Casa cruplud

ŢINTATUL MAGHIAR
Harry nu se mai gândi la nimic altceva decât la posibili­tatea de a-l vedea pe Sirius peste două săptămâni, sin­gura luminiţă pentru Harry, la capătul unui tunel care devenea din ce în ce mai întunecat. Şocul de a se trezi cam­pionul şcolii îi trecuse uşor şi treptat începea să se instaleze frica faţă de ceea ce îl aştepta. Prima probă era din ce în ce mai aproape. Era ca şi când ar fi ştiut că un monstru îngro­zitor urma să i se aşeze în faţă, blocându-i drumul. Niciodată nu mai fusese atât de emoţionat. Nu se compara cu ce simţise în faţa meciurilor de vâjthaţ, nici măcar înain­tea celui împotriva Viperinilor, care nici nu concepeau să nu câştige Cupa la vâjthaţ. Lui Harry îi era foarte greu să se gândească la viitor, avea sentimentul că viaţa i se apropia de sfârşit, o dată cu prima probă...

De fapt, nu îşi imagina cum va reuşi Sirius să îl facă să se simtă mai bine, ştiind că urma să efectueze o demonstraţie magică, dificilă şi periculoasă, în faţa a sute de oameni, însă ideea întâlnirii cu un chip prietenos era ceva absolut mi­nunat în acele momente. Harry îi confirmă data de 22 no­iembrie lui Sirius, spunându-i că avea să fie lângă focul din camera de zi a Cercetaşilor, la ora pe care o sugerase Sirius. Împreună cu Hermione, petrecură mult timp făcând fel de fel de planuri de a îndepărta posibilii intruşi din camera de zi, în noaptea respectivă. În cel mai rău caz, hotărâseră să arunce câteva bombe cu miros de baligă, însă sperau să nu ajungă la aşa ceva, pentru că Filch i-ar fi jupuit de vii.

Între timp, viaţa lui Harry la castel devenise cumplit de grea, pentru că Rita Skeeter îşi publicase articolul despre Tur­nirul celor trei vrăjitori, care se dovedise mai degrabă poves­tea romanţată a vieţii lui Harry, decât un articol despre turnir. Cea mai mare parte a primei pagini îi fusese dedicată lui Harry. Articolul (care continua şi în paginile doi, şase şi şapte) era aproape în întregime despre Harry, numele campionilor de la Beauxbatons şi Durmstrang (stâlcite, de altfel!) fuseseră înghesuite în ultima propoziţie a articolului, iar Cedric nici nu fusese menţionat.

Articolul apăruse în urmă cu zece zile şi Harry încă avea un sentiment neplăcut de ruşine, care îi răscolea sto­macul de fiecare dată când se gândea la interviu. Rita Skeeter scrisese o grămadă de lucruri, pe care nu îşi amintea să le fi spus vreodată în viaţa lui, darămite Ritei, în debaraua cu mături:

Presupun că am moştenit puterea de la părinţii mei şi ştiu că ar fi foarte mândri de mine dacă m-ar putea vedea acum... Da, câteodată încă plâng noaptea când mă gândesc la ei, nu îmi este ruşine să o recunosc... Ştiu că nimic nu mă va putea răni în timpul turnirului, pentru că ei veghează asupra mea...
Însă Rita Skeeter nu se oprise aici. După ce că îi trans­formase „păi”-urile în propoziţii lungi, îngrozitoare, le luase interviuri şi altor persoane despre el:
Harry a găsit în sfârşit dragostea la Hogwarts. Prietenul lui apropiat, Colin Creevey, ne-a spus că Harry este mereu în compania unei anumite Hermione Granger, o fată extraordinar de drăguţă, cu părinţi Încuiaţi, care, ca şi Harry, este printre cei mai buni elevi ai şcolii.
Din momentul în care apăruse articolul, Harry trebuise să îndure cum îl cita lumea. Majoritatea celor de la Viperini făceau comentarii ironice şi batjocoritoare când trecea pe lângă ei.

- Vrei o batistă, Potter, în cazul în care te podideşte plân­sul la „Transfigurare”?

- De când ai devenit unul dintre cei mai buni elevi ai şcolii, Potter? Sau nu e vorba despre Hogwarts, ci despre o şcoală pe care ai inventat-o tu şi cu Poponeaţă?

- Hei, Harry!

- Da, bine, bine se trezi Harry ţipând, o dată, când mer­gea pe coridor, sătul de atâtea comentarii răutăcioase. Toc­mai am terminat de plâns ca un nebun după mama, care a murit tragic, şi acum am de gând să mai trag o porţie de plâns...

- Nu, eu am vrut doar să-ţi spun că... ţi-a căzut pana...

Era Cho. Harry simţi cum îi năvăleşte sângele în obraji.

- O, iartă-mă, murmură el, luându-şi pana, n-am ştiut că eşti tu...

- Ei bine, mult noroc... marţi, zise ea. Sper din suflet ca totul să decurgă bine.

Harry rămase pe loc, simţindu-se extrem de prost.

Şi Hermione avusese parte de lucruri neplăcute, dar nu strigase la oameni nevinovaţi. De fapt, Harry admira foarte tare modul în care făcea ea faţă situaţiei.

- Extraordinar de drăguţă? Ea? Ha! Ha! strigase Pansy Parkinson, prima dată când se întâlnise cu ei, după ce apăruse articolul Ritei Skeeter. În comparaţie cu ce? Cu o veveriţă?

- Ignoră-le, zise Hermione cu demnitate, cu capul sus şi trecând pe lângă fetele de la Viperini de parcă nu le auzea, deşi hohoteau de răsuna culoarul. Pur şi simplu, ignoră-le, Harry!

Dar Harry nu putea să ignore totul. Ron nu îi mai adresase nici un cuvânt, de când îi spusese de pedeapsa pe care le-o dăduse Plesneală. Apoi, Harry sperase că aveau să se împace pe parcursul celor două ore în care fuseseră for­ţaţi să cureţe creieri de şobolani în clasa lui Plesneală, dar se nimerise să fie în ziua când apăruse articolul Ritei, ceea ce părea să-i fi confirmat bănuielile lui Ron că Harry se bu­cura cu adevărat de atenţia tuturor.

Hermione era supărată pe amândoi. Se ducea când la unul, când la altul, încercând să-i forţeze să vorbească între ei, dar Harry era de neclintit, nu avea de gând să mai dis­cute cu Ron decât dacă Ron admitea că se înşelase şi că nu Harry îşi pusese numele în Pocalul de Foc, şi dacă îşi cerea scuze că îl făcuse mincinos.

- Nu eu am început, zise Harry cu încăpăţânare, el tre­buie să facă primul pas!

- Ţi-e dor de el, recunoaşte! zise Hermione nerăbdă­toare. Şi ştiu că şi lui îi e dor de tine...

- Să-mi fie dor de el? zise Harry. Mie? Deloc!

Însă era o minciună mare cât casa. Harry se înţelegea foarte bine cu Hermione, dar ea nu era Ron. Râdea mult mai puţin şi stătea mult mai mult la bibliotecă, de când Hermione devenise cea mai bună prietenă a lui. Harry încă nu stăpânea bine Farmecele de Chemare, de parcă ar fi avut ceva care le îndepărta de el. Hermione insista însă că învă­ţarea teoriei avea să-l ajute. Drept urmare, petrecură mult timp cu cărţile în braţe, în timpul prânzurilor.

Şi Viktor Krum stătea mult la bibliotecă, iar Harry se întreba ce făcea. Învăţa sau căuta ceva care să-l ajute la pri­ma probă? Hermione se plângea adesea de prezenţa lui Krum acolo, nu pentru că acesta i-ar fi deranjat vreodată, ci pentru că de cele mai multe ori apăreau roiuri de fete care chicoteau şi îl urmăreau din spatele rafturilor cu cărţi, drept care Hermione nu se putea concentra din cauza gălăgiei.

- Nici măcar nu arată bine! murmură ea supărată, uitân­du-se la profilul ascuţit al lui Krum. Îl plac doar pentru că e celebru! Nici nu s-ar uita la el, dacă nu ar putea face chestia aia cu Gluma Wonky...

- Fenta Wronski, o corectă Harry printre dinţi.

În afară de faptul că îi plăcea ca toată lumea să pronunţe corect termenii de vâjthaţ, Harry se încruntă numai când îşi imagină ce ar fi zis Ron dacă ar fi auzit-o pe Hermione vorbind despre „Gluma Wonky”.

*

Este ciudat, dar când ţi-e teamă de ceva şi ai face orice ca să încetineşti mersul timpului, acesta are prostul obicei de a se scurge şi mai repede. Zilele dinaintea primei probe păreau să treacă de parcă ar fi umblat cineva la ceasuri şi le-ar fi făcut să meargă de două ori mai repede. Sentimentul lui Harry de panică stăpânită cu greu îl însoţea peste tot, la fel ca şi comen­tariile răutăcioase despre articolul din Profetul zilei.

În sâmbăta dinaintea primei probe, toţi elevii de la anul III în sus primiră învoirea să viziteze satul Hogsmeade. Hermione îi spuse lui Harry că i-ar face bine să plece un timp de la cas­tel, iar Harry atât aştepta, nu trebuia să îl convingă nimeni.

- Şi ce facem cu Ron? întrebă el. Nu vrei să te duci cu el?

- Ah, păi... ştii, se bâlbâi Hermione şi se înroşi puţin. M-am gândit să ne întâlnim cu el la „Trei Mături”...

- Nu, zise Harry scurt.

- O, Harry, ştii doar că e o prostie...

- O să vin, dar nu mă întâlnesc cu Ron şi o să port şi Pe­lerina Fermecată!

- Da, bine, se burzului Hermione, dar detest să vorbesc cu tine când porţi pelerina aia, niciodată nu ştiu dacă mă uit la tine sau nu!

Aşa că Harry îşi puse Pelerina Fermecată în dormitor, coborî iar în camera de zi şi porni împreună cu Hermione către Hogsmeade.

Harry se simţea fantastic de liber cu pelerina. Privi cum treceau pe lângă ei colegii, majoritatea cu insigne pe care scria ŢINEŢI CU CEDRIC DIGGORY, dar de data aceasta nu avu parte de comentarii răutăcioase şi nimeni nu mai cită nimic din articolul acela tâmpit.

- Acum se uită toată lumea la mine, zise Hermione mo­rocănoasă, când ieşiră din magazinul de dulciuri „Lorzii mierii”, mâncând nişte ciocolate mari, umplute cu cremă. Îşi închipuie că vorbesc singură...

- Atunci, nu-ţi mai mişca buzele aşa de mult.

- Haide, te rog, dă-ţi jos pelerina! Măcar puţin... Aici n-o să te deranjeze nimeni.

- Da? zise Harry. Uită-te în spate!

Rita Skeeter şi prietenul ei, fotograful, tocmai ieşiseră din localul „Trei Mături”. Vorbind încet, trecură chiar pe lângă Hermione, fără să îi arunce măcar o privire. Harry se lipi de vitrină, să nu-l lovească Rita cu geanta ei din piele de crocodil.

După ce se îndepărtară, Harry spuse:

- Stă în sat. Pun pariu că a venit să asiste la prima probă!

Imediat ce spuse aceste cuvinte, fu cuprins de un puter­nic sentiment de panică. Nu zise nimic, nu prea discutase cu Hermione despre prima probă. Avea impresia că ea nu prea voia să se gândească la asta.

- A plecat, zise Hermione, uitându-se prin Harry la capă­tul străzii principale. Ce ar fi să mergem să bem o Berezero la „Trei Mături”? E cam frig, nu-i aşa? Nu e nevoie să vor­beşti cu Ron, dacă nu vrei! adăugă ea supărată, interpretând corect tăcerea lui Harry.

Localul „Trei Mături” era plin, în cea mai mare parte cu elevi de la Hogwarts, care se bucurau de după-amiaza liberă, dar şi cu o mulţime de vrăjitori, cum numai aici puteai vedea. Harry presupunea că Hogsmeade era singurul sat din Marea Britanie locuit numai de vrăjitori, un fel de rai pentru creaturi ca Baba-Cloanţa, care nu reuşeau să îşi mas­cheze prezenţa cu atâta îndemânare ca vrăjitoarele.

Era foarte greu să meargă prin aglomeraţia aceea îmbră­cat cu Pelerina Fermecată. În cazul în care s-ar fi atins din greşeală de cineva, ar fi apărut tot felul de semne de între­bare. Harry înaintă cu greu spre o masă din colţ, în timp ce Hermione se duse să cumpere băuturi. Harry îl zări pe Ron, care stătea la o masă cu Fred, George şi Lee Jordan. Înfrânându-şi dorinţa de a-i da o lovitură zdravănă în cap lui Ron, ajunse în sfârşit la masă şi se aşeză.

Hermione se aşeză lângă el peste puţin timp şi îi strecură o Berezero pe sub pelerină.

- Parcă aş fi sonată, aşa cum stau aici, singură, murmură ea. Noroc că mi-am adus ceva de făcut.

Şi scoase un caiet pe care îşi notase toţi membrii S.P.A.S., iar Harry văzu numele lui şi al lui Ron la începutul listei extrem de scurte. Parcă se scursese o groază de timp de când stătuse împreună cu Ron şi inventaseră predicţiile ace­lea, moment în care apăruse Hermione şi îi făcuse secretar, respectiv trezorier...

- Ştii, poate că ar trebui să conving şi nişte săteni să se alăture societăţii S.P.A.S., ce zici? spuse Hermione gândi­toare, uitându-se în jur.

- Da, sigur, zise Harry sarcastic, luând o gură de Bere­zero pe sub pelerină. Hermione, când o să renunţi la toate chestiile astea cu S.P.A.S.?

- Când spiriduşii de casă vor avea salarii şi condiţii de muncă adecvate, îi răspunse ea în şoaptă. Ştii, cred că e ca­zul să intru în acţiune. Oare cum pot să pătrund în bucătări­ile şcolii?

- Habar n-am, întreabă-l pe Fred sau pe George, îi suge­ră Harry.

Hermione tăcu şi căzu pe gânduri, în timp ce Harry îşi bea liniştit Bereazero, studiindu-i pe oamenii din local. Toţi păreau veseli şi relaxaţi. Ernie Macmillan şi Hannah Abbott făceau schimb de surprize găsite în broscuţele de ciocolată, amândoi cu insigne ŢINEŢI CU CEDRIC DIGGORY prinse de pelerine. Chiar lângă uşă o văzu pe Cho, în mijlocul unui grup mare de prieteni de la Ochi-de-Şoim. Nu purta insignă cu CEDRIC, ceea ce îl înveseli foarte repede pe Harry...

Ce nu ar fi dat să fie şi el unul dintre aceşti oameni, să stea, să râdă şi să vorbească, fără alte griji în afară de teme! Îşi imagină cum ar fi fost dacă nu i-ar fi ieşit numele din Pocalul de Foc. În primul rând, nu ar fi purtat Pelerina Fer­mecată, Ron ar fi stat cu el şi probabil că toţi trei şi-ar fi imaginat fericiţi ce probă periculoasă aveau de înfruntat campionii marţea următoare. Abia ar fi aşteptat să vadă ce era şi să-l aclame pe Cedric, ca toţi ceilalţi, stând în tribune, feriţi de pericole...

Se întrebă cum se simţeau ceilalţi campioni. În ultimul timp, de fiecare dată când îl vedea pe Cedric, era înconjurat de admiratoare. Părea neliniştit, dar şi entuziasmat. Harry o zărise pe Fleur Delacour pe coridoare. Era la fel ca de obicei, afişând un aer superior şi foarte stăpână pe ea. Iar Krum stătea în bibliotecă, unde se pusese cu burta pe carte.

Harry se gândi la Sirius şi nodul strâns, încordat, din pieptul lui, păru să se mai lărgească puţin. Urma să îl vadă peste doar douăsprezece ore, pentru că în acea seară urmau să se întâlnească în faţa şemineului din camera de zi, pre­supunând că nu se va întâmpla nimic rău, cum părea să decurgă totul în ultimul timp...

- Uite, Hagrid! îl făcu atent Hermione.

Ceafa capului enorm al lui Hagrid - renunţase la um­flăturile de păr din spate - se vedea clar prin mulţime. Harry se întrebă de ce nu îl văzuse din prima clipă, având în vedere că Hagrid era atât de mare, dar, ridicându-se cu grijă, observă că Hagrid stătea aplecat, vorbind cu profe­sorul Moody. Ca de obicei, Hagrid avea o halbă în faţă, iar Moody bea din termos. Doamna Rosmerta, nurlia pro­prietară, nu părea să fie prea mulţumită de acest fapt. Se uită neliniştită la Moody, când strânse paharele de pe mesele din jurul lor. Poate pentru că o considera ca o insultă adusă băuturii casei, dar Harry ştia care era ade­vărul. Moody le spusese în timpul ultimei ore de „Apărare contra Magiei Negre” că întotdeauna prefera să-şi prepare el însuşi mâncarea şi băutura, pentru că experţilor în Magia Neagră le-ar fi fost foarte uşor să pună otravă într-un pahar lăsat nesupravegheat.

În timp ce se uita la Hagrid şi la Moody, Harry îi văzu ridicându-se şi plecând. Făcu un semn cu mâna, dar îşi aminti că Hagrid nu putea să-l vadă. Moody se opri însă în loc, cu ochiul magic aţintit către colţul unde se afla Harry. Îl bătu pe Hagrid undeva pe la mijlocul spatelui (pentru că nu reuşise să ajungă la umăr!), îi murmură ceva la ureche şi amândoi se îndreptară către masa la care stăteau Harry şi Hermione.

- Ce mai faci, Hermione? zise Hagrid cu glas tare.

- Bine, răspunse Hermione, zâmbindu-i.

Moody şchiopătă în jurul mesei şi se aplecă asupra ei. Harry crezu că citea lista S.P.A.S., până când Moody mur­mură spre el:

- Drăguţă pelerină, Potter!

Harry se uită la el uimit. Bucata mare care lipsea din nasul lui Moody era şi mai vizibilă de aproape. Moody zâmbi.

- Ochiul dumneavoastră poate să... Adică, puteţi să...

- Da, poate să vadă prin pelerinele care te fac invizibil, zise Moody încet. Şi de multe ori mi-a fost de mare ajutor.

Şi Hagrid îi zâmbea lui Harry. Harry ştia că Hagrid nu putea să-l vadă, dar era evident că Moody îi spusese şi lui că era acolo.

Hagrid se aplecă, prefăcându-se că citea şi el lista S.P.A.S., şi zise atât de încet, încât doar Harry îl auzi:

- Harry, vino la miezul nopţii la cabana mea. Poartă pelerina!

Ridicându-se, Hagrid spuse cu glas tare:

- Mă bucur că te-am văzut, Hermione.

Apoi făcu un semn cu ochiul şi plecă. Moody îl urmă.

- De ce vrea să ne întâlnim la miezul nopţii? zise Harry, foarte surprins.

- Da? făcu Hermione, părând alarmată. Mă întreb ce are de gând? Nu ştiu dacă ar trebui să te duci, Harry...

Privi neliniştită în jur şi apoi murmură:

- Să nu întârzii la întâlnirea cu Sirius...

Era adevărat că, dacă se ducea la Hagrid la miezul nopţii, punea în pericol întâlnirea cu Sirius. Hermione îi sugeră să o trimită pe Hedwig să-i spună lui Hagrid că nu putea să vină la el în noaptea aceea, presupunând că bufniţa s-ar fi învoit să îi ducă scrisoarea, desigur... Harry se gândi însă că cel mai bine era să se ducă şi să afle rapid ce vroia Hagrid. Era foarte curios să afle despre ce era vorba. Hagrid nu-i mai ceruse niciodată să-l viziteze aşa de târziu...

*

În noaptea aceea, la unsprezece şi jumătate, Harry, care se prefăcuse că se duce la culcare devreme, îşi puse iar pele­rina şi coborî pe furiş în camera de zi, unde mai erau încă elevi. Fraţii Creevey reuşiseră să pună mâna pe nişte insigne cu ŢINEŢI CU CEDRIC DIGGORY şi încercau să le vră­jească şi să le transforme în ŢINEŢI CU HARRY POTTER. Dar până în acel moment nu reuşiseră decât să facă in­signele să se blocheze pe HUO, RUŞINE, POTTER!

Harry se furişă pe lângă ei către gaura din tablou şi aştep­tă câteva clipe, cu ochii-n patru. Apoi Hermione, de pe partea cealaltă, aşa cum plănuiseră, rosti parola şi făcu să se deschidă portretul doamnei grase, ca să îl lase pe el să iasă. Trecu pe lângă ea şi şopti „Mersi!”, iar apoi începu să alerge prin castel.

Împrejurimile castelului erau foarte întunecate. Harry străbătu pajiştea către luminile care străluceau dinspre coli­ba lui Hagrid. Interiorul imensei trăsuri a celor de la Beaux­batons era de asemenea luminat. Harry o auzi pe Madame Maxime vorbind, tocmai când bătu la uşa lui Hagrid.

- Tu eşti, Harry? şopti Hagrid, deschizând uşa şi uitându-se în jur.

- Da, zise Harry, intrând în cabană şi dându-şi jos gluga. Cee?

- Vreau să-ţi arăt ceva, zise Hagrid.

Hagrid era cuprins de entuziasm. Purta la butonieră o floare care semăna cu o anghinare enormă. Părea să fi re­nunţat la grăsimea cu care îşi ungea părul, dar era clar că se străduise să se pieptene... Harry observă dinţii rupţi ai piep­tenelui rămaşi în părul lui Hagrid.

- Ce vrei să-mi arăţi, Hagrid? zise iar Harry, obosit şi întrebându-se dacă nu cumva făcuseră ouă Homarii sau dacă Hagrid reuşise să cumpere un alt câine cu trei capete de la un străin din vreo cârciumă.

- Vino cu mine, nu vorbi şi rămâi sub pelerină, zise Hagrid. Nu-l luăm şi pe Colţ cu noi, nu o să-i placă...

- Ascultă, Hagrid, nu pot să stau mult... trebuie să mă întorc la castel până la douăsprezece fix...

Dar Hagrid nu auzi, deschise uşa colibei şi ieşi în noapte. Harry se grăbi să-l urmeze şi descoperi, spre ma­rea lui surpriză, că Hagrid îl ducea către trăsura celor de la Beauxbatons.

- Hagrid, ce...

- Şşşt! zise Hagrid şi bătu de trei ori la uşa pe care se afla blazonul cu baghetele de aur încrucişate.

Madame Maxime deschise imediat. Purta un şal de mă­tase în jurul umerilor săi enormi. Zâmbi când îl văzu pe Hagrid.

- Ah, ‘Agrrrid... a sosit timpul?

- Bong-souar, zise Hagrid, zâmbindu-i.

Îi întinse o mână pentru a o ajuta să coboare treptele de aur. Madame Maxime închise uşa în urma ei, iar Hagrid îi oferi braţul şi porniră pe lângă padocul în care stăteau caii înaripaţi, imenşi, ai lui Madame Maxime. Harry, total uluit, trebui să fugă pentru a putea ţine pasul cu ei. Oare asta vroia Hagrid, să i-o arate pe Madame Maxime? Ar fi putut să o vadă oricând, doar nu era uşor de trecut cu vederea...

Se părea însă că şi ei îi pregătea Hagrid o surpriză, pen­tru că după un timp ea întrebă jucăuş:

- Unde mă duci, ‘Agrrrid?

- O să-ţi placă, zise Hagrid. Merită să fie văzut, crede-mă! Dar să nu spui nimănui că ţi-am arătat, da? N-ai voie să ştii...

- Sigur că nu, zise Madame Maxime, vânturându-şi genele lungi şi negre.

Şi mai merseră puţin, Harry fiind din ce în ce mai nervos în timp ce fugea în urma lor şi uitându-se din când în când la ceas. Cine ştie ce plan stupid avea Hagrid în minte, care ar fi putut să-l facă să-l rateze pe Sirius... Dacă nu ajungeau în curând, avea de gând să se întoarcă, să se ducă direct la castel şi să-l lase pe Hagrid să se bucure de plimbarea lui romantică, alături de Madame Maxime...

Dar imediat - după ce merseseră atât de mult către pă­dure, încât castelul şi lacul nu se mai vedeau - Harry auzi ceva. Oameni care strigau de undeva din apropiere... Apoi se auzi un răget asurzitor...

Hagrid o duse pe Madame Maxime lângă un pâlc de copaci şi se opri. Harry se apropie şi el grăbit de ei... Pentru o frac­ţiune de secundă, i se păru că vede nişte focuri de tabără şi oameni care săreau în jurul lor... Apoi rămase tablou.

Dragoni!

Patru dragoni maturi, enormi, cu un aspect sălbatic, stăteau ridicaţi pe picioarele din spate, în interiorul unui pa­doc gigantic, închis cu plăci groase de lemn. Dragonii ră­geau şi fornăiau, iar torente de foc ţâşneau spre cerul întunecat din gurile lor larg deschise, cu colţi de jur împre­jur, la o sută de metri deasupra gâturilor întinse. Un drag­on albastru-argintiu, cu coarne lungi, ascuţite, se tot repezea la vrăjitorii de pe sol. Altul, cu solzi verzi şi lucioşi, se zbătea şi dădea din picioare cu toată puterea. Unul roşu, cu o coro­niţă ciudată de spini de aur în jurul capului, scotea nori de flăcări în formă de ciuperci şi mai era unul, negru, cu ade­vărat gigantic, care aducea a reptilă mai mult decât ceilalţi şi care era cel mai aproape de ei.

Cel puţin treizeci de vrăjitori, şapte sau opt pentru fiecare dragon, încercau să-i controleze, trăgând de lanţurile prinse de benzile groase de piele care le fuseseră legate în jurul gâturilor şi picioarelor. Uluit, Harry ridică privirea mult deasupra lui şi văzu ochii dragonului negru, cu nişte pupile ca două fante verticale, ca la pisici, mărite fie de frică, fie de furie, nu îşi putu da seama din ce cauză... Sco­tea răgete asurzitoare, zgomote îngrozitoare, care îţi zgâriau pur şi simplu timpanul...

- Ai grijă, Hagrid! strigă un vrăjitor de lângă gard, luptându-se cu lanţul pe care îl ţinea. Pot să scuipe foc până la patruzeci de metri depărtare! Ăsta e din specia Ţintat Ma­ghiar şi l-am văzut aruncând flăcări la optzeci de metri!

- Nu-i aşa că sunt minunaţi? întrebă Hagrid abia şoptit.

- Nu se poate! strigă un alt vrăjitor. Vrăji de Împietrire, pentru toţi trei!

Harry văzu cum fiecare îngrijitor de dragon îşi scoate bagheta.

- Stupefy! strigară ei într-un glas, iar Vrăjile de Împietrire se avântară în întuneric ca nişte rachete de foc, explodând în ploi de stele deasupra dragonilor...

Harry privi cum dragonul de lângă ei se clatină periculos pe picioarele din spate. Fălcile îi erau deschise larg într-un strigăt tăcut, nările nu mai scoteau foc, deşi încă mai fume­gau... Apoi, foarte încet, se prăbuşi... Dragonul negru, pu­ternic şi acoperit tot cu solzi, lovi solul cu o bufnitură despre care Harry ar fi putut să jure că zdruncinase copacii din spatele său.

Îngrijitorii de dragoni îşi coborâră baghetele şi se apropi­ară de cei pe care îi îngrijiseră până atunci. Fiecare dragon era acum cam cât un deluşor. Se grăbiră să scurteze lan­ţurile şi să le prindă în nişte piroane de fler, pe care le bătu­ră cu baghetele cât mai adânc în pământ.

- Vrei să te uiţi mai îndeaproape? o întrebă Hagrid pe Madame Maxime, entuziasmat la culme.

Amândoi se duseră chiar lângă gard, iar Harry îi urmă. Vrăjitorul care îl avertizase pe Hagrid să nu se apropie se întoarse către ei şi Harry îşi dădu seama cine era: Charlie Weasley!

- E totul în regulă, Hagrid? gâfâi el, apropiindu-se să stea de vorbă cu Hagrid. Acum ar trebui să nu mai avem pro­bleme... Le-am dat o Poţiune de Dormit pentru drum, m-am gândit că le-ar fi mai bine dacă s-ar trezi în întuneric şi liniş­te... Dar, după cum ai văzut, nu erau deloc fericiţi...

- Ce rase aveţi aici, Charlie? întrebă Hagrid, privindu-l pe dragonul cel mai apropiat - pe cel negru - aproape cu vene­raţie.

Ochii încă îi erau întredeschişi şi Harry văzu o linie gal­benă, strălucitoare, dedesubtul pleoapei strânse.

- Acesta este un Ţintat Maghiar, zise Charlie. Cel din par­tea aia e un Verde Galez, iar cel mai mic, un Bot-Scurt Suedez, adică ăla albastru-gri, şi un Bulgăre de Foc Chine­zesc, cel roşu.

Charlie se uită în jur. Madame Maxime se plimba în jurul gardului, privindu-i pe dragonii împietriţi.

- Nu ştiam că o aduci şi pe ea, Hagrid, zise Charlie, încruntându-se. Campionii nu ar trebui să ştie ce îi aşteap­tă... O să-i spună elevei ei, nu crezi?

- M-am gândit că o să-i placă, ridică Hagrid din umeri, încă privindu-i fascinat pe dragoni.

- Foarte romantic, Hagrid, zise Charlie, clătinând din cap.

- Patru! zise Hagrid. Deci câte unul pentru fiecare cam­pion, nu? Ce trebuie să facă, să se lupte cu ei?

- Cred că doar să treacă pe lângă ei, zise Charlie. O să fim pe aproape în caz că sunt probleme, cu vrăji de stins focurile dacă e nevoie. Au vrut mame cu pui, nu ştiu de ce... Dar îţi spun un lucru, nu-l invidiez pe cel căruia o să-i pice acest Ţintat Maghiar. E ceva de speriat. Partea din spate e la fel de periculoasă ca şi cea din faţă. Uită-te şi tu...

Charlie arătă către coada dragonului negru şi Harry văzu nişte spini lungi, de culoarea bronzului, dispuşi din patru în patru centimetri.

Cinci dintre colegii lui Charlie se apropiară în acel moment de Ţintatul Maghiar, cărând cu ei, într-o pătură, câteva ouă uriaşe, de culoare gri-granit. Le puseră cu grijă lângă Ţintatul Maghiar. Hagrid scoase un geamăt. Îşi amin­tise de Norbert, puiul lui de dragon, la care trebuise să renunţe...

- Le-am numărat, Hagrid, îl preveni Charlie scurt. Ce mai face Harry?

- Bine, zise Hagrid, încă privind cu jind ouăle.

- Eu sper să fie bine şi după ce se va întâlni cu ăştia, zise Charlie sumbru, uitându-se către padocul dragonilor. N-am avut curaj să-i spun mamei ce trebuie să facă la prima probă, e deja îngrozitor de îngrijorată pentru el...

Şi Charlie imită vocea neliniştită a mamei lui: „Cum au putut să-l lase să se înscrie în turnir, e mult prea tânăr! Cre­deam că or să fie cu toţii în siguranţă, credeam că o să fie o limită de vârstă!”

- Plângea în hohote după articolul ăla despre el din Pro­fetul zilei, adăugă Charlie, după care o cită iar pe mama sa. „Încă plânge după părinţii lui! O, scumpul de el, nu mi-am imaginat!”

Harry se săturase. Fiind convins că Hagrid nu îi va duce lipsa, având în vedere că era înconjurat de patru dragoni şi de Madame Maxime, se întoarse încet şi se îndreptă spre castel.

Nu ştia dacă era fericit că văzuse ce îl aştepta sau nu. Poate că aşa era mai bine. Primul şoc trecuse. Poate că, dacă i-ar fi văzut pe dragoni marţi pentru prima oară, ar fi leşi­nat acolo, în faţa întregii şcoli... Dar poate că încă existau şanse să se întâmple aşa ceva... Urma să fie înarmat numai cu bagheta, care în acele condiţii nu părea să fie altceva decât o rămurică... Un beţişor în faţa unui dragon cât casa, acoperit cu spini şi care scuipa flăcări.

Şi trebuia să treacă de el. Cu toată lumea de faţă. Dar cum?

Harry se grăbi. Ajunsese la marginea pădurii şi trebuia să fie în faţa şemineului până într-un sfert de oră, ca să discute cu Sirius. Se gândea că nu îşi amintea dacă mai dorise vreo­dată mai mult ca acum să stea de vorbă cu cineva, când pe neaşteptate intră în ceva tare.

Harry căzu pe spate. Ochelarii i se strâmbară pe nas şi îşi strânse şi mai mult pelerina în jurul lui. O voce din apro­piere strigă:

- Auu! Cine e?

Harry verifică în grabă dacă încă era acoperit de pelerină şi rămase nemişcat, privind silueta întunecată a vrăjitorului pe care îl lovise. Îi recunoscu imediat ciocul... Era Karkaroff!

- Cine e acolo? întrebă din nou Karkaroff iar, uitându-se foarte bănuitor în jur.

Harry rămase nemişcat şi tăcut. După vreun minut, Karkaroff păru să creadă că probabil lovise vreun animal. Se uita în jur, de parcă se aştepta să vadă vreun câine sau un alt animal. Apoi se ascunse iar după copaci şi se îndreptă spre locul unde erau dragonii.

Foarte încet şi cu foarte mare grijă, Harry se ridică şi porni iar, cât de repede putu, fără să facă prea mult zgomot, grăbindu-se în întuneric spre castel.

Nu avea nici o îndoială faţă de ceea ce punea la cale Karkaroff. Se strecurase de pe corabia lui ca să încerce să afle care era prima probă. Era chiar posibil să-i fi văzut pe Hagrid şi pe Madame Maxime când se îndreptau împreună către pădure... Erau foarte uşor de observat de la o poştă... Tot ce îi mai rămânea de făcut lui Karkaroff era să se ia după vocile lor, ca să afle şi el, ca şi Madame Maxime, ce îi aştepta pe campioni. Se pare că singurul campion care avea să înfrunte marţi necunoscutul era Cedric.

Harry ajunse la castel, se furişă pe uşa de la intrare şi începu să urce scara de marmură. I se tăiase respiraţia, dar nu îndrăzni să încetinească... Avea mai puţin de cinci minute să ajungă în faţa şemineului...

- Aiureli! gâfâi el către doamna grasă, care moţăia în rama ei, în faţa găurii din perete.

- Dacă zici tu, murmură ea adormită, fără să deschidă ochii şi tabloul se deschise pentru a-i da drumul înăuntru.

Harry intră. Camera de zi era pustie şi, având în vedere că mirosea ca întotdeauna, însemna că Hermione nu fusese nevoită să recurgă la bombe cu miros de baligă pentru a se asigura că el şi Sirius rămâneau singuri.

Harry îşi dădu jos pelerina şi se aruncă într-un fotoliu din faţa şemineului. Camera era cufundată în semiobscuritate, flăcările fiind singura sursă de lumină. În apropiere, pe o masă, insignele cu ŢINEŢI CU CEDRIC DIGGORY, pe care fraţii Creevey încercaseră să le schimbe, străluceau în lumina focului. Acum pe ele scria JOS CU POTTER! Harry îşi întoarse privirea către flăcări şi tresări.

Capul lui Sirius apăruse în foc. Dacă Harry nu l-ar fi văzut pe domnul Diggory făcând exact acelaşi lucru în bu­cătăria familiei Weasley, s-ar fi speriat de moarte. Pe chi­pul său apăru primul zâmbet din ultimele (foarte multe!) zile, apoi se ridică grăbit de pe fotoliu, se aşeză în faţa şemineului şi spuse:

- Sirius, ce mai faci?

Sirius arăta cu totul altfel decât şi-l amintea Harry. Când se despărţiseră, era tras la faţă şi slab, iar faţa îi era încon­jurată de o claie de păr negru, lung şi murdar. Acum avea părul scurt şi curat, se împlinise la faţă şi părea mult mai tânăr, aproape ca în fotografiile pe care le avea Harry şi care fuseseră făcute la nunta părinţilor săi.

- Lasă ce fac eu, ce faci tu? zise Sirius serios.

- Păi...

Pentru o clipă, Harry intenţionase să spună „bine”, dar nu reuşi. Înainte să se poată opri, începu să turuie despre faptul că nimeni nu îl credea că nu ajunsese în turnir de bunăvoie, despre felul în care Rita Skeeter minţise în pri­vinţa lui în Profetul zilei, despre faptul că nu putea să meargă pe coridoare fără să fie ridiculizat şi batjocorit, şi despre Ron, care nu îl credea şi era gelos pe el...

- Iar acum, tocmai mi-a arătat Hagrid ce mă aşteaptă la prima probă! Dragoni, Sirius, şi n-am nici o şansă! termină el disperat.

Sirius se uită la el, citindu-i-se îngrijorarea în ochii care încă păstrau privirea hăituită pe care o căpătaseră la Azkaban. Îl lăsase pe Harry să vorbească fără să-l întrerupă, însă acum spuse:

- Cu dragonii ne descurcăm noi, Harry, ajungem şi la asta imediat... Nu am mult timp... Am intrat în casa unor vrăjitori ca să le folosesc şemineul, dar s-ar putea să se în­toarcă în orice moment. Trebuie să te previn în legătură cu anumite lucruri.

- De ce anume? întrebă Harry, simţind cum se încor­dează şi mai tare... Ceva mai rău ca dragonii?

- Karkaroff, Harry! zise Sirius. A fost un Devorator al Morţii. Ştii ce sunt Devoratorii Morţii, nu?

- Da... Cum, el? Poftim?

- A fost prins, a stat la Azkaban cu mine, dar a fost eli­berat. Pot să pun pariu că de asta a vrut Dumbledore un Auror la Hogwarts anul ăsta! Ca să fie cu ochii pe el! Moody l-a prins pe Karkaroff. El l-a băgat la Azkaban.

- Karkaroff a fost eliberat? zise Harry încet, în timp ce creierul lui părea să se străduiască să acumuleze o serie de noi informaţii şocante. De ce l-au eliberat?

- A făcut un târg cu Ministerul Magiei, zise Sirius cu amără­ciune. A zis că a greşit şi apoi a dat nume... A băgat o mulţime de alţi vrăjitori la Azkaban, în locul lui... Nu e deloc iubit pe acolo, poţi să fii sigur. Şi de când a ieşit, din câte ştiu eu, predă Magie Neagră fiecărui elev care trece prin şcoala lui. Aşa că fereşte-te şi de campionul de la Durmstrang!

- Bine, zise Harry încet. Dar... vrei să spui că profesorul Karkaroff mi-a pus numele în Pocal? Pentru că, dacă e aşa, este un actor foarte bun. Părea foarte supărat din cauza asta. Nu vroia să mă lase să concurez.

- Ştim că e un actor bun, zise Sirius, pentru că a convins Ministerul Magiei să-i dea drumul, nu? Acum, am citit şi eu Profetul zilei, Harry...

- Tu şi restul lumii, zise Harry cu amărăciune.

- Am citit printre rândurile articolului scris de femeia aia, Rita Skeeter, de luna trecută, şi am aflat cum a fost ata­cat Moody în noaptea dinainte să vină la Hogwarts. Da, ştiu că ea zice că a fost o altă alarmă falsă de-ale lui, zise Sirius repede, văzând că Harry vroia să spună ceva, totuşi eu nu cred că este adevărat. Cred că cineva a încercat să-l împie­dice să ajungă la Hogwarts. Cred că cineva ştia că îi va fi mult mai greu cu el prin preajmă. Şi mai ştia că nu se vor face cercetări amănunţite, doar Ochi-Nebun a auzit mult prea des fel de fel de intruşi. Dar asta nu înseamnă că Moody nu poate să perceapă adevărul. A fost cel mai bun Auror pe care l-a avut Ministerul vreodată.

- Ce vrei să spui? întrebă Harry încet. Karkaroff încearcă să mă omoare? Dar de ce?

Sirius ezită.

- Am auzit nişte lucruri foarte ciudate, zise el încet. De­voratorii Morţii par să fie mult mai activi ca de obicei în ultimul timp. S-au arătat la Cupa Mondială de Vâjthaţ... Şi... Ai auzit de dispariţia vrăjitoarei de la Ministerul Magiei?

- Bertha Jorkins? zise Harry.

- Exact, a dispărut în Albania şi se zvoneşte că tocmai acolo a fost văzut Cap-de-Mort ultima dată... Şi Bertha pro­babil că ştia de Turnirul celor trei vrăjitori, nu?

- Da, dar... e puţin probabil că a dat peste Cap-de-Mort, nu? zise Harry.

- Ascultă-mă, eu o ştiu pe Bertha Jorkins, zise Sirius sum­bru. A fost la Hogwarts în acelaşi timp cu mine, cu câţiva ani mai mare ca tatăl tău şi ca mine. Şi era o proastă. Foarte băgăreaţă, dar fără prea multă minte, ba chiar deloc. Şi asta nu este o combinaţie bună, Harry. Aş spune că Bertha era foarte uşor de ademenit într-o capcană.

- Deci... Cap-de-Mort ar fi putut să afle unde are loc tur­nirul? trase concluzia Harry. La asta te referi? Şi Karkaroff a venit aici din ordinele lui?

- Nu ştiu, zise Sirius încet, pur şi simplu nu ştiu... Karka­roff nu mi se pare deloc genul de om care să se întoarcă la Cap-de-Mort, decât doar dacă ar şti că acesta e îndeajuns de puternic ca să-l apere. Dar oricine ţi-a pus numele în Pocal a făcut-o dintr-un motiv anume şi nu pot să nu mă gândesc că turnirul ar fi un mod foarte bun de a te ataca şi a face ca totul să pară un accident.

- Mie mi se pare un plan foarte bun, zise Harry absent. Nu trebuie decât să stea liniştiţi şi să-i lase pe dragoni să-şi vadă de treabă.

- Da... dragonii ăştia, zise Sirius, vorbind acum foarte re­pede. Există o metodă, Harry. Să nu fii tentat să încerci o Vrajă de Împietrire... Dragonii sunt foarte puternici din punct de vedere fizic şi au puteri magice deosebite, nu pot fi răpuşi de o singură Vrajă de Împietrire. E nevoie de vreo şase vrăjitori deodată ca să dovedeşti un dragon, folosind vraja asta...

- Da, ştiu, tocmai am văzut acest lucru, zise Harry.

- Dar poţi să reuşeşti singur, zise Sirius. Există o metodă şi nu ai nevoie decât de o vrajă simplă. Doar...

Dar Harry ridică un deget pentru a-l face să tacă, cu inima bătându-i tare în piept, de parcă stătea să explodeze. Auzi paşi care coborau scara în spirală din spatele lui.

- Du-te! îi şopti el lui Sirius. Du-te! Vine cineva!

Harry se ridică repede, ascunzând focul... Dacă ar fi văzut cineva chipul lui Sirius la Hogwarts, ar fi ieşit un scandal imens... Ar fi fost implicat Ministerul, iar el ar fi fost intero­gat pentru a spune unde se afla Sirius...

Harry auzi un mic pocnet în spatele lui şi ştiu că Sirius plecase... Privi capătul scării în spirală... Oare cine se hotărâse să se plimbe la unu noaptea şi îl împiedicase pe Sirius să-i spună cum să treacă de dragoni?

Era Ron. Îmbrăcat în pijamaua sa maro de lână, Ron încremeni, văzându-l pe Harry, care se afla în partea cealaltă a camerei, şi se uită în jur.

- Cu cine vorbeai? întrebă el.

- Ce te priveşte? se răsti Harry. Ce cauţi aici la ora asta?

- Mă întrebam unde... începu Ron, ridicând din umeri, dar fără să continue. Nimic. Mă întorc în pat.

- Ai venit să mă spionezi, nu? strigă Harry.

Ştia că Ron habar nu avea ce se întâmplase, ştia că nu o făcuse înadins, dar nu îi păsa... În acel moment ura tot ce avea legătură cu Ron, chiar şi cei câţiva centimetri de gleznă goală care i se vedeau pe sub pantalonii de la pijama.

- Îmi cer scuze, zise Ron, cu faţa roşie de furie. Ar fi tre­buit dă-mi dau seama că nu vroiai să fii deranjat. Te las să continui să repeţi liniştit pentru viitorul interviu...

Harry înşfăcă de pe masă o insignă cu JOS CU POTTER şi o azvârli cât putu de tare, în partea cealaltă a camerei. Îl lovi pe Ron în frunte şi acesta căzu la podea.

- Poftim! zise Harry. Să o porţi marţi! Acum poate că o să ai şi tu o cicatrice, dacă ai noroc... Să nu mai fii gelos pe mine!

Se îndreptă cu paşi mari către scară. Se aştepta ca Ron să-l oprească... Chiar i-ar fi plăcut ca Ron să îi fi dat un pumn, dar Ron rămase acolo, în pijamaua care îi rămăsese mică, Harry, care urcase scările valvârtej, rămase treaz în pat, fier­bând de furie mult timp după aceea şi nu îl auzi întorcân­du-se în dormitor.

— Capitolul XX —