Casa cruplud

CUPA MONDIALĂ DE VÂJTHAŢ
Cu noile achiziţii şi cu domnul Weasley în frunte, se gră­biră cu toţii prin pădure, urmând cărarea luminată. Auzeau miile de oameni care treceau pe lângă ei, strigăte, râsete şi cântece. Te molipseai uşor de la atmosfera de entu­ziasm frenetic, iar Harry nu îşi putea şterge de pe faţă zâm­betul fericit. Merseră prin pădure timp de vreo douăzeci de minute, vorbind şi glumind în gura mare, până când în sfârşit ajunseră de partea cealaltă şi se treziră în umbra unui stadion gigantic. Deşi nu putea să vadă decât o parte din pereţii imenşi de aur care înconjurau stadionul, Harry îşi dădu seama că ar fi intrat zece catedrale în el şi ar mai fi rămas şi loc.

- Sunt o sută de mii de locuri, zise domnul Weasley, obser­vând expresia de uimire de pe chipul lui Harry. Cinci sute de membri ai Ministerului au lucrat la asta de la începutul anu­lui. Vrăji de Îndepărtare a Încuiaţilor, la fiecare centimetru. De fiecare dată când s-a apropiat cât de puţin vreun Încuiat de acest loc, şi-a amintit subit că are o întâlnire urgentă şi a tre­buit să plece imediat... Drăguţii de ei, adăugă el duios.

Domnul Weasley îi conduse către cea mai apropiată intrare, care era deja înconjurată de vrăjitori şi vrăjitoare care aclamau.

- Locuri de gală! zise vrăjitoarea de la Minister postată la intrare, când le verifică biletele. Loja Superioară! Drept înainte, Arthur, cât de sus poţi să ajungi!

Scările stadionului erau capitonate cu un mov special. Ur­cară alături de ceilalţi, răspândindu-se treptat către tribunele din dreapta şi din stânga. Grupul domnului Weasley continua să urce şi până la urmă ajunseră la capătul scărilor şi se treziră într-o lojă mică, situată în cel mai înalt loc al stadionului, chiar la jumătatea distanţei dintre porţile de aur. Cam douăzeci de scaune violet cu auriu erau aşezate pe două rânduri, iar Harry, ocupând locurile din faţă, alături de familia Weasley, văzu ceva ce nu şi-ar fi putut imagina niciodată.

O sută de mii de vrăjitori şi vrăjitoare îşi ocupau locurile care se ridicau pe diferite niveluri în jurul stadionului lung şi oval. Totul era cufundat într-o lumină aurie, care părea să vină chiar de pe stadion. Din poziţia lor semeaţă, terenul pă­rea de catifea, atât de neted era. La ambele capete ale sta­dionului, la douăzeci şi cinci de metri înălţime, erau cele trei coşuri. Chiar vizavi de ei, aproape la nivelul ochilor lui Harry, se afla o tabelă gigantică, iar pe ea apărea încontinuu un text auriu, parcă scris şi apoi şters imediat de mâna invi­zibilă a unui uriaş. Harry îşi dădu seama că erau reclame, proiectate apoi pe teren.

Albastrupur: O mătură pentru toată familia - sigură, de încredere şi dotată cu alarmă antihoţi... Ştergetot: multi­funcţional, îndepărtează orice fel de mizerie prin magie... Fără pete, fără griji!... Îmbrăcăminte vrăjită Cârppelli -Italia, Londra, Paris, Hogsmeade...
Harry îşi dezlipi ochii de la reclame şi se uită în spate, pen­tru a vedea cu cine împărţeau loja. Era goală, în afară de o creatură micuţă, care stătea pe penultimul loc al rândului din spatele lor. Creatura, ale cărei picioare erau atât de scurte, încât nu ajungeau nici pe departe la podea, purta un şervet aranjat ca o togă şi îşi ţinea faţa ascunsă în mâini. Totuşi, acele urechi ca de liliac îi erau tare familiare lui Harry...

- Dobby? întrebă Harry, nesigur.

Micuţa creatură ridică privirea şi îşi răsfiră degetele, dez­velind nişte ochi căprui enormi şi un nas exact de forma şi dimensiunile unei roşii mari. Nu era Dobby, însă era negreşit un spiriduş de casă, cum fusese şi Dobby, prietenul lui Harry. Harry îl eliberase pe Dobby de foştii lui stăpâni, fa­milia Reacredinţă.

- Domnul tocmai mi-a spus Dobby? chiţăi spiriduşul cu­rios, printre degete.

Vocea îi era şi mai ascuţită decât a lui Dobby, un chiţăit tine­resc, tremurat, iar Harry bănuia - deşi era foarte greu să-ţi dai seama la un spiriduş de casă - că acesta s-ar fi putut să fie fată.

Ron şi Hermione se întoarseră curioşi. Deşi auziseră multe despre Dobby de la Harry, nu îl cunoscuseră nicioda­tă cu adevărat. Chiar şi domnul Weasley se uită interesat.

- Scuze, îi spuse Harry spiriduşului, am crezut că eşti altcineva.

- Dar, domnu’, şi la mine ştiut Dobby! chiţăi spiriduşul.

Îşi acoperea faţa, de parcă l-ar fi orbit lumina, deşi Loja Superioară nu era foarte luminată.

- Numele meu este Winky, domnu’, iar dumneavoastră, domnu’ - ochii căprui se făcură cât nişte farfurioare când se opriră asupra cicatricei lui Harry - iar dumneavoastră tre­buie că sunteţi Harry Potter!

- Da, eu sunt, zise Harry.

- Dar Dobby vorbit tot timpul despre dumneavoastră, domnu’! spuse spiriduşul emoţionat, dându-şi foarte puţin mâinile la o parte.

- Ce mai face? întrebă Harry. Cum îi prieşte libertatea?

- Ah, domnu’, zise Winky, clătinând din cap, ah, domnu’, nu vreau să par nepoliticoasă - da, era fată! - domnu’, dar nu ştiu dacă făcut o favoare lu’ Dobby, domnu’, când eliberat...

- De ce? întrebă Harry uluit. Ce-a păţit?

- Libertatea urcat la cap lu’ Dobby, domnu’, zise Winky cu tristeţe. Are gânduri prea mari pentru el, domnu’. Nu poate să găsească altceva de făcut, domnu’...

- De ce nu? zise Harry.

Winky îşi coborî vocea cu o jumătate de octavă şi şopti:

- El vrut plătit pentru munca lui, domnu’...

- Să fie plătit? zise Harry dezorientat. Păi, de ce să nu fie plătit?

Winky păru de-a dreptul şocată numai la gândul acestei grozăvii şi îşi apropie iar degetele, astfel încât faţa îi fu aco­perită pe jumătate.

- Spiriduşii de casă nu plătiţi, domnu’! zise ea, chiţăind înfundat. Nu, nu, nu! Eu spus lu’ Dobby. Eu spus, du-te şi găseşte o familie drăguţă şi rămâi cu ei, Dobby. Este în al no­uălea cer şi face tot felul de glume şi nebunii, domnu’, neper­mis unui spiriduş de casă. Dacă vei mai continua aşa, Dobby, eu spus, o să te trezeşti în faţa „Departamentului pentru con­trolul creaturilor magice”, ca un spiriduş oarecare.

- Păi, era timpul să se distreze şi el puţin, zise Harry.

- Spiriduşii de casă nu avut voie distreze, Harry Potter, zise Winky cu fermitate, de după mâini. Spiriduşii de casă făcut ce vrut stăpânu’. Mie nu plăcut deloc înălţimile, Harry Potter - arun­că o privire către marginea lojei şi înghiţi în sec - dar stăpânul trimis pe mine în Loja Superioară şi eu venit, domnu’.

- De ce te-a trimis aici, dacă ştie că nu suporţi înălţimile? zise Harry, încruntându-se.

- Stăpânul... Stăpânul vrea să-i păstrez un loc, Harry Potter, el foarte ocupat, zise Winky, făcând un semn cu ca­pul către locul gol de lângă ea. Winky dorit să fie acum în cortul stăpânului, Harry Potter, însă Winky ascultat stăpân, Winky spiriduş de casă bun.

Privi iar speriată către marginea lojei şi îşi acoperi com­plet ochii de data asta. Harry se întoarse către ceilalţi.

- Deci, aşa arată un spiriduş de casă? murmură Ron. Ciu­date animăluţe, nu?

- Dobby era şi mai ciudat, zise Harry cu dragoste şi nostalgie.

Ron îşi scoase Omniocularul şi începu să îl testeze, privind mulţimea de pe partea cealaltă a stadionului.

- Super! spuse el, învârtind de maneta de reluare. Pot să-l fac pe tipul ăla bătrân de acolo să-şi bage degetul în nas iar... şi iar... şi iar...

Între timp, Hermione îşi cerceta cu atenţie programul legat în catifea şi decorat cu ciucuri.

- O paradă a mascotelor echipelor va preceda meciul, citi ea cu voce tare.

- Ah, asta merită văzut, zise domnul Weasley. Echipele naţionale aduc cele mai interesante creaturi din ţările lor natale, ştiţi voi, ca să se dea mari...

Loja lor se umplu încet în jumătatea de oră care urmă. Domnul Weasley dădea tot timpul mâna cu oameni care se vedea că erau vrăjitori foarte importanţi. Percy se ridica atât de des, încât părea de fiecare dată că se aşezase pe un arici. Când sosi Cornelius Fudge, însuşi Ministrul Magiei, Percy se aplecă atât de mult, încât îi căzură ochelarii care se făcură ţăndări. Foarte stânjenit, şi-i repară cu bagheta şi din acel moment rămase pe scaun, aruncându-i priviri geloase lui Harry, pe care Cornelius Fudge îl salutase ca pe un vechi prieten. Se mai întâlniseră, iar Fudge îi strânse mâna părin­teşte şi i-i prezentă pe vrăjitorii cu care venise.

- Harry Potter, ştiţi dumneavoastră, îi zise el tare minis­trului bulgar, care purta o robă splendidă de catifea neagră, împodobită cu fir de aur, şi nu părea să înţeleagă un cuvânt în engleză. Harry Potter... of, haide, trebuie să ştiţi cine e... băiatul care i-a supravieţuit Ştiţi-Dumneavoastră-Cui... ştiţi cine este, doar el...

Vrăjitorul bulgar zări deodată cicatricea lui Harry şi începu să turuie tare şi cu entuziasm, arătând cu degetul către ea.

- Ştiam eu că o să se prindă până la urmă, îi zise Fudge ostenit lui Harry. Eu nu mă pricep foarte bine la limbile străine, am nevoie de Barty Crouch pentru genul acesta de lucruri. Ah, văd că spiriduşul lui de casă îi păstrează un loc... şi încă unul foarte bun! Pacostele astea de bulgari încearcă să pună mâna pe cele mai bune locuri... Ah, iată-l şi pe Lucius!

Harry, Ron şi Hermione se întoarseră rapid. Pe al doilea rând, încercând să ajungă la cele trei locuri libere din spatele domnului Weasley, înaintau nimeni alţii decât foştii stăpâni ai lui Dobby: Lucius Reacredinţă, fiul său, Draco, şi o femeie despre care Harry presupuse că era mama lui Draco.

Harry şi Draco Reacredinţă se duşmăneau încă de la prima lor călătorie la Hogwarts. Palid, cu faţa ascuţită şi cu părul blond-deschis, Draco semăna foarte bine cu tatăl său. Şi mama lui era blondă, înaltă şi slabă şi ar fi fost chiar drăguţă, dacă nu ar fi avut pe chip o expresie de parcă i-ar fi mirosit ceva urât.

- Ah, Fudge, zise domnul Reacredinţă, întinzând mâna către Ministrul Magiei, ce mai faci? Nu cred că o cunoşti pe soţia mea, Narcissa? Sau pe fiul nostru, Draco?

- Încântat de cunoştinţă, încântat de cunoştinţă! zise Fudge, zâmbind şi aplecându-se în faţa doamnei Reacre­dinţă. Şi daţi-mi voie să vi-l prezint pe domnul Oblansk sau Obalonsk sau... Ei bine, dânsul este Ministrul Magiei din Bulgaria şi oricum nu înţelege o boabă din ce spun. Să mai vedem... Îl cunoaşteţi pe Arthur Weasley, fără îndoială...

Urmă un moment tensionat. Domnul Weasley şi domnul Reacredinţă se priviră în ochi, iar Harry îşi aminti cu lux de amănunte ultima dată când fuseseră faţă-n faţă. Erau la li­brăria „Caligrafie şi Pete” şi se bătuseră. Ochii reci şi gri ai domnului Reacredinţă se opriră asupra domnului Weasley şi apoi cercetară tot rândul, de la dreapta la stânga.

- Dumnezeule, Arthur, zise el încet, ce a trebuit să vinzi ca să ai locuri în Loja Superioară? Cu siguranţă casa ta nu ar fi putut să ajungă pentru aşa ceva...

Fudge, care nu auzise nimic, continuă:

- Lucius tocmai a făcut o donaţie foarte generoasă spita­lului Sf. Mungo pentru boli şi răni datorate magiei, Arthur. Se află în loja asta, ca invitatul meu.

- Ce... Ce drăguţ, zise domnul Weasley cu un zâmbet forţat. Ochii domnului Reacredinţă se opriseră asupra Hermionei, care se făcuse cam rozalie, însă îi întorsese privirea cu hotărâre. Harry ştia exact ce îl nemulţumea pe domnul Reacredinţă. Familia sa se mândrea cu faptul că avea sânge curat. Cu alte cuvinte, îi considera inferiori pe toţi cei cu rude Încuiate, deci şi pe Hermione. Totuşi, sub ochii Ministrului Magiei, domnul Reacredinţă nu îndrăzni să spună nimic. Dădu din cap dispre­ţuitor către domnul Weasley şi continuă să avanseze către locurile sale. Draco le aruncă o privire arogantă colegilor lui şi apoi se aşeză între mama şi tatăl său.

- Nemernicii, murmură Ron, în timp ce el, Harry şi Hermione îşi întorceau privirile către teren.

În următorul moment, Ludo Bagman intră ca o furtună în lojă.

- E toată lumea pregătită? spuse el, cu chipul radiindu-i de emoţie. Domnule Ministru, sunteţi gata?

- Poţi să începi când vrei, Ludo, zise Fudge mulţumit.

Ludo îşi scoase bagheta, o îndreptă către propriul gât şi zise „Sonorus!”, după care vorbi, acoperind zgomotul care se ridica din stadionul acum plin până la refuz. Vocea sa se auzi în fiecare colţişor:

- Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit! Bun venit la finala celei de-a patru sute douăzeci şi doua Cupe Mondiale la vâjthaţ!

Spectatorii aclamară şi aplaudară. Mii de steaguri flutu­rară, adăugând şi imnurile lor hărmălaiei generale. De pe tabela de marcaj enormă de vizavi dispăru şi ultima reclamă (Jeleuri cu toate aromele, de la Bertie Botts: un Risc cu fiecare înghiţitură!) şi acum pe ea scria: BULGARIA: ZERO, IRLANDA: ZERO.

- Şi acum, intrând direct în subiect, daţi-mi voie să vă pre­zint... Mascotele echipei Bulgariei!

Partea dreaptă a tribunelor, care părea un zid roşu aprins, explodă în urale.

- Sunt curios ce au adus, zise domnul Weasley, aplecân­du-se în faţă. Aaah!

Îşi scoase repede ochelarii şi îi şterse de robă.

- Iele!

- Ce sunt ielele?

Dar o sută de iele invadaseră terenul, iar Harry află răs­punsul. Ielele erau nişte femei - cele mai frumoase femei pe care le văzuse Harry vreodată - doar că nu erau - n-aveau cum să fie - umane. Acest lucru îl nelinişti momentan pe Harry, în timp ce încerca să-şi dea seama ce erau de fapt, ce le făcea pielea să strălucească asemenea lunii sau ce le făcea părul blond-auriu să fluture în lipsa oricărei adieri de vânt... Începu muzica însă, iar Harry nu îşi mai făcu griji că nu erau umane... De fapt, îi dispăru orice fel de grijă...

Ielele începuseră să danseze, iar mintea lui Harry se golise complet şi intrase într-o stare de beatitudine. Tot ceea ce conta era să le privească în continuare ielele, pentru că, dacă s-ar fi oprit din dans, i se părea că urma să se întâm­ple lucruri groaznice...

Şi în timp ce ielele dansau din ce în ce mai repede, în mintea confuză a lui Harry începură să se înfiripe nişte gân­duri ciudate, neclare. Vroia să facă ceva foarte deosebit, chiar în acel moment. Să sară din lojă pe teren i se părea o idee foarte bună... Dar era, oare, chiar aşa de bună?

- Harry, ce faci? se auzi vocea Hermionei de undeva de departe.

Muzica se opri. Harry clipi. Era în picioare şi unul dintre picioare îi ajunsese pe marginea lojei. Lângă el, Ron era înlemnit, având o expresie de parcă tocmai urma să sară de pe o trambulină.

Ţipete supărate răzbăteau de pe stadion. Mulţimea nu vroia ca ielele să plece. Harry era de aceeaşi părere. El ţinea cu Bulgaria, desigur, şi era puţin intrigat că avea o broşă cu un trifoi mare pe piept. În acest timp, Ron smulgea distrat trifoiul de pe pălăria lui. Domnul Weasley, zâmbind domol, se aplecă spre Ron şi îi luă pălăria din mâini.

- O să o vrei mai târziu, îi zise el, când o să vină rândul Irlandei...

- Cum? zise Ron, uitându-se cu gura căscată la ielele care se aliniaseră acum la marginea terenului.

Hermione scoase un ţâţâit dezaprobator. Se ridică şi îl trase pe Harry înapoi pe locul lui.

- Zău aşa! făcu ea.

- Şi acum, răcni vocea lui Ludo Bagman, vă rog frumos să vă ridicaţi baghetele pentru... Mascotele echipei naţionale a Irlandei!

În clipa următoare, ceea ce părea să fie o cometă mare, verde-aurie, intră în viteză pe stadion. Dădu un ocol stadionului şi apoi se despărţi în două comete mai mici, fiecare dintre ele gonind către una dintre porţi. Deodată se întinse un curcubeu peste teren, unind cele două sfere de lumină. Mulţimea striga „Aaaaaah!” şi „Aaaaaaaa!”, de parcă ar fi fost la un spectacol de focuri de artificii. Curcubeul se risipi apoi şi sferele de lumină se reuniră şi formară un trifoi tremurător, care se ridică spre cer şi începu să plutească deasupra tri­bunelor. Era ca şi când din el ar fi căzut o ploaie aurie...

- Excelent! strigă Ron, în timp ce trifoiul zbura peste ei, iar din el căzură monede de aur masiv peste capetele şi pe scaunele lor.

Încercând să privească mai atent trifoiul, Harry îşi dădu seama că era format din mii de omuleţi bărboşi, cu veste roşii, fiecare dintre ei având o lampă minusculă, aurie sau verde.

- Spiriduşi! zise domnul Weasley, peste aplauzele tumul­tuoase ale mulţimii.

Cei mai mulţi încă încercau să adune monedele care mai rămăseseră pe sub scaune.

- Uite, strigă Ron vesel, făcându-l pe Harry să accepte un pumn de monede de aur. Pentru Omniocular! Acum tre­buie să-mi iei cadou de Crăciun, ha!

Trifoiul enorm se dizolvă, spiriduşii aterizară pe teren, vizavi de iele, şi se aşezară picior peste picior pentru a privi meciul.

- Şi acum, doamnelor şi domnilor, vă rog să întâmpinaţi călduros... Echipa naţională de vâjthaţ a Bulgariei! Vă pre­zint jucătorii pe rând... Dimitrov!

O siluetă în robă roşie, pe mătură, mişcându-se atât de repede încât abia putea fi văzută, ţâşni pe teren, pe o intrare de undeva, de jos, în aplauzele furtunoase ale suporterilor Bulgariei.

- Ivanova!

Şi apăru o jucătoare în roşu.

- Zograf! Levski! Vulkanov! Volkov! Şiiiiiiiii... Krum!

- El e, el e! strigă Ron, urmărindu-l pe Krum cu Omnio­cularul său.

Harry îşi potrivi şi el repede Omniocularul.

Viktor Krum era slab, brunet şi palid, cu un nas mare şi coroiat, iar sprâncenele îi erau negre şi dese. Semăna cu o pasăre de pradă supradimensionată. Era greu de crezut că avea doar optsprezece ani.

- Şi acum, vă rog să aplaudaţi... Echipa naţională de vâjthaţ a Irlandei! strigă Bagman. Vi-i prezint pe... Connolly! Ryan! Troy! Mullet! Moran! Quigley! Şiiiiiiiii... Lynch!

Şapte siluete verzi, neclare, apărură într-o clipă pe teren. Harry învârti o manetă mică de pe Omniocularul său şi încetini mişcarea jucătorilor până când citi marca măturilor lor („Fulger” scria pe toate!) şi pentru a vedea numele jucă­torilor, brodate cu fir de argint pe spatele robelor.

- Şi iată, tocmai din Egipt, arbitrul de azi, renumitul preşe­dinte al Asociaţiei Internaţionale de Vâjthaţ... Hassan Mostafa!

Un vrăjitor mic şi slab, complet chel, dar cu o mustaţă care ar fi putut să-l facă gelos pe Unchiul Vernon, cu robă aurie, asortată cu stadionul, îşi făcu Apariţia pe teren. De sub mustaţă se putea observa un fluier de argint, într-o mână du­cea o ladă mare de lemn, iar în cealaltă mătura. Harry învârti de manetă pentru a restabili viteza normală, privind cu atenţie cum Mostafa încălecă pe mătură şi deschise lada. Patru mingi ţâşniră în văzduh: balonul cel roşu, cele două baloane-ghiulea de culoare neagră şi (Harry o zări preţ de o secundă, înainte să se facă nevăzută!) minuscula şi înaripata hoţoaică aurie! Cu un fluierat scurt şi ascuţit, Mostafa ţâşni în aer după mingi.

- Au PORNIIIIIT! zbieră Bagman. Şi mingea este la Mullet! Troy! Moran! Dimitrov! Înapoi la Mullet! Troy! Levski! Moran!

Se juca aşa cum nu mai văzuse Harry niciodată. Îşi lipise Omniocularul atât de tare de ochi, încât vergeaua dintre lentile îi tăia nasul. Viteza jucătorilor era incredibilă. Înaintaşii aruncau balonul de la unul la altul atât de repede, încât Bagman abia avea timp să le spună numele. Harry învârti iar maneta pe care scria „încetinitor”, din partea dreaptă a Omniocularului, apăsă pe butonul „cadru-după-cadru” din partea de sus şi imediat miş­carea se derulă cu încetinitorul, în timp ce litere roşii şi strălucitoare îi treceau prin faţa lentilelor, iar zgomotul mulţimii aproape că îi spărgea timpanele. „Formaţie de atac cap-de-uliu” citi el, privind către cei trei înaintaşi irlandezi care zburau cu viteză, în grup, Troy în centru, puţin înaintea lui Mullet şi Moran. Se năpustiră asupra bulgarilor ca un trăsnet. „Mişcarea Porskoff” citi el apoi, în timp ce Troy se ridica rapid cu balonul sub braţ, scăpând de înaintaşa bulgară Ivanova, şi îi arunca balonul lui Moran. Unul dintre prinzătorii bulgari, Volkov, lovi tare cu bâta un balon-ghiulea, trimiţându-l în calea lui Moran, care se feri pentru a evita balonul-ghiulea şi scăpă balonul. Atent, Levski, care zbura pe dedesubt, îl prinse şi...

- TROY ÎNSCRIE! răcni Bagman, iar stadionul explodă în aplauze şi în urale. ZECE-ZERO pentru Irlanda!

- Poftim? strigă Harry, privind uimit prin Omniocular. Dar balonul e la Levski!

- Harry, dacă nu te uiţi la viteza normală, o să pierzi o grămadă de chestii! strigă Hermione, care sărea în sus şi în jos, cu mâinile în aer, în timp ce Troy făcea turul de onoare.

Harry privi repede peste Omniocular şi observă că spiri­duşii care stătuseră pe margine se ridicaseră iar în aer şi for­maseră imensul trifoi strălucitor. De partea cealaltă a tere­nului, ielele îi priveau bosumflate.

Supărat pe el însuşi, când se reluă jocul, Harry învârti maneta până la viteza normală.

Harry ştia destule despre vâjthaţ pentru a-şi da seama că înaintaşii irlandezi jucau superb. Acţionau ca o echipă per­fectă, unită, dând impresia că îşi puteau chiar citi gândurile, după felul în care se poziţionau, iar rozeta de pe pieptul lui Harry le tot chiţăia numele: „Troy - Mullet - Moran!” Şi în zece minute Irlanda mai înscrise de două ori, fiind în frunte cu treizeci-zero şi, făcându-şi suporterii în verde să izbuc­nească în urale şi aplauze de fericire.

Meciul deveni şi mai rapid, dar şi mai brutal. Volkov şi Vulkanov, prinzătorii bulgari, loveau cu mânie baloanele-ghi­ulea, trimiţându-le către înaintaşii irlandezi, obligându-i să nu mai poată aplica cele mai bune tactici. De două ori fură nevoiţi să se împrăştie şi atunci, în sfârşit, Ivanova reuşi să spargă rândurile, să scape de portarul Ryan şi să înscrie primul gol al Bulgariei.

- Degetele în urechi! urlă domnul Weasley, când ielele începură să danseze, celebrând golul.

Harry îşi închise şi ochii, vrând să rămână cu mintea la meci. După câteva secunde, aruncă o privire spre teren. Ie­lele se opriseră din dans, iar Bulgaria era din nou în posesia balonului.

- Dimitrov! Levski! Dimitrov! Ivanova... Ah, pe onoarea mea! răcni Bagman.

O sută de mii de vrăjitori şi vrăjitoare tresăriră când cei doi căutători, Krum şi Lynch, zburară în picaj printre înain­taşi atât de repede, încât parcă s-ar fi aruncat din avion fără paraşute. Harry le urmări coborârea cu Omniocularul, încercând să zărească hoţoaica.

- Or să se prăbuşească! strigă Hermione de lângă Harry.

Avea dreptate... Pe jumătate însă... Chiar în ultima secun­dă, Viktor Krum se întoarse brusc din drum. Lynch se lovi însă de sol cu o bufnitură atât de puternică, încât răsună în tot stadionul. Din tribunele irlandeze se auzi un vuiet de supărare şi îngrijorare.

- Ce fraier a fost! se plânse domnul Weasley. S-a lăsat păcălit de Krum!

- Time out! strigă vocea lui Bagman. Medicii vrăjitori îl vor examina pe Aidan Lynch!

- N-are nimic, a şters doar puţin pământul! o linişti Charlie pe Ginny, care se aplecase peste marginea lojei, părând îngrozită. Exact ce urmărea Krum, bineînţeles...

Harry manevră repede butoanele „repetare” şi „cadru-după-cadru” de pe omniocularul său, potrivi viteza şi şi-l puse iar la ochi.

Revăzu coborârea lui Krum şi a lui Lynch cu încetini­torul. „Fenta Wronski” - diversiunea periculoasă a căutăto­rilor - apăru pe lentile cu litere roşii. Văzu chipul lui Krum concentrat la maxim, când se ridică exact la timp, Lynch fiind încă pe jos, şi înţelese: Krum nu văzuse deloc hoţoaica, doar îl făcuse pe Lynch să se ia după el.

Harry nu mai văzuse niciodată pe nimeni care să zboare aşa. Krum parcă nu ar fi fost pe mătură. Se mişca atât de uşor în aer, încât părea să plutească. Harry îşi aduse omniocularul la viteza normală şi îl aţinti asupra lui Krum. Se învârtea în cerc deasupra lui Lynch, care era adus în simţiri cu o licoare prepa­rată de medicii vrăjitori. Concentrându-se asupra chipului lui Krum, Harry văzu cum ochii săi negri cercetau tot terenul de la cincizeci de metri înălţime. Profita de momentele în care i se dădeau îngrijiri lui Lynch şi căuta hoţoaica nestingherit.

Lynch se ridică în sfârşit în picioare, însoţit de uralele suporterilor în verde, încăleca pe „Fulgerul” său şi se avântă iar în aer. Restabilirea sa părea să-i fi insuflat curaj echipei Irlandei. Când Mostafa fluieră, înaintaşii intrară în acţiune cu o îndemânare cum Harry nu mai văzuse până atunci.

După alte cincisprezece minute şi mai rapide şi furtunoase, Irlanda era în frunte cu încă zece goluri. Acum conduceau cu o sută treizeci de puncte la zece, iar jocul începuse să fie din ce în ce mai înverşunat.

Când Mullet se avântă iar către stâlpii porţii, strângând bine balonul sub braţ, portarul bulgar Zograf zbură din poar­tă, pentru a-i ieşi în întâmpinare. Totul avu loc atât de repede, încât Harry nu apucă să-şi dea seama, însă un vuiet de furie din partea suporterilor irlandezi şi fluieratul lung şi sfredelitor al lui Mostafa îi spuseră că fusese fault.

- Iar Mostafa îl sancţionează pe portarul bulgar pentru cotonogirea... vreau să spun, folosirea coatelor în exces! îi informă Bagman pe spectatorii înflăcăraţi. Şi... Da, lovitură liberă pentru Irlanda!

Spiriduşii, care se ridicaseră supăraţi în aer, ca un roi de viespi strălucitoare, când fusese faultată Mullet, acum se uniseră şi formaseră cuvintele „HA! HA! HA!”. Ielele de pe partea cealaltă a terenului se ridicaseră, îşi fluturaseră supă­rate pletele şi începuseră iar să danseze.

Sincronizându-se perfect, băieţii Weasley şi Harry îşi băgară degetele în urechi, însă Hermione, care nu se obosise să facă acelaşi lucru, îi făcu semn lui Harry imediat. Se întoarse să se uite la ea, dar Hermione îi îndepărtă nerăbdătoare degetele din urechi.

- Uită-te la arbitru! zise ea, chicotind.

Harry se uită în jos, spre teren. Hassan Mostafa aterizase chiar în faţa Ielelor dansatoare şi se purta într-adevăr foarte ciudat. Îşi încorda muşchii şi îşi netezea mustaţa entuziasmat.

- Ah, aşa ceva nu se poate! zise Ludo Bagman, deşi părea foarte amuzat. Să-i dea cineva arbitrului câteva palme, să-şi revină!

Un medic vrăjitor traversă terenul, şi el cu degetele în urechi, şi îl pocni pe Mostafa în fluierul piciorului. Mostafa păru să se dezmeticească. Harry, care privea iar prin Omnio­cular, văzu că era extraordinar de stânjenit şi striga la Ielele care se opriseră din dans şi îşi agitau mâinile, supărate foc.

- Şi dacă nu mă înşel, Mostafa încearcă acum să alunge mascotele echipei Bulgariei! zise vocea lui Bagman. Ah, iată ceva care nu s-a mai întâmplat până acum... Hm, s-ar putea să se termine urât...

Aşa se şi întâmplă: prinzătorii bulgari Volkov şi Vulkanov aterizară de-o parte şi de alta a lui Mostafa şi începură să se certe cu el, arătând către spiriduşii care acum formaseră veseli cuvintele „HEE! HEE! HEE!”. Însă Mostafa nu fu impresionat deloc de acuzaţiile bulgarilor. Arăta cu un deget în sus, spunându-le evident să se ridice iar în zbor, iar când aceştia refuzară, fluieră scurt de două ori.

- Două lovituri libere pentru Irlanda! strigă Bagman, iar suporterii bulgari huiduiră furioşi. Volkov şi Vulkanov ar face bine să se urce iar pe mături... Da... Se urcă... Troy ia balonul...

Jocul atinse acum un nivel de violenţă cu mult peste tot ce văzuseră până atunci. Prinzătorii din ambele echipe atacau cu sălbăticie. Volkov şi Vulkanov, mai ales, vânturau furioşi prin aer bâtele, părând să nu le pese dacă loveau cu ele baloa­nele-ghiulea sau jucătorii. Dimitrov zbură direct către Moran, care avea balonul, încât aproape că o dădu jos de pe mătură.

- Fault! vuiră suporterii Irlandei într-un glas, toţi ridicân­du-se ca un imens val verde.

- Fault! răsună vocea lui Ludo Bagman. Dimitrov o deze­chilibrează pe Moran, lovind-o intenţionat! Şi va urma o altă lovitură liberă... Da, sigur, se aude şi fluierul arbitrului!

Spiriduşii se ridicaseră iar în aer, iar de data aceasta formară o mână imensă, care făcea un gest foarte nepoliticos către Ielele de pe partea cealaltă a terenului. În acest moment, ielele îşi pier­dură controlul. Traversară terenul şi începură să arunce cu tăci­uni aprinşi în spiriduşi. Privind scena prin Omniocular, Harry văzu că nu mai erau deloc drăguţe. Din contră, chipurile li se alungiseră, devenind nişte capete de păsări, cu ciocuri ameninţătoare, şi aripi lungi, scheletice, le apărură din umeri...

- Şi iată, băieţi, strigă domnul Weasley peste tumultul mulţimii de jos, de ce nu trebuie să vă lăsaţi niciodată păcă­liţi de aparenţe!

Vrăjitorii din Minister năpădiseră terenul pentru a le se­para pe iele de spiriduşi, dar fără succes. Între timp, lupta de pe teren nu era nimic faţă de cea din aer. Harry se întor­cea la dreapta şi la stânga, privind prin Omniocular balonul care părea un glonţ tras dintr-o puşcă.

- Levski - Dimitrov - Moran - Troy - Mullet - Ivanova - iar Moran - Moran - MORAN ÎNSCRIE!

Însă uralele suporterilor Irlandei abia se puteau auzi peste urletele ielelor. Reprezentanţii Ministerului Magiei îşi puseră în funcţiune baghetele, încercând să-i potolească pe suporterii Bulgariei. Jocul reîncepu imediat. În acel mo­ment, Levski avea balonul, apoi Dimitrov... Prinzătorul irlandez Quigley lovi cu toată puterea un balon-ghiulea către Krum, care nu se feri destul de repede şi primi lovi­tura direct în faţă.

Urmă un vuiet asurzitor al mulţimii. Nasul lui Krum părea rupt, era sânge peste tot, însă Hassan Mostafa nu fluieră. Era ocupat - iar Harry nu îl putea condamna - să îşi stingă mătura. Una dintre iele aruncase un pumn de flăcări către el si îi dăduse foc la mătură.

Harry ar fi vrut ca cineva să-şi dea seama că bietul Krum era rănit. Deşi ţinea cu Irlanda, Krum era cel mai interesant jucător de pe teren. Evident că şi Ron era de aceeaşi părere.

- Time out! Ah, cum vreţi să joace în halul ăsta, uita­ţi-vă la el...

- Uitaţi-vă la Lynch! strigă Harry.

Căutătorul irlandez tocmai cobora cu mare viteză şi Harry era sigur că nu era „Fenta Wronski”, văzuse hoţoaica într-adevăr...

- A văzut hoţoaica! strigă Harry. A văzut-o! Uitaţi-vă la el! Jumătate dintre spectatori păreau să îşi fi dat seama ce se întâmpla, iar suporterii irlandezi se ridicaseră într-un val verde, aclamându-şi căutătorul... Dar Krum era pe urmele lui. Harry habar nu avea cum de putea să mai vadă pe unde zbura, lăsând în spatele lui şiroaie de sânge, însă era cot la cot cu Lynch. Amândoi se avântară iarăşi către pământ...

- O să se lovească iar de pământ! se sperie Hermione.

- Ba nu! strigă Ron.

- Lynch, da! strigă Harry.

Şi avea dreptate. Pentru a doua oară, Lynch lovi pămân­tul cu putere şi în clipa următoare fu călcat în picioare de o hoardă de iele mânioase.

- Hoţoaica, unde e hoţoaica? urlă Charlie.

- A prins-o! E la Krum... S-a terminat! strigă Harry.

Krum, cu roba înroşită de sângele din nas, se ridică încet în aer, cu pumnul ridicat. În mâna lui se zărea o licărire aurie.

Tabela de marcaj arătă imediat: BULGARIA: O SUTĂ ŞAI­ZECI, IRLANDA: O SUTĂ ŞAPTEZECI. Mulţimea nu părea să îşi fi dat seama ce se întâmplase. Apoi, încet, de parcă ar fi pornit motorul unui avion, uralele suporterilor Irlandei deveniră din ce în ce mai puternice şi explodară în strigăte de bucurie.

- IRLANDA A CÂŞTIGAT! strigă Ludo Bagman, care, ca şi suporterii irlandezi, părea să fi fost luat prin surprindere de sfârşitul neaşteptat al meciului. KRUM PRINDE HO­ŢOAICA... DAR IRLANDA CÂŞTIGĂ! Dumnezeule, nu cred că s-a aşteptat nimeni la aşa ceva!

- De ce a prins hoţoaica? urlă Ron, în timp ce sărea în sus şi în jos, aplaudând cu mâinile deasupra capului. A pus capăt meciului când Irlanda era cu o sută şaizeci de puncte înainte, tâmpitu’!

- Ştia că n-aveau cum să mai recupereze diferenţa! strigă Harry, încercând să acopere zarva şi aplaudând şi el cu fre­nezie. Înaintaşii irlandezi erau prea buni... A vrut să încheie onorabil, asta e tot...

- A fost tare curajos, nu? zise Hermione, aplecându-se ca să-l vadă pe Krum, spre care se îndreptau medicii vrăjitori, croindu-şi cu greu drum până la el, printre spiriduşii şi iele­le care se păruiau cu furie. Nu arăta bine deloc...

Harry îşi puse iar Omniocularul la ochi. Era greu să vadă ce se întâmpla jos, pentru că spiriduşii zburau fericiţi pe dea­supra terenului, însă reuşi să îl depisteze pe Krum, înconjurat de medicii vrăjitori. Părea şi mai morocănos decât era de obi­cei şi refuza să-i lase să-i cureţe rana. Coechipierii erau strânşi în jurul lui, clătinând din capete şi părând demoralizaţi. Puţin mai încolo, jucătorii irlandezi dansau fericiţi într-o ploaie de aur revărsată de mascotele lor. Steagurile fluturau peste tot, iar imnul naţional al Irlandei răsuna în toate colţurile sta­dionului. Ielele se ajungeau la forma lor iniţială, devenind din nou frumoase, însă acum erau foarte abătute şi descurajate.

- Ei bine, cert e că ne-am luptat cu vitejie, zise o voce amărâtă din spatele lui Harry.

Se întoarse. Era Ministrul bulgar al Magiei.

- Vorbiţi engleza! zise Fudge alarmat. Şi m-aţi lăsat să mimez toată ziua!

- Păi, era tare amuzant, zise ministrul bulgar, ridicând din umeri.

- Şi în timp ce echipa Irlandei va face turul de onoare al stadionului, alături de mascotele lor, Cupa Mondială la Vâjt­haţ este adusă în Loja Superioară! răcni Bagman.

Ochii lui Harry fură orbiţi subit de o lumină albă, puter­nică, în clipa când Loja Superioară fu luminată prin magie, pentru ca toată lumea din tribune să poată vedea ce se întâmpla acolo. Privind către uşă, văzu doi vrăjitori care se chinuiau să aducă în lojă o cupă mare, din aur masiv, pe care i-o dădură lui Cornelius Fudge, care încă părea foarte supărat că folosise toată ziua limbajul semnelor ca un caraghios.

- Haideţi, să auzim nişte aplauze şi pentru învinşi... Felicitări pentru jocul Bulgariei! strigă Bagman.

Cei şapte jucători bulgari învinşi începură să urce scă­rile către Loja Superioară. Mulţimea de jos aplaudă în semn de apreciere. Harry văzu mii şi mii de Omnioculari aţintiţi asupra lor.

Unul câte unul, bulgarii se aliniară în lojă, iar Bagman strigă numele fiecăruia în timp ce aceştia dădeau mâna cu ministrul lor şi apoi cu Fudge. Krum, care era ultimul, părea complet distrus. Numai ochii negri îi străluceau pe chipul plin de sânge. Încă ţinea în mână hoţoaica. Harry observă că mişcările lui erau mult mai dezordonate pe sol decât în aer. Avea un mers de raţă, abia perceptibil însă, şi umerii aduşi în faţă. Dar când fu anunţat numele lui Krum, întreg stadionul vui, explodând în urale asurzitoare.

Apoi veni rândul echipei Irlandei. Aidan Lynch era aju­tat de Moran şi Connolly. Cea de-a doua lovitură părea să-l fi ameţit, iar ochii săi aveau o privire pierdută. Însă zâmbi fericit când Troy şi Quigley ridicară Cupa în aer, iar mulţimea vui de fericire. Mâinile lui Harry amorţiseră de atâtea aplauze.

Până la urmă, când echipa Irlandei plecă din lojă pentru a mai face un tur de onoare pe mături (Aidan Lynch pe mătura lui Connolly, ţinându-se strâns de talia acestuia şi încă zâmbind absent), Bagman îşi îndreptă bagheta către gât şi spuse „Silentium!”, iar vocea îi reveni la normal.

- O să se vorbească ani de zile despre meciul ăsta, zise el răguşit, o răsturnare de situaţie foarte neaşteptată... Păcat că nu a durat mai mult... A, da... da, vă sunt dator... Cât?

Asta pentru că Fred şi George se ridicaseră şi stăteau în faţa lui Ludo Bagman, cu zâmbete largi pe chipuri şi cu mâinile întinse!

— Capitolul IX —