Castelul fetei în alb

Apariţia Luciei declanşa însă în Ursu un noian de gînduri şi întrebări şi emoţii... Muntele, peştera, prăpastia... Şi dintr-o dată nu mai văzu în faţa ochilor decît chipul acela blond, cu ochii puţin oblici, cu buze subţiri, cu obrajii pudraţi de o uşoară paloare. Alergă spre Lucia, o prinse de umeri cu mîinile sale deformate groaznic din cauza mănuşilor şi aproape o sfărîmă la pieptul său. Lucia deveni lividă... Se uită în ochii agresoru­lui cu priviri speriate... Ursu îşi retrase mîinile. Se îngrozi. Se dădu un pas înapoi şi Lucia, speriată şi ea, şi cu convulsii în piept, fugi pe străzi fără să mai vrea să se gîndească la ceva.
4
Tot cam pe la ora aceea, alţi doi cireşari, cocoţaţi în stejarul din spatele statuii lui Eminescu, trăiau clipe grele şi-ncepeau să simtă gustul amar al înfrângerii. Se urcaseră în stejar pe la cinci şi un sfert. Aşteptaseră în linişte jumătate de oră, dar minutele care urmară erau pline de emoţii. Unul din ei întrebă cu frică:

― E şase?

― Fix. Să ştii că nu vine. Eu în locul ei eram aici înainte de şase. Hărăpina dracului.

― Ssst! Vine cineva din dreapta.

Se lăsă din nou linişte în stejar. De pe o alee din dreapta ve­neau doi îndrăgostiţi. O pereche din familia celor care fac senzaţie pe la baluri. Mergeau dansînd şi frecîndu-şi obrajii, dar deodată se opriră şi se aşezară pe banca din faţa statuii. Cîteva clipe de ritm din umeri şi călcîie apoi începură să ciripească.

― Ce le-a venit ăstora să se aşeze tocmai pe banca noastră? întrebă înfuriat Dan.

― Tu eşti de vină, răspunse Tic. Trebuia să lipeşti un bileţel "ocupat" pe bancă. La asta de ce nu te-ai mai gîndit?

― Dar ce, crezi că sîntem la teatru?

― Eu îi scol de pe bancă, se înfurie brusc prichindelul.

― Cum? Vrei să ţipi la ei şi să trădezi ascunzişul?

― Aiurea!... cu praştia! în mai puţin de un minut.

Tic scoase praştia, puse în aruncătoarea de piele o ghindă, întinse elasticul şi ţinti spre bancă. Nu slobozi însă imediat proiectilul. Aşteptă. Pe bancă, tînărul cu plete feminine savu­ra tacticos o ţigară. Cu un gest larg îşi sprijini mîna cu ţigara de speteaza băncii. Dar numai după o clipă sări ca ars. Ţigara îi fusese pur şi simplu smulsă din mîna.

― Ce s-a întîmplat, greieraşule? îl întrebă speriată fata cu buze foarte roşii şi cu sprîncene de catran.

― Nu, nimic, se încuraja greieraşul, mă uitam, ştii, nişte fluturi formidabili.

Tic pregăti o a doua aruncătură. "Greieraşul" îşi căuta o poziţie cît mai comodă. Stătea picior peste picior însă cu spatele atît de lăsat, că parcă stătea cu picioarele în sus. Cireşarului ţintaş i se păru prea indecentă poziţia, aşa că a doua lovitură i-o trimise în talpa pantofului. Pocnitura se auzi bine în jur. "Greieraşul" sări de pe bancă atît de iute şi o luă atît de cavalereşte din loc, că însoţitoarea cu buze roşii se văzu nevoită să alerge după el pentru a-l ajunge.

După cîteva minute de la retragerea greieraşilor îşi făcu apariţia, de astă dată din stînga, un nou cuplu: o bătrînică gra­să şi scundă şi un băieţaş molîu cu ochelari. Tic îşi pregăti din nou praştia:

― Dacă se aşază pe bancă, îl transform pe molîul ăla cu patru ochi în campion de fugă cu obstacole. Ia uite, tîmpitul!

Într-adevăr, molîul se împiedicase chiar în faţa băncii şi era cît pe-aci să-şi întindă oasele pe jos. Noroc că se prinsese de bancă.

― Aoleu, maică! Ţi s-a întîmplat ceva? auziră cei doi vocea bătrînei.

― Dă, Doamne, să se aşeze! se ruga Tic, cu praştia pregă­tită. Zău că-l prefac în popîndău.

Cireşarul cel blond era înfuriat. Simţea nevoia să se descarce, să tabere asupra cuiva. Dar pentru că bătrînică se cărăbăni trăgîndu-şi molîul de mînă, îşi amînă explozia. Mai trecură pe alee doi oameni serioşi, apoi un ofiţer, apoi două ţărănci, un popă, un lungan cu nişte mîini pînă la genunchi şi cu un nas de Pinochio, căruia Tic îi pusese gînd rău, mai ales vîrfului roz, o fetişcană înaltă cît o prăjină, ţinînd de mînă două fetiţe care urlau după maică-sa, acelaşi ofiţer, doi colegi de-ai lui Tic, dintre care unul fu gratulat cu un proiectil, într-un loc cărnos şi usturător, o bătrînă cu părul alb ca ză­pada, aplecată deasupra unui cărucior, şi şoptind fără încetare: "Ţuguloi, ţuguloi, ţuguloi", o servitoare oacheşă cu un borcan în mînă, din nou ofiţerul...

― E şase şi jumătate, spuse Dan. Ce facem? Mi se pare că n-a ajuns scrisoarea la destinaţie. Sau o fi pus bătrîna mîna pe ea.

― Dac-o fi enervat-o scrisoarea şi-o fi citit-o numai pînă la jumătate?

― Imposibil! N-a citit ceva asemănător în viaţa ei.

― Poate că ai şi tu dreptate... spuse rar şi cu subînţeles Tic.

― Adică ce vrei să zici? Că n-oi fi scris aşa la înălţime?

― Mai stăm? îl întrerupse mînios ţintaşul.

― Eu unul nu mai stau. Dacă tu vrei...

― Nici eu! M-am săturat. Gata! Las' că... .

Tic sări repede jos, iar Dan şi mai repede... pentru că-şi pierduse echilibrul. Arătau amîndoi ca nişte învinşi. O oră şi mai bine stătuseră cocoţaţi în stejar, de pomană.

― Hărăpina ta e-o fricoasă fără pereche, încercă Dan să se consoleze. Şi n-are nici un pic de romantism în ea. Dacă nu acceptă dînsa riscul şi surpriza unei întîlniri...

― Numai zgripţoroaica e de vină. Ştiu eu. Cred că o ţine legată în lanţuri. La mîini şi la picioare.

Cei doi învinşi se apropiară de bancă. Lui Dan îi veni ideea să se aşeze. Dar nici n-apucă să atingă speteaza de lemn, că se azvîrli în sus de parcă îi intrase un cui în spate:

― Ia uită-te, Tic! Ce-i asta? Cine-a adus-o? Cînd?

Tic se uită spre mîna lui Dan. Pe speteaza băncii, la mijloc, era lipit un bilet. Îl smulse într-o clipită şi-l citi cu voce tare:

― ...Stimaţi copilaşi! Am primit mesajul vostru care mi-a de­clanşat într-adevăr un sentiment... de milă faţă de voi. V-am făcut şi cinstea de a vă arunca o privire încîntătoare, plină de admiraţie cînd am văzut cu cîtă uşurinţă v-aţi căţărat în copac. Îmi pare totuşi rău că nu veţi putea mîngîia urmele paşilor mei şi mi-e teamă că din această cauză veţi crede că sînt o zînă, ceea ce pentru vîrsta pe care presupun c-o aveţi n-ar fi deloc de mirare. Sfatul meu este să vă găsiţi preocupări mai apropiate de vîrsta şi posibilităţile voastre. Ce-aţi zice să participaţi la un concurs de trotinete sau triciclete? Dacă nu-l veţi cîştiga, fiinţa mea generoasă se va strădui să aline marile voastre suferinţe. Acesta este răspunsul "Prizonierei în alb". P.S. Pariez că veţi sta în copac cel puţin pînă la şase şi jumătate şi că veţi face nişte mutre cînd veţi citi aceste rînduri..."

Fata în alb nu greşise cu nimic în ultimele presupuneri. Mutrele celor doi erau jalnice. Niciodată un cireşar nu primi­se o insultă asemănătoare. Se uitau unul la altul şi nu ştiau cu ce să înceapă. Dan era înfuriat că ideea lui cu scrisoarea fusese falimentară şi că îl luase în derîdere o fiinţă pe care nici n-o cunoştea şi care, după spusele lui Tic, nu depăşea vîrsta Mariei şi Luciei. Pe Tic îl scoteau din sărite întrebări mult mai concrete. "Cine şi cînd lipise biletul pe bancă?" Îi ve­nea să plîngă de ciudă că fusese dus de nas ca un ţînc. Ca să nu mai vorbim de chestia cu trotinetele şi tricicletele.

― Numai băboaica e de vină! scrîşni puştiul. Dac-aş putea să aranjez să i se plimbe un şoarece pe spate... Las-că tot i-o fac eu!

Dan nu înţelese care putea fi rolul babei în lovitura pe care o primiseră. Şi, dacă e să vorbim drept, nici Tic nu ştia ce rol jucase bunica în piesa care-i ridiculizase, ci vorbise, aşa, ca să-şi reverse mînia asupra cuiva. Isteţimea fetei, deşi îl ener­va la culme, îi stîrnea parcă un anumit sentiment de respect şi de admiraţie, pe care bineînţeles îl ascundea cît putea mai bine. Astfel se explică de ce paratrăsnetul descărcărilor lui îl constituia bătrîna.

― Şi totuşi cum a ajuns biletul aici? întrebă Tic. Cine şi cînd l-a adus? E nemaipomenit!

― În orice caz nu înainte de venirea noastră în parc, pentru că l-am fi găsit atunci. Ticuşor! Sînt sigur că bileţelul a fost scris după ora cinci şi jumătate. Adică în loc s-o observăm noi pe ea, ne-a observat ea pe noi. Şi să-şi bată joc în aşa hal de scrisoarea mea! N-o iert toată viaţa!

― Ia să ne gîndim cine a trecut pe alee şi cine a stat pe bancă, reveni la concret fostul ţintaş.

― "Greieraşul"! imposibil!

― Baba cu molîul ăla cu ochelari şi mai imposibil.

― Păi alţii nici nu s-au mai aşezat pe bancă.

― Atunci cine dracu' a lipit biletul? Cu praştia n-a fost asvîrlit.

Dacă Tic ar fi avut inspiraţia să iscodească în acel moment casa în care locuia fata în alb, ar fi dezlegat repede enigma. Bătrîna înaltă şi uscată îşi căuta de zor ochelarii pe cerdac în timp ce, într-o cameră în fund, o fată negricioasă şi obosită îşi aranja în faţa oglinzii rochia cea albă. Pe un scaun, alături, zăceau aruncate: o pereche de pantaloni scurţi de excursie, o bluză groasă băieţească şi un basc decolorat, caraghios. Costu­mată în vestmintele de pe scaun şi mascată cu ochelarii pe care-i căuta bunica, luase înfăţişarea unui băiat molîu şi prostuţ, într-atît de molîu încît reuşise să convingă o babă fără ocupaţie să-i arate ieşirea din grădina publică şi chiar s-o conducă pînă la poartă. Dar pentru că Tic nu avu această inspiraţie, rămase mai departe cu întrebarea pe buze şi mai ales cu sentimentul unei înfrîngeri cum nu se poate mai ruşinoase.

Cei doi ciresari descoperiseră totuşi ceva foarte important şi anume că au avut de-a face cu un adversar greu de bătut, înfrîngerea le aduse mintea la cap şi astfel într-un moment de luciditate căzură de acord să discute despre fata în alb şi cu ceilalţi ciresari. Chiar în cursul serii. De aceea plecară amîndoi în căutarea prietenilor: Tic spre Ursu, mai ales că trebuia să-şi ceară scuze pentru întîrziere, iar Dan spre Lucia şi Maria. O bună bucată de drum merseră împreună, tăcuţi, numai cînd ajunseră pe strada pe care locuia fata în alb, amîndoi parcă se treziră. Aceasta cu atît mai mult cu cît chiar în apropierea locuinţei inamicului, cam pe la centrul străzii, acolo unde Tic prinsese mesajul pentru prizonieră de fusta bătrînei, se afla chiar fiinţa pe care în acea clipă cei doi ciresari doreau cel mai puţin s-o întîlnească.

Hărăpina lui Tic discuta veselă, mişcîndu-şi braţele ca o balerină, cu un tînăr impunător, foarte înalt şi solid. Şi Dan şi Tic fură năpădiţi de emoţie, dar imediat îi trăzni uimirea pe amîndoi, pentru că descoperiseră în însoţitorul fetei un alt redutabil inamic: adversarul lui Ursu, cel care de doi ani deţinea titlul de campion de juniori.

― Mă, da frumoasă-i! se minună totuşi Dan.

Tic nu dădu nici o atenţie vorbelor scăpate de prietenul lui. Pe el îl chinuiau amarnic, ca întotdeauna, întrebările con­crete: De unde cunoaşte vlăjganul pe fata în alb? De ce dacă voia şi putea să aibă prieteni, fata în alb în loc să-i caute pe ciresari se împrietenise cu "individul ăsta urît" care nici mă­car nu era din oraşul lor? Şi cum de i-a dat voie baborniţa să se întîlnească seara cu el?

― Zău, Dan, dacă mai înţeleg ceva! se plînse Tic.

― Nici eu. Doar atît: că are o gardă personală cumplită.

Amîndoi se opriseră în mijlocul străzii. Fără să se destăinuie unul altuia, amîndoi încercară aceeaşi manevră: să se întoarcă din drum pentru a nu da cu ochii de inamicii lor. Tocmai cînd să-şi pună în aplicare gîndul, fata în alb îşi întoarse fără voie capul şi-i zări. Tic avu fericita inspiraţie să se aplece şi să-şi deslege şiretul pentru ca să aibă motiv să-l lege la loc. Fără această inspiraţie, îşi imagină el, s-ar fi făcut de rîs! Dan nu înţelese imediat şi-l întrebă:

― Ce-ai păţit? Cînd te-ai lovit?

― Vrei să-şi închipuie că sîntem laşi? întrebă la rîndul său Tic. Scapă ceva jos şi apleacă-te să-l iei.

Dan scăpă o batistă scoasă în fugă din buzunar şi abia pe urmă se simţi caraghios.

― Nu cumva ai de gînd?... Ne-am făcut de rîs!

― Ne-a zărit! Sînt sigur că acum îşi bate joc de noi.

― Bineînţeles! mormăi Dan. Dacă facem mătănii în mij­locul străzii ca doi caraghioşi.

― Hai să mergem chiar pe partea lor! se îmbăţoşă subit prichindelul.

Înţeleşi parcă, amîndoi luară un aer cît se poate de senin şi de nepăsător şi se îndreptară cu paşi foarte obişnuiţi spre cei doi inamici. Dan îşi aţinti privirile asupra fetei în alb şi observă că e puţintel cîrnă şi are ochi verzi, foarte mari, iar Tic îl privi pe vlăjgan cu fulgere în ochi. Fata rîdea cu toată faţa. Îi povestea ceva vesel însoţitorului ei. Cu toate străda­niile sale, Tic nu prinse decît o frază:

― ...nişte copilaşi! le place să joace roluri de cerşetori, de spioni, de prostănaci..." care-l înfurie atît de cumplit, mai ales cînd auzi hohotele de rîs ale lunganului şi remarca lui idoată: "ce tîmpiţi", încît aproape că răcni la Dan:

― Ah, dacă i-ar muta Ursul nasul, măcar cu cîţiva cen­timetri mai sus...

― Mă hahaleră! auzi Tic o voce groasă şi rea în spatele său.

Spre surprinderea lui Dan, Tic se deslipi de lîngă el şi se îndreptă spre vlăjgan. Îşi înfipse mîinile în buzunare cînd ajunse în dreptul acestuia şi-l măsură din cap pînă-n picioare:

― Ce doriţi, mă rog?

Întrebarea şi aerul lui Tic îl uluiră pe vlăjgan. Chiar şi fa­ta în alb rămase descumpănită. Cireşarul profită de aceste clipe de uluire şi porni atacul:

― Spuneţi-i, vă rog, domnişoarei că atunci cînd vom avea nevoie de roluri de măgari, ne vom adresa dumneavoastră...

După care se întoarse, merse liniştit cîţiva paşi, apoi se lansă într-o goană nebună. Cireşarul calculase exact. Abia în clipa cînd Tic îşi începu goana, vlăjganul înţelese că insulta îi fusese adresată şi vru să se ia pe urmele lui, dar fata în alb îl opri reţinîndu-şi o furtună de hohote de rîs. Vlăjganul agită pumnul şi răcni după Tic:

― Golan!

Puştiul se opri undeva în mijlocul străzii, făcu şi el un semn cu mîna, apoi rosti cu voce tare:

― Iar eu mă numesc Tic! încîntat de cunoştinţă.

De astă dată fata în alb nu mai izbuti să-şi stăpînească rîsul. O adevărată cascadă. Tic, în schimb, căuta să-l convingă pe Dan că se aşteptase dinainte la insulta adversarului său şi-şi pregătise replica.

― Zău, Ticuşor? Dar dacă accentua, dacă spunea: gola­nule?! întrebă Dan.

― Atunci îl puneam în conflict cu un cetăţean de pe stradă. De pildă cu bătrînul ăsta. Îi spuneam: Domnule, auziţi, derbedeul ăla vă face golan... Era şi mai grav.

Isteţului îi scăpase însă ceva. Nu se gîndise că vlăjganul nu va primi cu aceeaşi indiferenţă şi cea de a doua insultă, şi nici nu-şi închipuise că fata în alb va rîde cu atîta poftă încît nu va mai avea timp să-şi domolească prietenul. De aceea nu se mai uită în spate şi nu-l văzu pe vlăjgan pornind în goană spre el. Cînd întoarse capul era prea tîrziu. Vlăjganul se afla la doi metri de el. E drept că startul lui Tic putea fi invidiat de orice campion de 100 metri plat. Şi numai acest start de săgeată îl scăpă de-o chelfăneală cruntă. Totuşi piciorul vlăjganului întins pînă la limită atinse cu vîrful bombeului fundul cireşarului grăbit.

După vreo sută de metri de goană inutilă, pentru că vlăj­ganul satisfăcut se întorsese de mult la locul de unde plecase, Tic se opri, îl aşteptă pe Dan, şi cînd acesta ajunse lîngă el îi spuse cu un calm năucitor:

― Ai văzut cum m-a atins?

Dan, cu toată mila pe care o simţea faţă de prietenul lui, nu reuşi să-şi reţină rîsul:

― Parcă spuneai că încă nu s-a născut omul care să-ţi dea ţie un picior în spate.

Tic îl privi oarecum dispreţuitor pe Dan:

― Mai întîi că abia, abia m-a atins cu vîrful piciorului, ca să ştii. Şi în al doilea rînd îţi jur că pentru această "încercare", îl fac knock-out, chiar dacă-ar trebui să mă antrenez zece ani la sacul cu nisip şi să-mi schimb cariera de băiat deştept în cea de boxer. Puştiul vorbea cu atîta calm şi cu atîta siguranţă, că Dan îl ascultă cu gura căscată. Şi culmea e că nu avu nevoie să se antreneze zece ani şi nici să-şi schimbe cariera pentru a-şi duce la capăt teribila răzbunare.
5
În sala de antrenament, Tic îl găsi pe Ursu singur şi foarte abătut şi parcă ascuns într-un colţ. Purtat de elicea răzbunării, ciufuliciul se miră enorm de starea în care era Ursu. De unde să ştie el că Lucia fusese pe-acolo cu aproape o oră înainte şi că se petrecuse o scenă care ar fi avut altă desfăşurare şi alt desnodămînt dacă el n-ar fi întîrziat? Ursu se simţea distrus. Aproape un ceas rămase nemişcat în colţul în care-l găsi Tic, sub povara unor gînduri şi sentimente sfîşietoare.

― Ce-i cu tine, Ursule? îl întrebă Tic. Nu cumva ţi-e frică? Sau te-a pocnit şi pe tine cineva cu piciorul în spate?

Cel întrebat nici măcar nu îndrăzni să-i arunce o privire lui Tic. Ciufuliciul deveni dintr-o dată înflăcărat:

― Ursule, zău să-l baţi! Dar ştii... aşa... să nu-i mai ardă toată viaţa de box. Dac-ai şti ce mi-a făcut...!

Şi se apucă să-i povestească ceea ce i se întîmplase pe stra­da fetei în alb. Ursu însă nu auzea şi nu înţelegea nimic. Se gîndea mereu la ceea ce se petrecuse între el şi Lucia, îl scăpărau emoţiile cu duiumul, iar pe spate parcă i se urcau reptile. Ce mai, era nenorocit! Tic îşi isprăvi istorisirea cu un of! greu şi ameninţător apoi, aducîndu-şi aminte că întîrziase, îi ceru iertare lui Ursu. Abia atunci îşi auzi prietenul rostind primele cuvinte:

― Ah, Ticuşor, dacă n-ai fi întîarziat! Uf! Doamne! De ce-ai întîrziat?

― Zău, iartă-mă, te rog din tot sufletul să mă ierţi... Te rog să mă ierţi şi pentru altceva... Ceva mult mai grav... Ţi-am ascuns un lucru...

― Ticuşor dragă... am... am jignit-o groaznic pe Lucia, se destăinui pe neaşteptate şi fără să vrea Ursu.

― Şi de-aceea eşti trist? Nu cred...

― Da... nici nu poţi... Nici nu poate să-ţi treacă prin cap! Mai bine să tac.

Tic se porni pe un rîs nebun.

― Ha, ha, ha! Lucia jignită! Eşti un prost! N-o cunoşti. Pe Lucia poţi s-o baţi cu varga la spate o zi întreagă şi nu se simte jignită. O face pe nebuna.

― Nu, Tic, nu poţi să înţelegi... e altceva.

Tocmai atunci pătrunse pe uşă antrenorul:

― Ei, cum a mers? Bagă de seamă, Ursule! Tactica e clară. Întăreşte-i adversarului siguranţa. Acordă-i cîteva succese uşoare. Fă-l să te desconsidere, să se autoliniştească, atrage-l în atac, apără-te mereu, fă-l să creadă că ţi-e frică şi în repriza a doua, cînd va căuta să-ţi plaseze lovitura decisivă, azvîrle croşeul. N-are nici un rost să fii abătut. Dacă nu-l faci knock-out, îmi dau cuvîntul de onoare că mă retrag din box. Înseamnă că habar n-am ce-i boxul. Haide, nu mai fi abătut! Niciodată în viaţa mea n-am fost mai sigur de o victorie. Ai tot ce-ţi trebuie pentru victorie şi în primul rînd tactica!

― Da, da, rosti Ursu cu o voce foarte puţin convingătoare.

― Îmbracă-te repede că trebuie să lăsăm sala liberă pentru adversarul tău.

Ursu urmă sfatul antrenorului, se îmbrăcă şi ieşi din sală împreună cu Tic. După cîţiva paşi se opri ruşinat:

― Tic, nu te supăra, dar...

― Aaaa! descoperi puştiul. Vrei să fii singur. Tocmai mă gîndeam cum să fac ca să nu te superi... Ştii, vreau să mai rămîn puţin, să-ţi văd adversarul. Aoleu! Era să uit. Am hotărît să ne-ntîlnim la opt, la mine, să discutăm ceva... ex­traordinar. Toţi cireşarii...

Ursu dădu din cap, afirmativ, iar Tic se întoarse cu paşi tăcuţi, spre sală. Pătrunse cu băgare de seamă înăuntru, se ascunse lîngă uşă, după nişte bănci, şi rămase în aşteptare.

Cînd găliganul păşi pragul uşii, Tic simţi un fior de spaimă în ceafă. În costumul său sumar de sportiv vlăjganul era şi mai fioros. Înalt, cu umeri laţi, cu mîini lungi, muscu­loase, cu gît puternic, cu figură specifică de boxer, părea că-şi petrecuse toată viaţa în ring. Antrenorul îi indica mişcările, îl îndruma ca pe un copil:

― Va să zică, mîna stîngă în sus cu pumnul strîns înseam­nă să te bagi în corp la corp. Mîna dreaptă în sus cu pumnul strîns înseamnă retragere. Palma stîngă deschisă înseamnă atac furios. Palma dreaptă deschisă înseamnă contrare. Amîndouă mîinile în sus cu pumnii strînşi înseamnă eschivă. Amîndouă mîinile în sus cu palmele deschise înseamnă plasarea loviturii decisive. Ia să încercăm.

Şi astfel, Tic avu prilejul să asiste la cea mai perfectă diri­jare a unei lupte pe care ar fi putut s-o vadă vreodată în viaţa lui. Elevul realiza aproape instantaneu semnalele maestrului său. Uneori aplica două indicaţii în mai puţin de-o secundă: eschivă-contrare sau atac furios-retragere. Era o plăcere să vezi cum un simplu semn cu mîna declanşa o imagine de corp la corp cu zeci de lovituri în cîteva secunde, sau cum un alt semn transforma dreapta găliganului într-un piston formidabil.

― Perfect! spuse antrenorul. Sînt mai sigur de victoria ta decît de faptul că exist. Aici greşesc, dragul meu, o mulţime de antrenori. Ei îşi închipuie că în toiul luptei un boxer mai poate să-şi păstreze luciditatea şi judecata. Ei uită că nimeni nu e în stare să aprecieze mai bine lupta decît cel din afara ringului. Numai cel din afară vede ceea ce nu văd boxerii şi simte ceea ce ei nu simt. Totul este să ştii să-ţi conduci luptă­torul! Ei, şi-acum treci la sacul de nisip! Adversarul tău e puternic. Trebuie lovit tare ca să cadă.

Antrenorul părăsi sala cu chipul scăldat într-un zîmbet de mulţumire, iar elevul său începu atacul sacului de nisip. Lui Tic i se încrîncenă carnea cînd văzu cu cîtă forţă izbeşte în sac. Unei asemenea lovituri nu-i poate rezista nimeni, gîndi ciufuliciul. La fiecare lovitură sacul de nisip făcea un arc de aproape 90 de grade. Se mişca sacul de nisip ca un pendul besmetic, parc-ar fi fost umplut cu puf, "Doamne, zău că mi-e frică de Ursu!" Găliganul lovea din ce în ce mai cu sete, mai vîrtos. Oscilaţia sacului creştea. Scoase încet capul de după bancă, se apropie cu paşi neauziţi de uşă, aşteptă cîteva clipe...

Vlăjganul trimise un pumn ucigător în sacul cu nisip. În aceeaşi clipă acţionă şi Tic. Scoase un ţipăt, scurt: "Aaaa!" Surprins, boxerul întoarse capul în direcţia sunetului. Dar nu mai apucă să vadă cine strigase. Pentru că, revenind din os­cilaţie sacul îl pocni năpraznic în falcă. Găliganul se prăbuşi ca o şubă grea în primul knock-out din viaţa lui. Cireşarul îşi respectase întocmai cuvîntul.
6
În camera albastră, cu ferestre mari şi pian, Maria îl is­codea pe Dan:

― Nesuferitule, spune odată! Nu-ţi dai seama că m-ai făcut curioasă?

― Numai cînd o să vină Tic şi Ursu. Ai puţintică răbdare...

― Dac-ai şti cît de urîcioşi îmi sînt băieţii care se prefac dis­creţi. Vor să-şi dea şi ei aere de bărbaţi. Să-ţi spun un secret, Dănel. Cu fetele nu-i bine să fii discret. Între băieţi mai merge...

― Şi de ce nu e bine să fii discret cu fetele?

― Pentru că, pînă la urmă, tot nu poţi rezista insistenţelor lor şi devii cu atît mai mult un caraghios... şi pentru că... fetele ştiu aproape întotdeauna care e obiectul "marii discreţii".

― Eu sînt sigur, de pildă, că nici nu poate să-ţi treacă prin cap despre ce e vorba!

― Vrei să încercăm? Eu îţi pun întrebări şi tu răspunzi prin da sau nu. Atît: da sau nu. Nimic altceva.

Dan se codi o clipă, apoi i se păru nostim jocul.

― Hai! M-ai făcut şi tu pe mine curios.

― Bine! 'ncep... E vorba de o fată...

― Asta-i culmea! De unde ştii? Aha! Cam înţeleg eu: ţi-a spus Tic?

Maria pusese întrebarea numai pentru încercare. Dacă i s-ar fi răspuns simplu, cum era jocul, prin da sau nu, ar fi fost în mai mare încurcătură. Răspunsul întrebător al lui Dan îi dădu însă certitudinea. Şi încercă să-l imite pe Victor: "E deci vorba de o altă fată decît Lucia. E deci vorba de o fată cu care nu pot veni în contact. Altfel nu s-ar putea explica uimirea lui Dan. Şi nu pot veni în contact decît cu o fată pe care n-o cunosc... Acesta trebuie să fie al doilea salt."

― Tic? nu mi-a spus nici un cuvînt. Dar să continuăm.

Şi Maria continuă cu un ton în care plutea oarecare sigu­ranţă şi încredere, chiar puţină zeflemea:

― Nu-i aşa că n-o cunosc?

Dan o privi cu ochii mari:

― Să nu mă minţi! Ţi-a spus Tic. Fir-ar să fie de guraliv! Las-că-i arăt eu!