul Dumbledore se uita acum la Harry, care îl privi şi el, încercând să descifreze expresia ochilor din spatele ochelarilor cu lentile în formă de semilună. - Tu ţi-ai pus numele în Pocalul de Foc, Harry? întrebă Dumbledore calm. - Nu, răspunse Harry. Era perfect conştient că toată lumea îl privea insistent. Din umbră, Plesneală scoase un „Hm” neîncrezător. - Ai rugat un elev mai mare să ţi-l pună în Pocalul de Foc în locul tău? mai întrebă profesorul Dumbledore, ignorându-l pe Plesneală. - Nu! strigă Harry. - Ah, darrr desigurrr că minte! strigă Madame Maxime. Plesneală aprobă din cap. - Nu avea cum să treacă de Linia de Vârstă, zise profesoara McGonagall tăios. Sunt sigură că suntem cu toţii de acord că... - Dumbly-dorrr trrrebuie să fi grrreşit ceva când a pus Linia de Vârrrstă, zise Madame Maxime, ridicând din umeri. - Este posibil, desigur, zise Dumbledore politicos. - Dumbledore, ştii foarte bine că nu ai făcut nici o greşeală! zise profesoara McGonagall supărată. Zău, ce prostie! Harry nu ar fi putut trece linia şi, după cum ştie şi profesorul Dumbledore, nici nu a convins un alt elev să o facă în locul lui... Sunt sigură că şi voi sunteţi de acord! Şi îi aruncă o privire cruntă profesorului Plesneală. - Domnule Crouch... Domnule Bagman, zise Karkaroff, cu aceeaşi voce mieroasă, sunteţi... hm... juriul nostru obiectiv. Cu siguranţă sunteţi de părere că ceva este în neregulă aici, nu-i aşa? Bagman îşi şterse faţa rotundă şi copilăroasă cu batista şi îl privi pe domnul Crouch, care stătea în afara cercului din faţa şemineului, cu chipul ascuns în umbră. Era cât se poate de ciudat, semiobscuritatea făcându-l să pară mult mai bătrân. Semăna cu un craniu. Când vorbi însă, o făcu pe tonul său obişnuit: - Trebuie să urmăm regulile, iar acestea spun că cei ai căror nume ies din Pocalul de Foc trebuie să participe la turnir! Dar Barty ştie regulile cuvânt cu cuvânt, zise Bagman, zâmbind şi întorcându-se spre Karkaroff şi spre Madame Maxime, de parcă acum fusese rezolvată problema. - Insist să se mai înscrie o dată şi restul elevilor mei, zise Karkaroff. Renunţase la tonul mieros şi zâmbetul îi dispăruse cu totul. Faţa îi căpătase o expresie cât se poate de urâtă. - Mai instalaţi o dată Pocalul de Foc şi mai introducem nume în el, până când fiecare şcoală va avea doi campioni. Aşa este corect, Dumbledore! - Dar, Karkaroff, nu se poate aşa ceva, zise Bagman. Pocalul de Foc tocmai s-a stins şi nu se va mai aprinde decât cu ocazia următorului turnir... - În care Durmstrang nu va mai concura, vă asigur eu! explodă Karkaroff. După toate întâlnirile, negocierile şi compromisurile noastre, nu m-am aşteptat să se întâmple aşa ceva! Sunt aproape hotărât să plec chiar în acest moment! - Ameninţări deşarte, Karkaroff, se auzi o voce aspră de lângă uşă. Nu-ţi poţi lăsa campionul acum. Trebuie să concureze! Trebuie să concureze cu toţii. Un contract magic, după cum a spus Dumbledore. Convenabil, nu? Moody tocmai intrase în cameră. Şchiopătă către foc, fiecare pas fiindu-i însoţit de câte un bocănit puternic. - Convenabil? repetă Karkaroff. Mă tem că nu te înţeleg, Moody. Harry îşi dădu seama că încerca să fie batjocoritor, de parcă ce spunea Moody abia dacă merita să fie luat în serios, însă mâinile îl dădură de gol: îşi încleştase pumnii! - Zău? Nu înţelegi? făcu Moody încet. Dar este foarte simplu, Karkaroff. Cineva a pus numele lui Potter în Pocal, ştiind că va trebui să concureze dacă va fi ales! - Evident, cineva a vrrrut ca ‘Ogwarrrts să aibă şanse duble! zise Madame Maxime. - Sunt complet de acord, Madame Maxime, zise Karkaroff, făcând o plecăciune în faţa ei. Îmi voi depune plângerile la Ministerul Magiei şi la Confederaţia Internaţională a Vrăjitorilor... - Dacă cineva are motive să se plângă, acela este Potter, mormăi Moody, dar... ciudat lucru... pe el nu îl aud scoţând nici un cuvânt... - De ce s-arrr plânge? izbucni Fleur Delacour, bătând cu piciorul în podea. Arrre şansa să concurrreze, nu? Cu toţii sperrrăm la asta de săptămâni întrregi! Onoarrrea de a ne rrreprrrezenta şcolile! O mie de galeoni ca prrremiu... O ocazie pentrrru care mulţi şi-arrr da viaţa! - Poate că cineva speră că Potter chiar îşi va da viaţa în această întrecere, zise Moody, aproape renunţând complet la mormăit. Se lăsă tăcere o mormântală după aceste cuvinte. Ludo Bagman, care părea într-adevăr foarte neliniştit, se clătină la dreapta şi la stânga pe picioare şi zise: - Moody, bătrâne... Ce-ţi poate trece prin minte... - Ştim cu toţii că profesorul Moody consideră că a trecut dimineaţa fără rost, dacă nu a descoperit şase atentate la viaţa sa până la prânz, zise Karkaroff tare. Se pare că acum îşi învaţă şi elevii să se teamă de atentate la viaţa lor! O calitate foarte ciudată pentru un profesor de „Apărare contra Magiei Negre”... Dar sunt convins, Dumbledore, că ai avut tu motivele tale... - Deci, sunt aiureli de-ale mele, da? răcni Moody. Îmi imaginez tot felul de lucruri, da? Cel care a pus numele băiatului în Pocal a fost un vrăjitor sau o vrăjitoare dibace... - Ah, avem şi dovezi? întrebă Madame Maxime, ridicându-şi mâinile enorme spre tavan. - Este dibace fiindcă a reuşit să inducă în eroare un obiect magic foarte puternic! zise Moody. Trebuie să fi avut nevoie de o Vrajă de Confundus extraordinar de puternică pentru a face Pocalul să greşească şi să aleagă doi campioni pentru o şcoală! Presupun că Potter a fost înscris la o a patra şcoală, ca să fie singurul concurent... - Se pare că te-ai gândit mult la asta, Moody, zise Karkaroff cu răceală, şi este o teorie foarte ingenioasă, fără îndoială, deşi, pe de altă parte, am auzit că ţi-a intrat în cap că unul dintre cadourile de ziua ta conţinea un ou de vasilisc, foarte bine camuflat, şi l-ai făcut bucăţele înainte de a-ţi da seama că de fapt era un ceas obişnuit. Aşa că, înţelege-ne şi tu de ce nu te putem lua în serios... - Există unii oameni care manipulează ocaziile nevinovate în avantajul lor, răspunse Moody pe un ton din ce în ce mai ameninţător. Este de datoria mea să mă gândesc cum ar acţiona maeştrii Magiei Negre, Karkaroff... După cum îţi aminteşti prea bine... - Alastor! îl avertiză Dumbledore. Pentru o clipă, Harry se întrebă cu cine vorbea, dar apoi realiză că „Ochi-Nebun” nu putea să fie prenumele adevărat al lui Moody. Moody tăcu, deşi încă îl privea pe Karkaroff încântat. Chipul lui Karkaroff parcă luase foc. - Cum s-a ajuns la această situaţie, nu se ştie, zise Dumbledore, vorbind către toţi cei din cameră, dar cred că nu avem de ales şi trebuie să acceptăm... Şi Cedric, şi Harry au fost aleşi să concureze în turnir. Deci, exact asta vor face! - Ah, dar Dumbly-dorrr... - Draga mea doamnă Maxime, dacă aveţi o alternativă, aş fi încântat să o aud. Dumbledore aşteptă, dar Madame Maxime nu vorbi, ci doar îl privi supărată. Şi nu era singura. Plesneală părea furios de-a binelea. Karkaroff era negru de supărare. Bagman însă părea de-a dreptul încântat. - Atunci, să-i dăm drumul! zise el, frecându-şi palmele şi zâmbind către toţi. Trebuie să le dăm campionilor noştri instrucţiunile, nu? Barty, vrei să faci onorurile? Domnul Crouch păru să se trezească dintr-un vis profund. - Da, zise el, instrucţiunile... Da... Prima probă... Înaintă în lumina focului. Lui Harry i se păru că domnul Crouch suferea de ceva. Avea cearcăne negre sub ochi, iar pielea lui sfrijită era albă ca varul, nu ca atunci când îl văzuse la Cupa Mondială de Vâjthaţ. - Prima probă a fost concepută pentru a vă testa curajul, le spuse el lui Harry, Cedric, Fleur şi Krum, aşa că nu o să vă spun în ce constă. Curajul în faţa necunoscutului este o calitate importantă pentru un vrăjitor... Foarte importantă... - Prima probă va avea loc pe douăzeci şi patru noiembrie, în faţa celorlalţi elevi şi a juriului! - Campionilor nu li se permite să ceară sau să accepte nici un fel de ajutor din partea profesorilor lor pentru a duce la bun sfârşit probele din cadrul turnirului. Campionii vor da prima probă înarmaţi doar cu baghetele. Vor primi informaţii despre a doua probă când va lua sfârşit prima. Datorită exigenţelor turnirului, foarte epuizante şi care cer mult timp, campionii vor fi scutiţi de examenele de la sfârşitul anului. Domnul Crouch se întoarse pentru a se uita la Dumbledore. - Cred că asta este tot, nu-i aşa, Albus? - Cred că da, zise Dumbledore, care îl privea oarecum îngrijorat pe domnul Crouch. Eşti sigur că nu vrei să rămâi la Hogwarts în noaptea asta, Barty? - Nu, Dumbledore, trebuie să mă întorc la Minister, zise domnul Crouch. Momentan este o perioadă foarte aglomerată şi dificilă... L-am lăsat pe tânărul Weatherby în locul meu... este foarte plin de zel... Puţin cam prea mult, dacă stau să mă gândesc bine... - Măcar vino şi bea ceva cu noi! zise Dumbledore. - Haide, Barty, eu rămân! zise Bagman vesel. Tot ce se întâmplă acum la Hogwarts, mă înţelegi, este mult mai palpitant ca la birou! - Nu cred, Ludo, zise Crouch, afişând iar nerăbdarea sa obişnuită. - Profesore Karkaroff, Madame Maxime, un păhărel înainte de culcare? întrebă Dumbledore. Dar Madame Maxime îşi pusese deja braţul în jurul umerilor lui Fleur şi o conducea încet afară din cameră. Harry le auzi pe amândouă vorbind foarte repede în franceză, când intrară în Marea Sală. Karkaroff îi făcu semn lui Krum şi ieşiră şi ei, însă în tăcere. - Harry, Cedric, vă sugerez să vă duceţi la culcare, zise Dumbledore, zâmbindu-le amândurora. Sunt sigur că Cercetaşii şi Astropufii vă aşteaptă ca să vă sărbătorească şi ar fi păcat să îi privaţi de acest motiv excelent de a face tam-tam şi de distracţie! Harry se uită la Cedric, care aprobă din cap, şi plecară împreună. Marea Sală era acum părăsită. Lumânările arseseră aproape până la capăt, dând zâmbetelor dovlecilor un aer sinistru, tremurător. - Deci, zise Cedric, zâmbind uşor, concurăm unul împotriva celuilalt! - Presupun că da, zise Harry. Nu se putea concentra, nu ştia ce să spună. Interiorul capului său parcă ar fi fost inundat de haos, ca şi cum cineva îi răscolise creierul. - Spune-mi... totuşi, începu Cedric, când ajunseră în holul de la intrare, luminat acum de torţe în absenţa Pocalului de Foc, cum ai reuşit să te înscrii? - Nu m-am înscris, zise Harry, uitându-se în sus la el. Nu eu m-am înscris, crede-mă! - Ah... bine, zise Cedric, dar Harry îşi dădu seama că nu îl credea. Atunci... pe curând! În loc să urce scara de marmură, Cedric intră pe o uşă din dreapta. Harry rămase ascultându-l cum cobora treptele de piatră, după care începu să urce încet treptele de marmură. Avea să-l creadă şi altcineva, în afară de Ron şi de Hermione, sau or să creadă cu toţii că se înscrisese el însuşi la turnir? Şi totuşi, cum putea să creadă cineva un asemenea lucru, când concura cu nişte vrăjitori care aveau trei ani în plus faţă de el de educaţie în ale magiei, când avea de înfruntat nişte probe care nu numai că păreau foarte periculoase, dar aveau să fie îndeplinite în faţa a sute de oameni? Da, se gândise şi el la asta... Visase la asta... sigur... însă nu se gândise niciodată cu adevărat să se înscrie... Dar altcineva se gândise... altcineva dorise ca el să concureze în turnir şi avusese grijă să nu rateze înscrierea. De ce? Ca să-i facă o favoare? Nu prea îi venea să creadă... Ca să îl facă de râs? Ei bine, existau toate şansele să i se îndeplinească dorinţa acelui necunoscut... Sau ca să îl omoare? Oare Moody era paranoic, ca de obicei? Dacă îi jucase cineva doar o festă nevinovată, punându-i numele în pocal? Oare exista cineva care să vrea să îl vadă mort? Harry răspunse instantaneu la întrebarea asta. Da, exista cineva care vroia să-l vadă mort încă de când avea un an... Cap-de-Mort, Lordul Întunericului. Dar cum ar fi putut să facă acesta ca numele lui Harry să ajungă în Pocalul de Foc? Doar se presupunea că era departe, într-o ţară necunoscută, ascunzându-se, singur, fără prieteni, vulnerabil şi lipsit de puteri... Şi totuşi, în visul pe care îl avusese, chiar înainte să se trezească şi să îl doară cicatricea, Cap-de-Mort nu era singur... Vorbea cu Şobo, plănuind moartea lui Harry... Harry avu un şoc când se trezi că ajunsese deja în faţa doamnei grase din tablou. Nu ştia cum ajunsese acolo... Mai mult, fu surprins să vadă că nu era singură în tablou. Vrăjitoarea uscată care sărise în tabloul vecinului ei, când Harry se alăturase campionilor la parter, stătea acum lângă doamna grasă şi îl privea cu un aer superior. Probabil că sărise din tablou în tablou pe toată casa scărilor, numai ca să ajungă înaintea lui. Şi ea, şi doamna grasă se uitau la el cu mare interes. - Ca să vezi, zise doamna grasă, Violeta tocmai mi-a povestit totul. Deci, cine tocmai a fost ales drept campion al şcolii? - Aiureli! zise Harry monoton. - Ba aşa e! zise vrăjitoarea palidă şi uscăţivă, indignată la culme. - Nu, nu, Vi, asta e parola, zise doamna grasă, liniştind-o, şi îi dădu drumul lui Harry în camera de zi a Cercetaşilor. Zgomotul exploziv care răzbătu din cameră când se deschise portretul aproape că îl dezechilibră pe Harry. Se trezi apoi tras în camera de zi de vreo douăzeci şi patru de mâini şi se trezi în faţa întregii Case a Cercetaşilor, care strigau, aplaudau şi fluierau înnebuniţi. - Ar fi trebuit să ne spui şi nouă că te-ai înscris! zbieră Fred, care părea puţin supărat, dar şi impresionat la culme. - Extraordinar! Cum ai reuşit să scapi de barbă? strigă şi George. - Nu am făcut nimic, zise Harry. Nu ştiu cum am... Însă Angelina tăbărî imediat pe el. - Ah, dacă nu a fost să fiu eu, măcar e cineva de la Cercetaşi... - O să poţi să-ţi iei revanşa faţă de Diggory pentru ultimul meci de vâjthaţ, Harry! zise Katie Bell, o altă înaintaşă a Cercetaşilor. - Avem mâncare, Harry, vino şi ia şi tu! - Nu mi-e foame, sunt sătul de la serbare... Dar nimeni nu vru să audă că nu îi era foame. Nimeni nu vroia să creadă că nu se înscrisese în turnir. Nimeni nu observă că nici măcar nu avea chef să sărbătorească... Lee Jordan scoase la lumină un steag cu emblema Cercetaşilor şi insistă să îl lege în jurul lui Harry ca pe o pelerină. Harry nu putu să scape. Ori de câte ori încerca să se refugieze pe scara către dormitoarele băieţilor, mulţimea din jurul lui îl înconjura, forţându-l să mai bea o Berezero, punându-i în mâini cartofi prăjiţi şi alune... Toată lumea vroia să ştie cum reuşise, cum izbutise să treacă de Linia de Vârstă a lui Dumbledore şi cum îşi pusese numele în Pocal... - Nu am făcut nimic, repetă el, nu ştiu cum s-a întâmplat... Dar, având în vedere cât de atenţi erau cu toţii, ar fi putut foarte bine nici să nu se obosească să răspundă. - Sunt obosit! strigă el într-un târziu, după aproape o jumătate de oră. Nu, zău aşa, George, mă duc să mă culc... Cel mai mult vroia să-i găsească pe Ron şi pe Hermione, adică nişte oameni întregi la cap, dar nici unul dintre ei nu era în camera de zi. Insistând că trebuia să doarmă şi aproape strivindu-i pe micuţii fraţi Creevey când încercară să-l oprească la capătul scărilor, Harry reuşi să scape de toţi şi urcă până la dormitorul său cât putu de repede. Spre bucuria lui, îl găsi pe Ron întins în patul lui în dormitorul gol, de altfel, îmbrăcat complet. Ridică privirea când Harry trânti uşa după el. - Unde ai fost? îl întrebă Harry. - A, bună, răspunse Ron fără chef. Zâmbea, dar nu ca de obicei. Harry îşi dădu seama dintr-o dată că încă mai purta steagul roşu al Cercetaşilor pe care i-l legase Lee în jurul umerilor. Încercă să şi-l dea jos, dar era legat foarte strâns. Ron rămase pe pat fără să se mişte, privindu-l pe Harry cum se lupta să dea jos steagul. - Ei bine, zise Ron, când Harry îşi scoase în sfârşit steagul şi îl aruncă într-un colţ. Felicitări... - Cum adică, felicitări? zise Harry, uitându-se la Ron. Zâmbetul lui Ron anunţa ceva rău, fără nici o îndoială. Era mai mult o grimasă. - Bravo, nu a mai trecut nimeni altcineva de Linia de Vârstă, zise Ron. Nici măcar Fred şi George. Ce ai folosit, Pelerina Fermecată? - Pelerina nu m-ar fi trecut peste linia aia, oricât de fermecată ar fi fost, zise Harry încet. - A, da, zise Ron. M-am gândit că mi-ai fi spus dacă ai fi folosit Pelerina... Pentru că ne-ar fi acoperit pe amândoi, nu? Dar ai găsit o altă metodă, nu? - Ascultă-mă, exclamă Harry, nu mi-am pus eu numele în Pocal. Trebuie să o fi făcut altcineva! Ron ridică sprâncenele. - Şi de ce ar fi făcut asta? - Nu ştiu, zise Harry. I se păru prea melodramatic să spună „ca să mă omoare”. Sprâncenele lui Ron se ridicară atât de tare, încât erau în pericol de a se pierde prin păr. - E în ordine, dar cred că mie poţi să-mi spui adevărul, zise el. Dacă nu vrei să ştie alţii, OK, dar nu ştiu de ce te oboseşti să mă minţi, doar nu ţi-a făcut nimeni nimic, nu? Prietena doamnei grase din tablou, Violeta aia, ne-a povestit deja totul. Dumbledore te lasă să concurezi. O mie de galeoni premiul, nu? Şi nici nu trebuie să dai examenele de la sfârşitul de an! - Nu mi-am pus eu numele în Pocalul ăla! zise Harry, începând să se enerveze. - Da, OK, zise Ron pe acelaşi ton sceptic, la fel ca al lui Cedric. Dar ai zis azi-dimineaţă că te-ai fi înscris noaptea şi nu te-ar fi văzut nimeni... Nu sunt prost, să ştii. - Dar te prefaci foarte bine! se răsti Harry la el. - Zău? făcu Ron şi acum nu mai zâmbea deloc, nici forţat, nici condescendent. Probabil că vrei să te culci, Harry, presupun că mâine trebuie să fii la vreo şedinţă foto sau la ceva de genul ăsta... Îşi trase draperiile de la patul său, lăsându-l pe Harry să stea acolo, lângă uşă, cu ochii la draperiile de catifea roşu-închis, care se ascundeau pe unul dintre puţinii oameni de care fusese sigur că îl va crede. — Capitolul XVIII — Yüklə 3,67 Mb. Dostları ilə paylaş:
|