Casa cruplud

ÎNCEPUTUL
Când privi înapoi, o lună mai târziu, Harry descoperi că nu avea prea multe amintiri din zilele care urmaseră nopţii aceleia de pomină. Era ca şi când ar fi trecut prin prea multe, ca să poată să mai acumuleze altceva. Îşi amin­tea numai lucrurile foarte dureroase. Cea mai grea fu întâl­nirea cu soţii Diggory, care avu loc în dimineaţa următoare. Nu dădură vina pe el pentru ce se întâmplase. Din con­tră, amândoi îi mulţumiră pentru că adusese înapoi corpul neînsufleţit al lui Cedric. Domnul Diggory plânse pe tot par­cursul întâlnirii. Durerea doamnei Diggory era dincolo de lacrimi.

- Atunci, înseamnă că nu a suferit, zise ea, după ce Harry îi spuse cum murise Cedric. Până la urmă, Amos, a murit exact când a câştigat turnirul. Cred că a fost foarte fericit.

După ce se ridicară, doamna Diggory se uită la Harry şi îi spuse:

- Să ai grijă de tine, da?

Harry luă săculeţul de galbeni de pe noptieră.

- Luaţi-i dumneavoastră, murmură el. Ar fi trebuit să fie ai lui Cedric, el a ajuns primul, luaţi-i...

Dar ea se îndepărtă repede de el.

- O, nu, sunt ai tăi, dragul meu, nu putem... Păstrează-i...

În seara următoare, Harry se întoarse în Turnul Cercetaşilor. Din câte aflase de la Hermione şi de la Ron, Dumbledore le vorbise tuturor în dimineaţa aceea,

la micul dejun. Şi le ceruse să-l lase în pace pe Harry, să nu-i pună întrebări şi să nu-l forţeze să povestească ce se întâmplase în labirint. Cei mai mulţi îl ocoleau pe cori­doare, evitându-i privirea. Alţii şuşoteau când treceau pe lângă el. Harry bănuia că dăduseră crezare articolului scris de Rita Skeeter, despre cât de nebun şi de pericu­los era. Poate că îşi clădeau propriile teorii despre cum murise Cedric.

Dar îşi dădu seama că nu prea îi păsa. Cel mai tare îi plăcea când era cu Ron şi cu Hermione şi vorbeau despre alte lucruri sau îl lăsau să stea liniştit, în timp ce ei jucau şah. Simţea că ei trei aveau o înţelegere tacită... Că fiecare aştepta un semn, o veste, despre ce se petrecea în afara castelului Hogwarts, şi că era inutil să facă speculaţii despre ce urma să se întâmple, până nu erau siguri. Singura dată când deschiseră subiectul fu când Ron îi povesti lui Harry despre întâlnirea dintre doamna Weasley şi Dumbledore, înainte de plecarea acesteia.

- S-a dus să-l întrebe dacă nu poţi veni direct la noi vara asta, zise el. Dar el vrea să te întorci la familia Dursley, cel puţin la început.

- De ce? se miră Harry.

- Mama a zis că Dumbledore are motivele lui, spuse Ron, dând din cap posomorât. Presupun că trebuie să avem în­credere în el, nu?

Singura persoană, în afară de Ron şi de Hermione, cu care Harry simţea că putea să stea de vorbă era Hagrid. Având în vedere că nu mai exista un profesor de „Apărare contra Magiei Negre”, în orele acelea erau liberi. Şi profi­tară de acea după-amiază de joi ca să îl viziteze pe Hagrid la coliba sa. Era o zi însorită. Colţ ţâşni pe uşă când se apro­piară, lătrând şi dând din coadă ca un nebun.

- Cine e? strigă Hagrid, venind la uşă. Harry!

Le ieşi în întâmpinare, îl strânse pe Harry cu un braţ, îi ciufuli părul şi zise:

- Mă bucur să te văd, prietene. Mă bucur foarte mult.

Când intrară în coliba lui Hagrid, văzură două ceşti cât nişte găleţi pe masa de lemn din faţa şemineului.

- Am băut o ceaşcă de ceai cu Olympe, zise Hagrid, toc­mai a plecat.

- Cu cine? întrebă Ron curios.

- Cu Madame Maxime, desigur! răspunse Hagrid.

- V-aţi împăcat? zise Ron.

- Nu ştiu la ce te referi, zise Hagrid, prefăcându-se ne­păsător, în timp ce scotea mai multe ceşti din dulap.

După ce făcu ceaiul şi le oferi şi o farfurie cu biscuiţi tari, se sprijini de spătarul scaunului şi îl cercetă pe Harry cu ochii săi negri.

- Te simţi mai bine? mormăi el.

- Da, zise Harry.

- Ba nu, zise Hagrid. Sigur că nu. Dar o să te simţi în curând...

Harry nu zise nimic.

- Ştiam că o să se întoarcă, continuă Hagrid.

Harry, Ron şi Hermione se uitară la el, surprinşi.

- Am ştiut de ani de zile, Harry. Ştiam că era undeva, aşteptând în umbră. Trebuia să se întâmple. Ei bine, acum trebuie să acceptăm lucrul ăsta. O să luptăm. O să-l împiedi­căm să ia din nou totul în stăpânire... ăsta e planul lui Dum­bledore, oricum. Mare om, Dumbledore ăsta.... Atâta timp cât îl avem pe el, nu-mi fac griji.

Hagrid îşi ridică sprâncenele stufoase, văzând expresiile neîncrezătoare de pe feţele lor.

- Nu are sens să stăm şi să ne frământăm, zise el. Ce va fi, va fi, şi o să îl înfruntăm când va fi cazul. Dumbledore mi-a spus ce ai făcut, Harry.

Pieptul lui Hagrid se umflă cu mândrie, când se uită la Harry.

- Ai făcut exact ce ar fi făcut tatăl tău şi nu există alte cuvinte de laudă pentru tot ce-ai făcut.

Harry îi zâmbi şi el. Era prima dată când zâmbea de zile întregi.

- Ce te-a rugat domnul profesor Dumbledore, Hagrid? întrebă el. A trimis-o pe profesoara McGonagall să-ţi spună ţie şi lui Madame Maxime să veniţi la el... în noaptea aia.

- Mi-a găsit o slujbă pentru vară, zise Hagrid. Dar e ceva secret. Nu ar trebui să spun nimănui, nici măcar vouă. Olympe - adică Madame Maxime - s-ar putea să vină cu mine. Cred că o să vină. Cred că am convins-o.

- Are legătură cu Cap-de-Mort?

Hagrid tresări când auzi numele acestuia.

- S-ar putea, zise el evaziv. Dar... cine vrea să vină cu mine să vedem ultimul Homar? Glumeam, glumeam! adă­ugă el repede, văzând expresiile de pe feţele lor.

*

Cu inima grea, Harry îşi împachetă cufărul în dormitorul său, în noaptea dinaintea întoarcerii pe Aleea Boschetelor. Ar fi făcut orice să nu se ducă la serbarea de despărţire, care era o ocazie de veselie, de obicei, dar de data asta urma să fie anunţat oficial câştigătorul Campionatului Caselor. Încă de când părăsise aripa spitalului, evitase să se afle în Marea Sală când era multă lume acolo, preferând să mănânce când se golea aproape de tot, ca să evite privirile colegilor.

Când el, Ron şi Hermione intrară în sală, văzură din prima clipă că lipseau decoraţiunile obişnuite. Marea Sală era în mod normal decorată la serbarea de despărţire în culorile Casei câştigătoare. În această seară însă, pe peretele din spatele mesei profesorilor erau draperii negre. Harry îşi dădu seama imediat că erau în semn de respect pentru Cedric.

Adevăratul Ochi-Nebun Moody se afla la masa profeso­rilor, cu piciorul lui de lemn şi cu ochiul său magic. Era extrem de agitat şi tresărea de fiecare dată când îi vorbea cineva. Harry îl înţelegea prea bine... Probabil că teama lui Moody de atacurile asupra persoanei sale crescuse după pri­zonieratul de zece luni în propriul cufăr. Scaunul profe­sorului Karkaroff era gol. Harry se întrebă, în timp ce se aşeza la masa Cercetaşilor, unde era Karkaroff în acel moment. Dacă îl găsise Cap-de-Mort?...

Madame Maxime era încă acolo. Stătea lângă Hagrid şi discutau încet între ei. Mai încolo, lângă profesoara McGonagall, stătea Plesneală. Ochii i se fixară asupra lui Harry pentru o clipă. Harry se uită şi el la Plesneală. Expre­sia de pe chipul profesorului era greu de descifrat. Părea la fel de acru şi de răutăcios ca întotdeauna. Harry continuă să-l privească multă vreme, chiar şi după ce Plesneală se uită în altă parte.

Ce făcuse Plesneală la ordinele lui Dumbledore, în noap­tea în care se întorsese Cap-de-Mort? Şi de ce... de ce... era Dumbledore atât de convins că Plesneală era cu adevărat de partea lor? Fusese spion, Dumbledore o spusese clar în Pensiv. Plesneală fusese spion împotriva lui Cap-de-Mort, „punându-şi viaţa în pericol”. Oare îl trimisese să facă iar acelaşi lucru? Intrase în contact cu ceilalţi Devoratori ai Morţii? Pretinsese că nu fusese niciodată cu adevărat de partea lui Dumbledore şi că nu făcuse altceva decât să aş­tepte vremuri mai bune, ca însuşi Cap-de-Mort?

Meditaţia lui Harry fu întreruptă de profesorul Dum­bledore, care se ridică de la masa profesorilor. Marea Sală, care oricum era mult mai puţin zgomotoasă ca de obicei, în timpul serbării de sfârşit de an, deveni foarte tăcută.

Dumbledore făcu o pauză, pe când ochii i se opreau asupra mesei Astropufilor. Masa lor fusese cea mai tăcută şi cei de acolo aveau chipurile cele mai triste şi mai palide din toată sala.

- Mi-ar plăcea să vă spun multe lucruri în această seară, zise Dumbledore, dar întâi trebuie să menţionez cu durere pierderea unei persoane deosebite, care ar trebui să fie aici - făcu un semn către masa Astropufilor - bucurându-se de serbare, alături de noi... Vă rog, sculaţi-vă în picioare şi ridi­caţi-vă paharele, în memoria lui Cedric Diggory.

Ca la o comandă, toţi se sculară în picioare, îşi ridicară paharele şi spuseră într-un glas, tare şi răspicat:

- Cedric Diggory!

Harry o zări pe Cho prin mulţime. Îi curgeau lacrimi pe obraji. Harry îşi coborî privirea asupra mesei, în timp ce se aşezau cu toţii la loc.

- Cedric a fost un model care includea toate calităţile care disting Casa Astropufilor, continuă Dumbledore. A fost un prieten bun şi loial, nu i-a fost teamă de muncă şi aprecia cinstea. Moartea sa v-a afectat pe toţi, indiferent dacă îl cunoşteaţi sau nu. Aşadar, cred că aveţi dreptul să ştiţi exact cum s-a ajuns la asta.

Harry îşi înălţă capul şi se uită la Dumbledore.

- Cedric Diggory a fost ucis de Lordul Întunericului.

Marea Sală se umplu de şoapte şi de panică. Cu toţii se uitau îngroziţi la Dumbledore, nevenindu-le să creadă. Pă­rea perfect calm, în timp ce îi privea cum şuşoteau pe înfundate.

- Ministerul Magiei, continuă Dumbledore, nu vrea să vă spun. Este posibil ca unii dintre părinţii voştri să fie în­groziţi că am făcut-o... Fie pentru că nu cred că Lordul Cap-de-Mort s-a întors, fie pentru că nu sunt de părere că ar trebui să vă spun vouă, fiind atât de ţineri... Eu cred însă că este mai bine să spui adevărul decât minciuni, şi că orice încercare de a pretinde că Cedric a murit în urma unui accident sau din cauză că a făcut o greşeală este o insultă pentru memoria sa.

Înmărmuriţi şi speriaţi, toţi elevii din sală se uitau acum la Dumbledore... Sau aproape toţi. La masa Viperinilor, Harry îl văzu pe Draco Reacredinţă murmurându-le ceva lui Crabbe şi Goyle. Harry simţi cum îl cuprinde un val de mânie. Se forţă să se uite iar la Dumbledore.

- Mai este cineva care trebuie menţionat în legătură cu moartea lui Cedric, continuă Dumbledore. Vorbesc, desi­gur, de Harry Potter.

Marea Sală fu traversată de un zumzet, în timp ce câteva capete se întorceau în direcţia lui Harry, înainte de a se uita iar la Dumbledore.

- Harry Potter a reuşit să scape de Cap-de-Mort, zise Dumbledore. Şi-a riscat viaţa ca să aducă înapoi trupul neînsufleţit al lui Cedric la Hogwarts. A dat dovadă, din toate punctele de vedere, de un curaj pe care puţini vrăji­tori l-au arătat în faţa lui Cap-de-Mort, şi pentru asta meri­tă să-l cinstim.

Dumbledore se întoarse cu seriozitate către Harry şi îşi ridică iar pocalul. Aproape toată lumea din Marea Sală îi urmă exemplul. Îi rostiră toţi numele, ca şi pe al lui Cedric, şi băură în cinstea lui. Dar, printre elevii ridicaţi în picioare, Harry văzu că Reacredinţă, Crabbe, Goyle şi mulţi alţi Viperini rămă­seseră pe scaune sfidător, cu pocalele neatinse. Dumbledore, care nu avea un ochi magic, nu îi observă însă.

După ce se aşezară toţi la loc, Dumbledore continuă:

- Ţinta Turnirului celor trei vrăjitori a fost să îmbunătăţeas­că şi să promoveze comunicarea şi prietenia dintre vrăjitori. Având în vedere ce s-a întâmplat - întoarcerea lui Cap-de-Mort - asemenea legături sunt mai importante acum ca niciodată.

Dumbledore se uită la Madame Maxime şi la Hagrid, apoi la Fleur Delacour şi la colegii ei de la Beauxbatons, la Viktor Krum şi la cei de la Durmstrang, de la masa Viperi­nilor. Harry observă că Viktor Krum părea foarte slăbit, aproape speriat, de parcă s-ar fi aşteptat ca Dumbledore să zică ceva aspru.

- Fiecare oaspete din această sală, continuă Dumble­dore şi ochii i se opriră asupra elevilor de la Durmstrang, vor fi bine veniţi aici, oricând vor dori. Vă spun încă o dată tuturor: având în vedere întoarcerea Lordului În­tunericului, nu suntem puternici decât dacă suntem uniţi, la fel cum suntem vulnerabili dacă suntem separaţi. Puterea lui Cap-de-Mort de a împrăştia discordie şi duş­mănie este foarte mare. Nu putem lupta împotriva lui de­cât dacă vom avea legături puternice de prietenie şi mul­tă încredere unii în alţii. Diferenţele de obiceiuri şi limbă nu înseamnă nimic, dacă avem aceleaşi ţeluri şi inimile deschise. Eu cred - şi în viaţa mea nu am sperat mai mult ca acum să mă înşel - că avem de înfruntat cu toţii vre­muri cumplite şi tulburi. Unii dintre voi, prezenţi în această sală, au suferit deja din cauza Lordului Cap-de-Mort. Multe dintre familiile voastre au fost destrămate. Acum o săptămână, a fost smuls un elev din mijlocul nos­tru. Amintiţi-vă de Cedric. Amintiţi-vă de el, dacă va veni o vreme când va trebui să alegeţi între ce este corect şi ce este facil, amintiţi-vă ce s-a întâmplat cu un băiat care era bun, amabil şi curajos, numai pentru că drumul său s-a intersectat cu cel al lui Cap-de-Mort. Amintiţi-vă mereu de Cedric Diggory!

*

Cufărul lui Harry era pregătit, iar Hedwig stătea în colivia ei, deasupra acestuia. El, Ron şi Hermione aşteptau în aglome­ratul hol de la intrare, alături de restul celor din anul IV, sosirea trăsurilor care aveau să-i ducă în gara din Hogsmeade. Era o altă zi frumoasă de vară. Presupunea că pe Aleea Boschetelor, când ajungea acolo, chiar în acea seară, trebuia să fie cald şi copacii înfrunziţi, iar straturile de flori să îşi reverse puzderia de culori. Gândul nu îi trezea însă nici un sentiment de plăcere.

- ‘Arrry!

Se uită în jur. Fleur Delacour urca grăbită treptele de pia­tră ale castelului. În spatele ei, departe pe domeniile castelu­lui, Harry îl văzu pe Hagrid ajutând-o pe Madame Maxime să înhame doi cai enormi. Trăsura celor de la Beauxbatons se pregătea să îşi ia zborul.

- Ne vom rrrevedea, sperrr, zise Fleur când ajunse la el, întinzându-i mâna. Sperrr să-mi găsesc un serrrviciu aici, să învăţ mai bine limba voastrrră.

- Deja vorbeşti foarte bine, zise Ron, pe un ton destul de gâtuit.

Fleur îi zâmbi, iar Hermione se încruntă.

- La rrrevederrre, ‘Arrry, zise Fleur, întorcându-se să plece. Mi-a făcut plăcerrre să te cunosc!

Harry se mai însenină, în timp ce o privea pe Fleur întor­cându-se grăbită la Madame Maxime, fluturându-şi părul argintiu în lumina soarelui.

- Oare cum or să se întoarcă elevii de la Durmstrang? se miră Ron. Credeţi că pot să manevreze corabia fără Karkaroff?

- Karkaroff nu o manevra, zise o voce aspră. Stătea în cabina lui şi ne lăsa pe noi să facem toată treaba.

Krum venise să îşi la revedere de la Hermione.

- Pot să vorbesc cu tine? o întrebă el.

- A... da... sigur, zise Hermione, părând puţin tulburată, şi îl urmă pe Krum, dispărând amândoi în mulţime.

- Ar fi cazul să te grăbeşti! strigă Ron după ea. Trebuie să vină trăsurile imediat!

Dar îl lăsă pe Harry să se uite după trăsuri şi petrecu următoarele minute încercând să vadă peste mulţime unde se duseseră Krum şi Hermione. Se întoarseră destul de re­pede. Ron se uită la Hermione, însă chipul îi era impasibil.

- Mi-a plăcut de Diggory, îi zise Krum brusc lui Harry. A fost mereu politicos cu mine. Mereu. Deşi eram de la Durm­strang... Cu Karkaroff, ştiţi voi, adăugă el, încruntându-se.

- Aveţi un nou director? întrebă Harry.

Krum ridică din umeri. Întinse mâna ca şi Fleur, dădu mâna cu Harry şi apoi cu Ron.

În sufletul lui Ron părea să se dea o luptă dureroasă. Krum se îndepărtase deja, când Ron exclamă:

- Nu vrei să-mi dai un autograf?

Hermione se întoarse, zâmbind trăsurilor fără cai care acum se apropiau de ei pe drum, în timp ce Krum, părând surprins, dar mulţumit, semna o bucată de pergament pen­tru Ron.

*

Vremea nu ar fi putut fi mai diferită în timpul călăto­riei lor către King’s Cross faţă de cum fusese la plecarea lor spre Hogwarts, în septembrie. Nu era nici un nor pe cer. Harry, Ron şi Hermione reuşiseră să găsească un compartiment numai pentru ei. Ron o ascunsese iar pe Pigwidgeon sub roba lui festivă, pentru a o opri să mai huhuiască încontinuu. Hedwig aţipise, cu capul sub ari­pă şi Şmecherilă stătea ghemuit pe un loc liber, semă­nând cu o pernă mare, galbenă şi pufoasă. Harry, Ron şi Hermione vorbiră mai mult şi mai liber decât o făcuseră toată săptămâna, în timp ce trenul gonea înspre sud.

Harry simţea că discursul lui Dumbledore de la ser­barea de despărţire îl eliberase într-un fel. Acum nu mai era atât de dureros să vorbească despre ce se întâmplase. Abia când veni căruciorul cu prânzul, deschiseră subiectul despre ce credea fiecare că urma să facă Dumbledore pen­tru a-l opri pe Cap-de-Mort.

Când Hermione se întoarse de la cărucior şi îşi puse banii la loc în ghiozdan, văzură că avea în el un exemplar al ziarului Profetul zilei.

Harry se uită la el, nefiind prea sigur că vroia cu adevărat să ştie ce era scris în el, dar Hermione, văzându-l cum se ui­ta la el, zise calmă:

- Nu e nimic. Poţi să te uiţi, dar nu e absolut nimic. M-am uitat zilnic. Doar un articol mic în ziua de după a treia pro­bă, în care scria că ai câştigat turnirul. Nici măcar nu l-au menţionat pe Cedric. Absolut nimic despre ce a fost. Eu cred că Fudge îi forţează să ţină totul secret.

- Pe Rita n-o s-o facă niciodată să tacă, zise Harry. Nu după asemenea întâmplări.

- Vai, Rita nu a mai scris nimic după a treia probă, zise Hermione, pe un ton destul de secretos. De fapt, adăugă ea, cu o voce uşor tremurată, Rita Skeeter nu va mai scrie nimic pentru o vreme. Asta dacă nu vrea să fac publică arma ei secretă...

- Despre ce vorbeşti? întrebă Ron curios.

- Am aflat cum asculta conversaţiile noastre, când nu i se permitea să vină la Hogwarts, zise Hermione pe nerăsuflate.

Harry avu impresia că Hermione abia aştepta să le spună asta, de câteva zile, dar se abţinuse, având în vedere restul întâmplărilor.

- Cum? zise Harry imediat.

- Cum ai aflat? întrebă Ron, uitându-se la ea.

- Păi, tu ai fost cel care mi-a dat ideea, Harry, răspunse ea.

- Serios? spuse Harry uimit. Cum?

- Când ai spus că nu ar fi putut să afle decât de la o pasăre sau de la o insectă, zise Hermione fericită.

- Nu-mi spune că Rita Skeeter vorbeşte limba păsărească...

- O, sigur că nu, zise Hermione. Dar, nu ştiu cum să vă spun... - şi vocea Hermionei vibră triumfătoare - Rita Skeeter este un Animagus nedeclarat. Poate să se transforme într-un...

Şi Hermione scoase un borcan mic, bine închis la gură.

- Cărăbuş!

- Glumeşti, zise Ron. Doar nu ai... Doar nu e...

- Ba da, chiar ea e, zise Hermione fericită, arătându-le borcanul.

înăuntru erau câteva rămurele şi frunze, oarecum şi un cărăbuş mare şi gras.

- Aiurea! Glumeşti! exclamă Ron, ridicând borcanul la nivelul ochilor.

- Ba nu, zise Hermione, zâmbind. Am prins-o pe per­vazul unei ferestre din aripa spitalului. Uitaţi-vă cu mare atenţie şi o să observaţi că are nişte semne în jurul antenelor care sunt identice cu ochelarii ăia oribili pe care îi poartă.

Harry se uită şi văzu că avea dreptate. Şi îşi mai aminti ceva:

- Era un cărăbuş pe statuia din faţa noastră, în noaptea în care l-am auzit pe Hagrid spunându-i lui Madame Ma­xime despre mama lui!

- Exact, zise Hermione. Şi Viktor mi-a dat jos un cărăbuş din păr, după ce discutaserăm lângă lac. Şi dacă nu mă înşel, Rita era pe pervaz în timpul orei de „Previziuni despre viitor”, în ziua în care te-a durut cicatricea. Se pare că a cău­tat subiecte... din floare-n floare tot anul!

- Şi când l-am văzut pe Reacredinţă sub pomul ăla, zise Ron încet.

- Vorbea cu ea, care era în mâna lui, zise Hermione. Ştia, desigur. Aşa le-a luat interviurile alea drăguţe Viperinilor. Nu le-a păsat că făcea ceva ilegal, atâta timp cât îi dădeau tot felul de informaţii îngrozitoare despre noi şi despre Hagrid.

Hermione luă borcanul înapoi de la Ron şi îi zâmbi cără­buşului, care bâzâi supărat prin sticlă.

- I-am spus că o să-i dau drumul după ce o să ne întoar­cem la Londra, zise Hermione. Am aruncat o Vrajă de Nedistrus asupra borcanului, ştiţi, ca să nu se poată transfor­ma. Şi i-am spus să-şi ţină articolele pentru ea un an întreg. Să vedem dacă o să poată să renunţe la prostul obicei de a mai scrie minciuni oribile despre oameni.

Zâmbind senină, Hermione puse borcanul la loc în ghiozdan.

Uşa compartimentului se deschise.

- Câtă isteţime, Granger, zise Draco Reacredinţă.

Crabbe şi Goyle erau în spatele lui. Toţi trei păreau mai mulţumiţi de ei, mai aroganţi şi mai ameninţători ca oricând.

- Deci, zise Reacredinţă încet, intrând puţin în compar­timentul lor şi rânjind la ei, ai prins o reporteră jalnică şi Potter e iarăşi preferatul lui Dumbledore. Mare brânză!

Rânjetul i se lăţi. Crabbe şi Goyle se uitară urât.

- Încercaţi să nu vă gândiţi la ce s-a întâmplat, nu? zise Reacredinţă încet, uitându-se la toţi trei. Vreţi să vă pre­faceţi că nu s-a întâmplat nimic, nu?

- Ieşi! izbucni Harry.

Nu mai fusese în preajma lui Reacredinţă de când îl văzuse şoptindu-le ceva lui Crabbe şi Goyle, în timpul dis­cursului lui Dumbledore despre Cedric. Simţea cum îi ţi­uiau urechile. Ţinea strâns bagheta în buzunarul robei.

- Te-ai alăturat celor care vor pierde, Potter! Te-am aver­tizat! Ţi-am zis că ar trebui să-ţi alegi prietenii cu mai mare grijă, ţii minte? Când ne-am întâlnit în tren, în prima zi la Hogwarts? Ţi-am zis să nu te înhăitezi cu nimicuri ca ei!

Făcu un semn cu capul către Ron şi Hermione.

- Acum e prea târziu, Potter! Or să fie primii care or să moară, acum că s-a întors Lordul Întunericului! Cei cu sânge-mâl şi iubitorii de Încuiaţi! Mă rog, nu chiar primii... Diggory a fost pri...

Era ca şi când cineva dăduse drumul unei cutii cu artificii în compartiment. Orbit de lumina vrăjilor care ţâşniseră din toate direcţiile, asurzit de pocnituri, Harry clipi şi se uită pe jos.

Reacredinţă, Crabbe şi Goyle zăceau toţi trei inconştienţi pe prag. El, Ron şi Hermione erau în picioare. Fiecare folo­sise câte un blestem diferit. Şi nu erau singurii...

- Ne-am gândit să vedem ce mai faceţi, zise Fred hotărât, călcând pe Goyle, ca să intre în compartiment.

Avea bagheta scoasă, ca şi George, care avu grijă să se împie­dice de Reacredinţă când îl urmă pe Fred în compartiment.

- Interesant efect, zise George, uitându-se la Crabbe. Cine a folosit Blestemul Furunculus?

- Eu, zise Harry.

- Ciudat, zise George vesel. Eu am folosit Picioare-de-Ge­latină. Se pare că astea două nu ar trebui amestecate. Parcă i-ar fi crescut tentacule pe faţă. Ei bine, hai să nu-i lăsăm aici, strică decorul...

Ron, Harry şi George îi rostogoliră cu picioarele, îi împinseră afară din compartiment şi îi întoarseră cu faţa în sus pe Reacredinţă, pe Crabbe şi pe Goyle, care con­tinuau să zacă inconştienţi, fiecare dintre ei arătând groaznic, din cauza amestecului de blesteme cu care fu­seseră loviţi... Se întoarseră apoi în compartiment şi închiseră uşa.

- Vrea cineva să joace Pocnitori-Explozive? întrebă Fred, scoţând un pachet de cărţi.

Erau la jumătatea celui de-al cincilea joc, când Harry se hotărî să-i întrebe.

- Acum ne spuneţi? îi zise el lui George. Pe cine şantajaţi?

- Ah, zise George sumbru. Asta vrei să ştii...

- Nu contează, zise Fred, clătinând repede din cap. Nu a fost nimic important. Acum nu mai e, oricum.

- Am renunţat, zise George, ridicând din umeri.

Dar Harry, Ron şi Hermione continuară să-i întrebe şi până la urmă Fred spuse:

- Bine, bine, dacă vreţi să ştiţi... Pe Ludo Bagman.

- Bagman? zise Harry tăios. Vrei să spui că era implicat în...

- Nu, spuse George sumbru. Nimic de genul ăsta. Idi­otul. Nu are destulă minte pentru aşa ceva.

- Ei bine, atunci, ce a fost? se interesă Ron.

Fred ezită, apoi spuse:

- Ţineţi minte pariul pe care l-am făcut cu el la Cupa Mondială de Vâjthaţ? Că va câştiga Irlanda, dar Krum va prinde hoţoaica?

- Da, ziseră Harry şi Ron încet.

- Ei bine, idiotul ne-a plătit cu galbeni de la spiriduşi, pe care îi prinsese de la mascotele irlandeze.

-Şi?

- Şi, zise Fred repede, au dispărut, nu? Până în dimineaţa următoare, duşi au fost!

- Dar... trebuie să fi fost un accident, nu? zise Hermione. George râse cu amărăciune.

- Da, asta am crezut şi noi la început. Ne-am gândit că, dacă i-am scrie şi i-am spune că a greşit, o să ni-i dea. Dar nici pe departe. Ne-a ignorat scrisoarea. Am tot încercat să vorbim cu el la Hogwarts, dar tot timpul inventa câte o scu­ză ca să scape de noi.

- Până la urmă, a ieşit urât, zise Fred. Ne-a spus că eram prea tineri ca să pariem şi că nu ne dă nimic.

- Aşa că ne-am cerut banii înapoi, spuse George, uitân­du-se urât.

- Doar nu a refuzat! zise Hermione cu patimă.

- Corect din prima încercare, admise Fred.

- Dar erau toate economiile voastre! zise Ron.

- Mie îmi spui, oftă George. Desigur, până la urmă am aflat ce se întâmpla de fapt. A avut şi tatăl lui Lee Jordan ceva probleme cu Bagman. Se pare că are mari necazuri cu goblinii. A împrumutat o grămadă de aur de la ei. L-au încolţit câţiva după Cupa Mondială de Vâjthaţ şi i-au luat tot aurul pe care îl avea la el. L-au urmat până la Hogwarts ca să nu-l scape din ochi. A pierdut totul la jocurile de noroc. Nu mai are nici măcar câţiva galeoni. Şi ştiţi cum a încercat idiotul să le dea banii înapoi goblinilor?

- Cum? întrebă Harry.

- A pariat pe tine, amice, zise Fred. A pariat că o să câş­tigi turnirul. A pariat cu goblinii.

- Deci, de asta tot încerca să mă ajute să câştig! se bucură Harry. Ei bine, am câştigat, nu? Aşa că poate să vă dea înapoi aurul!

- Da’ de unde! zise George, clătinând din cap. Goblinii sunt la fel de necinstiţi ca el. Au zis că ai fost la egalitate cu Diggory şi că Bagman a zis că o să câştigi singur. Aşa că Bagman a trebuit s-o ia la sănătoasa. A fugit după a treia probă.

George oftă din rărunchi şi începu să împartă iar cărţile.

Restul călătoriei trecu destul de plăcut. Harry şi-ar fi dorit să poată dura toată vara, de fapt, şi să nu mai ajungă niciodată la „King’s Cross”... Dar, după cum învăţase anul acela, timpul nu încetinea deloc - ba din contră! - când te aştepta ceva neplăcut pe viitor, aşa că mult prea curând Expresul Hogwarts încetini la peronul 9 şi ³/4. Haosul şi zgomotul umplură culoarele, în timp ce elevii începeau să se dea jos. Ron şi Hermione trecură cu greu peste Rea­credinţă, Crabbe şi Goyle, lovindu-i din când în când cu cuferele.

Harry rămase la urmă.

- Fred... George... Staţi puţin!

Gemenii se întoarseră. Harry îşi deschise cufărul şi îşi scoase premiul primit la turnir.

- Luaţi-i, zise el şi aruncă sacul în mâinile lui George.

- Poftim? zise Fred, rămas mut de uimire.

- Luaţi-i, repetă Harry hotărât. Nu îi vreau...

- Te-ai ţicnit, zise George, încercând să-i dea sacul înapoi lui Harry.

- Nu, zise Harry. Luaţi-i şi apucaţi-vă de invenţiile voas­tre. Sunt pentru magazinul de glume...

- S-a ţicnit, zise Fred, pe un ton plin de admiraţie.

- Ascultaţi-mă, zise Harry ferm. Dacă nu îi luaţi, o să trag apa după ei. Nu îi vreau şi nu am nevoie de ei. Dar mi-ar plăcea foarte mult să râd puţin. Tuturor o să ne prindă bine un râs sănătos. Am sentimentul că în curând o să ne tre­buiască mai mult ca de obicei.

- Harry zise George încet, cântărind sacul cu bani în mână, trebuie să fie cam o mie de galeoni aici.

- Da, zise Harry, zâmbind. Gândeşte-te câte prăjituri cu cremă-canar înseamnă asta.

Gemenii se uitară la el.

- Dar să nu-i spuneţi mamei voastre de unde îi aveţi... Deşi s-ar putea să nu mai fie atât de dornică să intraţi în Minister, dacă stăm să ne gândim...

- Harry, începu Fred, dar Harry îşi scoase bagheta.

- Fii atent, zise el încet, luaţi-i, sau arunc un blestem asupra voastră. Acum ştiu unele de milioane! Dar faceţi-mi şi mie o favoare, da? Cumpăraţi-i altă robă festivă lui Ron şi spuneţi-i că este de la voi.

Ieşi din compartiment, înainte ca ei să mai apuce să spună un cuvânt, călcând peste Reacredinţă, Crabbe şi Goyle, care încă zăceau pe jos, acoperiţi de urmele blestemelor.

Unchiul Vernon îl aştepta dincolo de barieră. Doamna Weasley era aproape de el. Îl îmbrăţişă pe Harry foarte strâns când îl văzu şi îi şopti la ureche:

- Cred că Dumbledore te lasă să stai la noi până la sfârşitul verii. Mai vorbim, Harry.

- Pa, Harry, zise Ron, bătându-l pe umăr.

- Pa, Harry! strigă şi Hermione şi făcu ce nu mai făcuse niciodată: îl sărută pe obraz.

- Harry... mersi, murmură George, în timp ce Fred îl aproba, făcând semne entuziaste cu capul.

Harry le făcu semn cu ochiul, se întoarse la Unchiul Vernon şi îl urmă încet, ieşind din gară. Nu avea nici un sens să-şi facă griji de pe acum, îşi spuse el, când se urcă pe bancheta din spate a maşinii Unchiului Vernon.

După cum spusese Hagrid, ce va fi, va fi... Şi avea să vadă ce era de făcut la momentul potrivit...