Casa cruplud

HARRY POTTER - POCALUL DE FOC

Lui Peter Powling,

în memoria domnului Ridley,

şi pentru Susan Sladden,

care l-a ajutat pe Harry

să iasă din nişa de sub scări.
— Capitolul I —
CASA CRUPLUD
Sătenii din Little Hangleton încă îi spuneau „Casa Crup­lud”, deşi trecuseră mulţi ani de când familia Cruplud lo­cuise acolo. Casa era situată pe un deal, dominând satul, unele dintre ferestre fiind acoperite cu scânduri, cu ţigle lipsă din acoperiş, iar iedera îneca nestăvilită faţada. Deşi odată un co­nac impunător, şi de departe cea mai mare şi mai impresio­nantă clădire pe o distanţă de câţiva kilometri împrejur, „Casa Cruplud” era acum invadată de igrasie, abandonată şi nelocuită.

Localnicii din Little Hangleton erau cu toţii de acord că vechea casă le inspira teamă. Acum o jumătate de secol, se întâmplase în ea ceva ciudat şi îngrozitor, ceva despre care sătenilor mai în vârstă le plăcea să discute când nu mai aveau subiecte de bârfă. Povestea fusese întoarsă pe toate părţile de atâtea ori, şi fusese „înflorită” în atâtea locuri, încât nimeni nu mai ştia exact care era adevărul. Totuşi, fiecare versiune a poveştii începea în acelaşi fel: „cu cinci­zeci de ani în urmă, la ivirea zorilor, într-o frumoasă dimi­neaţă de vară, pe când Casa Cruplud era încă bine îngrijită şi impunătoare, o servitoare intrase în salon şi îi găsise morţi pe cei trei membri ai familiei Cruplud”.

Urlând, servitoarea coborâse în fugă dealul în sat şi adu­nase în jurul ei câţi oameni putuse.

— Zăceau acolo cu ochii larg deschişi! Reci ca gheaţa! Încă îmbrăcaţi de cină! le zisese ea.

Poliţia fusese chemată imediat şi întregul Little Hangleton fusese cuprins de nebunie, de curiozitate şi de un entuziasm mascat fără prea multă măiestrie. Nimeni nu-şi răcise gura pretinzând că îi părea prea rău după familia Cruplud, pen­tru că toţi membrii ei fuseseră chiar urâţi de săteni.

Bătrânii soţi Cruplud fuseseră bogaţi, snobi şi grosolani, iar fiul lor, Tom, ajuns la maturitate, fusese şi mai şi. Toţi sătenii erau curioşi să afle identitatea ucigaşului, fiindcă era cât se poate de clar că trei oameni aparent sănătoşi nu pu­teau să moară din cauze naturale, toţi în aceeaşi noapte.

În acea seară, „La Spânzuratul”, localul satului, a avut parte de o vânzare nemaiîntâlnită până atunci. Tot satul ve­nise să discute despre crime. Şi nu venise degeaba! Sătenii fuseseră răsplătiţi când bucătăreasa familiei Cruplud apăruse din senin în mijlocul lor şi anunţase în localul cufundat subit în tăcere că un om pe nume Frank Bryce tocmai fusese arestat.

- Frank! exclamară mai mulţi săteni. Niciodată!

Frank Bryce era grădinarul familiei Cruplud. Trăia sin­gur într-o cabană amărâtă, pe terenurile „Casei Cruplud”. Frank se întorsese din război cu un picior ţeapăn şi cu o aversiune cumplită pentru mulţimi şi zgomote puternice. Lucrase pentru familia Cruplud de la început.

Urmă o îmbulzeală, care mai de care oferindu-se să-i cum­pere bucătăresei de băut, pentru a auzi cât mai multe detalii.

- Eu am zis mereu că era ciudat, le spuse ea sătenilor care îi sorbeau fiecare cuvânt, după al patrulea pahar de vişinată. Foarte neprietenos. Sunt sigură că, dacă i-aş fi ofe­rit o ceaşcă de ceai şi de o sută de ori, tot n-ar fi acceptat-o! Niciodată n-a fost dornic de companie, niciodată!

- Ei, şi tu, acum, zise o femeie de la bar, omul a trecut printr-un război greu... Lui Frank îi place viaţa liniştită. Nu văd de ce ar fi ăsta un motiv să...

- Cine altcineva mai avea cheia de la uşa din spate, poţi să-mi spui? răcni bucătăreasa. Dintotdeauna a existat o cheie de rezervă în cabana grădinarului! Uşa din spate n-a fost forţată azi-noapte! Nici o fereastră spartă! Frank n-a avut decât să se strecoare până la casă, în timp ce noi dormeam cu toţii...

Localnicii schimbară priviri întunecate.

- Întotdeauna am crezut că era ceva cu el, bombăni un om de la bar.

- L-a stricat războiul, aşa zic eu, interveni proprietarul lo­calului.

- Ţi-am zis eu că nu-i bine să-l superi pe Frank, nu-i aşa, Dot? zise o femeie entuziasmată dintr-un colţ.

- Un temperament îngrozitor, întări Dot, dând cu putere din cap. Ţin minte, pe vremea când era copil...

În dimineaţa următoare, aproape toată lumea din Little Hangleton era sigură că Frank Bryce îi omorâse pe membrii familiei Cruplud. Însă în oraşul vecin, Great Hangleton, într-o secţie de poliţie întunecată şi murdară, Frank repeta în­truna, cu încăpăţânare, că era nevinovat şi că singura per­soană pe care o văzuse pe lângă casă în ziua morţii familiei Cruplud fusese un adolescent, un străin brunet şi palid. Nimeni altcineva din sat nu văzuse un asemenea băiat, iar poliţiştii erau convinşi că era o închipuire de-ale lui Frank.

Când lucrurile începură să devină serioase pentru Frank, veni şi raportul despre moartea membrilor familiei Cruplud şi toate se schimbară.

Era cel mai ciudat raport primit vreodată în poliţie. O echipă de doctori examinase cadavrele şi ajunsese la conclu­zia că nici unul nu fusese otrăvit, înjunghiat, împuşcat, stran­gulat, sufocat sau - după câte şi-au putut da ei seama - rănit în vreun fel, câtuşi de puţin. Mai mult, raportul continua să susţină, cu o nuanţă de perplexitate evidentă, că toţi păreau să fi fost sănătoşi tun (în afară de faptul că erau morţi, bineînţeles!). Doctorii au notat însă (de parcă erau hotărâţi să găsească ceva în neregulă cu cadavrele) că fiecare dintre decedaţi avea întipărită pe chip o expresie de teroare. Dar, după cum au spus şi poliţiştii nedumeriţi, cine a mai auzit ca trei oameni să moară de frică?

Având în vedere că nu exista nici o dovadă că cei trei membri ai familiei Cruplud fuseseră ucişi, poliţiştii au fost nevoiţi să-i dea drumul lui Frank. Decedaţii au fost în­gropaţi în cimitirul din Little Hangleton, iar mormintele lor au continuat să fie ţinte ale curiozităţii pentru mult timp. Spre uimirea tuturor şi privit cu suspiciune, Frank Bryce s-a întors la cabana sa de pe proprietatea familiei Cruplud.

- Din punctu’ meu de vedere, i-a omorât şi nu-mi pasă ce zic poliţiştii, hotărî Dot în faţa celor adunaţi în localul „La Spânzuratul”. Şi dacă ar avea puţină demnitate, ar pleca de aici, fiindcă ştie prea bine ce credem toţi despre el!

Însă Frank nu a plecat. A rămas să aibă grijă de grădină, pentru următoarea familie care a locuit în „Casa Cruplud” şi apoi pentru următoarea, pentru că nici una dintre familii nu a rămas multă vreme. Poate că şi din cauza lui Frank proprietarii spuneau că totul era învăluit într-o atmosferă neprietenoasă, iar casa, în absenţa unor stăpâni care să lo­cuiască în ea, a început să se deterioreze.

*

Omul bogat care era proprietarul „Casei Cruplud” în prezent, nici nu trăia acolo şi nici nu făcea nimic cu locuinţa. În sat se zvonea că o ţinea din cauza „taxelor”, deşi nimeni nu era lămurit care erau acestea. Totuşi, proprieta­rul continua să-l plătească pe Frank pentru grădinărit. Frank se apropia de vârsta de şaptezeci şi şapte de ani, surd de-a binelea, cu piciorul mai ţeapăn ca niciodată, însă putea fi încă văzut grădinărind pe lângă straturile de flori când era vreme bună. Cu toate acestea, buruienile începuseră să-i dea de furcă.

Dar buruienile nu erau singura problemă cu care era ne­voit să se lupte bietul Frank. Băieţii din sat îşi făcuseră un obicei să azvârle cu pietre în ferestrele „Casei Cruplud”. Treceau cu bicicletele peste peluzele la care Frank muncea din greu să le întreţină. O dată sau de două ori, în urma unui pariu, chiar au intrat în casă. Ştiau că bătrânul Frank era devotat casei şi terenului din jur şi îi amuza când îl vedeau şchiopătând prin grădină, fluturându-şi toiagul şi strigând supărat la ei. Frank credea că băieţii îl chinuiau pentru că şi ei, ca şi părinţii şi bunicii lor, îl credeau un criminal. Aşa că, într-o noapte de august, când s-a trezit şi a observat ceva foarte straniu la vechiul conac, a presupus că era o nouă încercare a băieţilor de a-l pedepsi.

Îl trezise piciorul lui bolnav. Îl durea mai rău ca nici­odată. Frank s-a trezit şi a coborât în bucătărie, cu gândul de a-şi umple din nou sticla cu apă caldă, pentru a-şi calma durerile de la genunchi.

Fiind în dreptul chiuvetei, pe când umplea ibricul cu apă, a ridicat privirea către „Casa Cruplud” şi a văzut o lumină licărind la etajul superior. Frank şi-a dat seama imediat ce se întâmpla. Băieţii intraseră iar în casă şi, după luminiţa care licărea, făcuseră un foc.

Frank nu avea telefon şi, oricum, îşi pierduse încrederea în poliţie, de când fusese interogat pentru uciderea familiei Cruplud. A pus imediat ibricul jos, a urcat în dormitor cât de repede a putut şi s-a întors imediat, îmbrăcat, în bucătărie. A luat cheia veche şi ruginită din cârligul de lângă uşă şi toiagul, care era sprijinit de perete, şi a pornit în noapte.

A pătruns în bucătăria întunecată a conacului. Frank nu mai intrase în ea de mulţi ani. Cu toate acestea, deşi era foarte întuneric, şi-a amintit unde era uşa către hol şi a şchiopătat către ea, cu mirosul de igrasie în nări şi cu ure­chile ciulite, în aşteptarea unui sunet, a unor paşi sau a unor voci de deasupra. Ajunse în hol, unde era puţin mai multă lumină din cauza ferestrelor baricadate, care se aflau de o parte şi de alta a uşii de la intrare, şi începu să urce scările, binecuvântând praful gros de pe treptele de piatră, care îi atenua zgomotul făcut de picioarele şi de toiagul său.

La etaj, Frank o luă la dreapta şi văzu imediat unde erau intruşii: la capătul holului, o uşă era întredeschisă şi o lumi­niţă răzbătea prin deschizătură, aruncând o rază aurie pe podeaua neagră. Frank se apropie tot mai mult, strângând toiagul cu putere. La câţiva metri de uşă, reuşi să vadă o par­te îngustă din camera de după uşă. Vedea şi focul aprins în şemineu, ceea ce îl surprinse foarte tare. Se opri şi ascultă cu atenţie, pentru că din cameră se auzea vocea unui băr­bat. I se păru a fi o voce timidă şi temătoare.

- A mai rămas puţin în sticlă, Înălţimea Voastră, dacă vă mai este foame...

- Mai târziu, spuse o altă voce.

Şi aceasta aparţinea unui bărbat, însă era neobişnuit de ascuţită şi rece ca o rafală bruscă de vânt îngheţat. Ceva din vocea aceea îi dădu fiori lui Frank.

- Du-mă mai aproape de foc, Şobo!

Frank îşi lipi urechea dreaptă de uşă, pentru a auzi mai bine. O sticlă era pusă pe o suprafaţă tare. Apoi auzi cum era împins un scaun greu. Frank zări un omuleţ, cu spatele către uşă, care potrivea scaunul. Purta o pelerină neagră, lungă, iar la spate avea o porţiune de chelie. Apoi dispăru iarăşi din vedere.

- Unde este Nagini? spuse vocea îngheţată.

- Nu... nu ştiu, Înălţimea Voastră, spuse prima voce neliniştită. A plecat să exploreze casa, presupun...

- Să îl mulgi înainte să ne retragem, Şobo, spuse vocea stăpânului. O să am nevoie de hrană pe timpul nopţii. Călă­toria asta m-a obosit foarte tare.

Cu fruntea încreţită, Frank îşi apropie urechea bună şi mai tare de uşă, ascultând cu mare atenţie. Urmă o pauză şi apoi omul căruia i se spunea Şobo vorbi din nou.

- Înălţimea Voastră, pot să vă întreb cât vom rămâne aici?

- O săptămână, spuse vocea glacială. Poate mai mult Lo­cul este destul de confortabil, iar planul meu nu poate fi aplicat încă. Ar fi o prostie să acţionăm înainte să se termine Cupa Mondială la Vâjthaţ.

Frank îşi băgă un deget noduros în ureche şi îl roti cu forţă. Avea ceară în ureche, negreşit. Auzise „Vâjthaţ”, care nici măcar nu era un cuvânt!

- Cu... Cupa Mondială la Vâjthaţ, Înălţimea Voastră? repetă Şobo. (Frank îşi băgă degetul şi mai tare în ureche.) Iertaţi-mă, dar nu înţeleg... De ce să aşteptăm până se ter­mină Cupa Mondială?

- Pentru că, tontule, la acest eveniment vin în ţară mii de vrăjitori din toată lumea şi fiecare netrebnic din Ministerul Magiei va fi la post, cu ochii în patru după lucruri neobiş­nuite, verificând într-una pe toată lumea. Vor fi întărite mă­surile de securitate, pentru ca Încuiaţii să nu observe nimic. Aşa că trebuie să mai aşteptăm.

Frank renunţă, nu mai încercă să-şi cureţe urechea. Auzise cu adevărat cuvintele „Ministerul Magiei”, „vrăjitori” şi „Încuiaţi”. Evident că fiecare dintre aceste expresii însem­na ceva secret, iar Frank nu ştia decât două tipuri de oameni care vorbeau cifrat: spionii şi criminalii. Îşi strânse iar toia­gul şi ascultă cu o atenţie sporită.

- Deci, Înălţimea Voastră, sunteţi hotărât? întrebă Şobo încetişor.

- Sigur că sunt hotărât, Şobo!

Acum, în vocea glacială apăruse şi un ton ameninţător.

Urmă o scurtă pauză şi apoi vorbi Şobo, în mare grabă, de parcă se străduia să deschidă gura înainte de a-şi pierde curajul.

- Dar s-ar putea rezolva fără Harry Potter, Înălţimea Voastră...

O altă pauză, şi mai lungă, apoi:

- Cum? Fără Harry Potter? murmură vocea îngheţată. Am înţeles...

- Înălţimea Voastră, nu o spun pentru că mi-ar păsa de băiat! zise Şobo, cu un glas din ce în ce mai ascuţit. Băiatul nu înseamnă nimic pentru mine, absolut nimic! Însă dacă am folosi un alt vrăjitor sau vrăjitoare - oricare ar fi - ar merge mult mai rapid! Dacă mi-aţi permite să vă părăsesc pentru o scurtă perioadă de timp - ştiţi că mă pot deghiza cu măiestrie - m-aş întoarce într-o zi sau două cu persoana potrivită...

- Aş putea folosi un alt vrăjitor, zise vocea rea, încet şi rar, este foarte adevărat...

- Înălţimea Voastră, este logic, făcu Şobo, de parcă i se luase o piatră de pe inimă. Să punem mâna pe Harry Potter este extrem de dificil, este atât de bine păzit...

- Deci, vrei să te duci şi să-mi aduci un înlocuitor? Stau şi mă întreb... Oare sarcina de a mă îngriji n-a devenit mult prea grea pentru tine, Şobo? Oare această sugestie de a ne abate de la planul iniţial nu este cumva o încercare de a mă abandona?

- Nu, înălţimea Voastră! Nu... Nici nu mă gândesc să vă părăsesc...

- Nu mă minţi! şuieră vocea. Îmi dau întotdeauna seama, Şobo! Regreţi că te-ai întors la mine! Îţi provoc scârbă! Te văd cum tresari când te uiţi la mine, te simt cum te cutre­muri când mă atingi!

- Nu! Devotamentul meu pentru Înălţimea Voastră...

- Devotamentul tău nu este nimic altceva decât laşitate. Nu ai fi aici dacă ai putea să te duci altundeva! Cum să su­pravieţuiesc fără ţine, când trebuie să fiu hrănit din oră în oră? Cine să îl mulgă pe Nagini?

- Dar păreţi că sunteţi mai întremat, Înălţi...

- Mincinosule, murmură vocea. Nu sunt mai puternic, iar câteva zile singur mi-ar distruge şi puţina vigoare pe care mi-am recăpătat-o, din cauza îngrijirilor tale de nimic! Linişte!

Şobo, care se bâlbâise până în acel moment, amuţi. Timp de câteva secunde, Frank nu mai auzi decât sfârâitul focu­lui. Celalalt vorbi iar, într-o şoaptă asemănătoare cu un sâsâit.

- Am motivele mele ca să-l folosesc pe băiat, după cum ţi-am explicat deja, şi nu voi folosi un altul! Am aşteptat trei­sprezece ani. Câteva luni nu mai contează! Cât despre paza din jurul lui, cred că planul meu va funcţiona. Nu am nevoie decât de puţin curaj din partea ta, Şobo... Şi îl vei avea, dacă nu vrei să simţi întreaga furie a Lordului Întunericului...

- Înălţimea Voastră, permiteţi-mi să vorbesc! zise Şobo, acum cu panică în glas. Pe toată durata călătoriei, am anali­zat planul în minte, Înălţimea Voastră... Dispariţia Berthei Jorkins nu va rămâne neobservată şi, dacă vom continua, dacă voi mai arunca blesteme...

- Dacă? murmură vocea. Dacă? Dacă respecţi planul, Şobo, Ministerul nu trebuie să afle că a mai dispărut cineva. O vei face în linişte şi fără zarvă! Mi-aş dori să o pot face eu în­sumi, însă în starea mea actuală... Haide, Şobo, mai avem un obstacol de înlăturat şi drumul nostru către Harry Potter este deschis! Nu îţi cer să o faci singur. La acea vreme, cre­dinciosul meu servitor, ni se va alătura...

- Chiar sunt un servitor credincios, spuse Şobo, cu o urmă de supărare în glas.

- Şobo, am nevoie de cineva care să gândească, de cine­va a cărui loialitate nu s-a clătinat niciodată, iar tu, din nefe­ricire, nu întruneşti nici una dintre aceste cerinţe!

- V-am găsit, zise Şobo, şi acum în vocea lui se citea dis­perarea, eu am fost cel care v-a găsit. Eu v-am adus-o pe Bertha Jorkins!

- Este adevărat, zise celălalt bărbat, părând amuzat. O sclipire de care nu aş fi crezut că eşti în stare, Şobo... Deşi, să fim sinceri, nu ştiai cât de folositoare va fi când ai prins-o, nu-i aşa?

- Am... Am ştiut că vă va fi de folos, Înălţimea Voastră...

- Mincinosule, zise iar prima voce, nuanţa de amuzament cinic fiind mai evidentă ca niciodată. Totuşi, nu pot spune că informaţiile sale nu au fost nepreţuite. Fără ele, nu aş fi putut să întocmesc planul, iar pentru asta vei fi răsplătit, Şobo. Îţi voi da voie să duci la capăt o sarcină pentru mine, una pentru care mulţi dintre adepţii mei şi-ar da chiar şi o mână ca să o poată îndeplini...

- În-într-adevăr, Înălţimea Voastră? Cum?

Şobo părea iarăşi îngrozit.

- Ah, Şobo, doar nu vrei să stric surpriza? Rolul tău va fi la sfârşit... Însă îţi promit că vei avea onoarea de a fi la fel de folositor ca Bertha Jorkins.

- Mă... Mă...

Vocea lui Şobo se aspri, de parcă i se uscase brusc cerul gurii.

- Mă... veţi... omorî şi pe mine?

- Şobo, Şobo, spuse vocea mieros, de ce să te omor? Am omorât-o pe Bertha pentru că am fost nevoit. Nu mai era în stare de nimic după interogatoriul meu, devenise complet inutilă! În orice caz, i-ar fi fost puse întrebări... inoportune, dacă s-ar fi întors la Minister spunând că s-a întâlnit cu tine în vacanţă. Vrăjitorii despre care se crede că au murit ar tre­bui să evite să întâlnească o vrăjitoare din Ministerul Magiei la acelaşi han...

Şobo murmură ceva atât de încet, încât Frank nu îl putu auzi, dar îl făcu pe celălalt bărbat să izbucnească în râs, un râs lipsit complet de voioşie, la fel de rece ca glasul său.

- Am fi putut să-i modificăm memoria? Dar Farmecele de Memorie pot fi înlăturate de un vrăjitor puternic, după cum am demonstrat când am interogat-o. Ar fi o insultă pentru amintirea ei să nu folosesc informaţiile pe care le-am obţi­nut de la ea, Şobo.

Pe hol, Frank realiză brusc că mâna de pe toiag îi deve­nise alunecoasă din cauza transpiraţiei. Omul cu vocea rece omorâse o femeie. Vorbea despre ea fără nici un fel de remuşcare, ba chiar se distra. Era periculos... Un nebun! Şi mai plănuia şi alte crime... Acel băiat, Harry Potter, oricine ar fi fost, era în pericol...

Frank ştia ce avea de făcut. Venise momentul să se ducă la poliţie. Trebuia să se strecoare din casă şi să se ducă di­rect la cabina telefonică din sat... Vocea glacială începu să vorbească din nou şi Frank rămase locului, cât mai nemiş­cat, ciulindu-şi - pe cât putea! - urechile.

- Încă un blestem... credinciosul meu servitor de la Hog­warts... Harry Potter este al meu, Şobo. Aşa am hotărât, fără nici o discuţie! Însă... Şşşt! Cred că îl aud pe Nagini...

Şi vocea bărbatului se schimbă. Începu să scoată nişte sunete cum nu mai auzise Frank în viaţa lui. Şuiera şi scuipa, fără a trage aer în piept. Frank crezu că avea un fel de criză.

Apoi Frank auzi un zgomot în spatele său, în holul întu­necat. Se întoarse să vadă ce era şi înţepeni de frică.

Ceva se târa spre el pe podeaua întunecată a holului şi, cu cât se apropia de raza de lumină de la şemineu, îşi dădu seama cu o tresărire de groază că era un şarpe gigantic, de cel puţin şapte metri lungime. Îngrozit, înlemnit, Frank pri­vea cum corpul sinuos al şarpelui lăsa o dâră lată prin pra­ful gros de pe podea, venind mai aproape, şi mai aproape... Ce era de făcut? Singura posibilitate de scăpare era să intre în camera în care cei doi bărbaţi plănuiau o crimă... Şi totuşi, dacă ar fi rămas unde era, şarpele l-ar fi omorât, cu siguranţă...

Înainte să ia o decizie, şarpele ajunse la el şi, oricât părea de necrezut, ca prin minune, trecu mai departe. Venea ca hipnotizat după sâsâitul şi şuieratul scos de omul de după uşă şi, în numai câteva secunde, vârful cozii sale, ca un dia­mant, dispăru prin deschizătură.

Acum, transpiraţia curgea de pe fruntea lui Frank, iar mâna de pe baston îi tremura. În cameră, vocea rece con­tinua să sâsâie, iar Frank avu un gând ciudat, imposibil... Omul acela putea vorbi cu şerpii!

Frank nu înţelegea ce se întâmplă. Vroia să se întoarcă înapoi în patul său, mai mult decât orice pe lume, cu sticla lui cu apă caldă. Problema era că picioarele nu vroiau să îl asculte şi rămâneau ţintuite locului. În timp ce stătea acolo, tremurând şi încercând să se stăpânească, vocea rece începu să vorbească iar într-o limbă inteligibilă.

- Nagini are veşti interesante, Şobo, spuse vocea.

- A-Adevărat, Înălţimea Voastră? făcu Şobo.

- Da, zise vocea. Nagini spune că există un Încuiat bătrân chiar în faţa acestei camere, care ascultă fiecare cuvânt pe care îl spunem noi...

Frank nu mai avu timp să se ascundă. Se auziră nişte paşi grăbiţi şi uşa de la cameră se deschise larg.

Un bărbat scund, cu chelie, cărunt, cu nas ascuţit şi ochi mici, înceţoşaţi, stătea în faţa lui Frank, pe chip citindu-i-se o expresie de teamă şi disperare.

- Invită-l înăuntru, Şobo. Unde îţi este ospitalitatea?

Vocea rece venea dinspre vechiul fotoliu din faţa şemine­ului, însă Frank nu vedea cine vorbea. Şarpele, pe de altă parte, era încolăcit pe covorul ros de vreme, un fel de imi­taţie sinistră a unui câine credincios.

Şobo îl împinse pe Frank în cameră. Deşi speriat la cul­me, Frank strânse şi mai tare toiagul şi trecu pragul şchio­pătând.

Focul era singura sursă de lumină din cameră. Arunca umbre lungi, ca un păienjeniş, pe pereţi. Frank nu vedea decât spatele fotoliului. Omul din el părea să fie şi mai scund decât servitorul său, pentru că Frank nu-i vedea nici măcar vârful capului.

- Ai auzit totul, Încuiatule, nu? întrebă vocea glacială.

- Cum mi-ai spus? spuse Frank, sfidându-l, pentru că acum era în cameră.

Venise momentul să facă ceva, se simţea mai curajos. Parcă ar fi fost în război...

- Ţi-am zis „Încuiat”, spuse vocea cu calm. Asta înseam­nă că nu eşti vrăjitor.

- Nu ştiu la ce te referi când spui „vrăjitor”, spuse Frank, cu o voce puţin mai sigură. Tot ce ştiu este că am auzit des­tul ca să-i fac curioşi pe poliţişti în seara asta. Ai ucis şi plă­nuieşti o altă crimă! Şi îţi mai spun ceva, adăugă el, venindu-i o idee pe moment, soţia mea ştie că sunt aici şi, dacă nu mă întorc...

- N-ai nici o soţie, spuse din nou vocea rece, foarte încet. Nimeni nu ştie că eşti aici. N-ai spus nimănui că vii. Nu îl minţi pe Lordul Întunericului, Încuiatule, pentru că el ştie totul... Întotdeauna...

- Zău? spuse Frank scurt. Zici că eşti lord? Ei bine, nu sunt prea impresionat de manierele tale, Sire. întoarce-te şi dă ochii cu mine ca un bărbat, ce zici?

- Dar nu sunt bărbat, Încuiatule, spuse vocea rece, abia auzindu-se de sfârâitul flăcărilor. Sunt mult, mult mai mult decât un bărbat. Totuşi... de ce nu? Te voi privi în faţă, dacă aşa vrei... Şobo, vino şi întoarce-mi scaunul.

Servitorul scânci.

- Ai auzit doar ce-am spus, Şobo!

Încet, cu faţa descompusă, de parcă ar fi vrut să facă orice altceva decât să se apropie de stăpânul său şi de covo­rul din faţa şemineului, pe care stătea şarpele, omul scund se duse şi începu să întoarcă scaunul. Şarpele îşi înălţă capul mare şi triunghiular şi sâsâi uşor, în timp ce picioarele foto­liului îi mişcau covorul.

Fotoliul fu întors către Frank şi el văzu ce se afla în el. Bastonul îi căzu pe podea, cu un zgomot puternic. Deschise gura şi scoase un strigăt. Ţipă atât de tare, încât nu auzi cuvintele pe care le rosti arătarea din fotoliu, în timp ce ridica o baghetă. Urmă o sclipire puternică, o lumină verde şi un zgomot înfiorător, iar Frank Bryce se prăbuşi. Murise înainte să atingă podeaua...

La aproape patru kilometri depărtare, numitul Harry Potter se trezi brusc din somn.

— Capitolul II —