toate religiile sunt egale, orice biserică e bună spre a se mântui, ca și cum nu D-zeu ar dicta omului legea, dar omul lui D-zeu. Deschidă acești orbi ochii la lumină, până mai au timp ; să studieze, va să zică, religia cum trebue să fie studiată, și se vor convinge, că după cum nu e nici nu poate fi decâtun singur Domn, o singură credință, un singur botez, un singur Dumnezeu(Efes. 4,5, 6); tot așa nu e, nici nu poate fi decât o singură adevărată Biserică a lui Isus Hristos, afară de care prin consecință necesară nu poate fi mântuire. Cine crede în el (în Isus Hristos) nu e osândit, dar cine nu crede, este deja osândit, fiindcă nu crede în numele unui născut Fiu al lui Dumnezeu(Ioan. 3, 18). Iată pentruce toți aceștia nu pot aștepta răsplata veșnică de la Dumnezeu, și iată cum greșesc aceia, cari zic că toate religiunile sunt bune spre a se mântui.
Ast-fel a zis Isus Hristos sfântului apostol Petru : «Tu ești Petru (piatră), și pe această piatră voiu zidi Biserica mea, și porțile iadului nu o vor birui pe dânsa» (Mat. 16, 18).
"Și-ți voiu da ție cheile împărăției cerurilor, și orice vei lega pe pământ, va fi legat și în cer; și orice vei deslegâ pe pământ, va fi deslegat și în cer." (Mat. 16. 19).
După ce a înviat Isus Hristos zise apostolului Petru : «Paște mielușeii mei». Ioan (21,15) și "paște oile mele". Ioan (21,16, 17).
Această credință a Bisericii catolice, că sfântul apostol Petru este cap al Bisericii, și mai mare între toți apostolii, este foarte lămurit cuprinsă în cărțile bisericești ale răsăritenilor despărțiți de Biserica catolică. Vom aduce câteva exemple: Așa să luăm Mineiul lunei lui Ianuarie, care întru acest chip acum a doua oară s’au tipărit în zilele prea înălțatului nostru Domn Mihail Grigore Sturza V. V. Cu blagoslovenia înalt Prea Sfințitului Archiepiscop și Mitropolit al Moldovei Kyriu Kyr, Meleti. De pre originalul cel îndreptat de Prea Sfințitul Episcop al Argeșului Kyr losif. Indreptându-se dupre putință potrivit Mineilor eșite la Constantinopol în anul 1843. Prin sârguința și cheltuiala Preacuviosului Archimandrit și stareț al sfintei Monastiri Neamțul și Secul. Kyr Neonil.—Tipografia Sf. Monastiri Neamțul, anul 1846. De leronomahul Kleopa Tipograful. În acest Mineiu, la ziua a 16 a lunii, în care se serbează închinarea cinstitului lanț al sfântului și tot lăudatului Apostol Petru, cetim la fila 115: «Slavă. Ca pre unmai mare al înțelepților Apostoli, și descuitoriu al împărăției cerului, te lăudăm pre tine cu credință Apostole și sărutăm cu curată cunoscință Petre lanțurile cari ai purtat ca un făcător de rele». După aceia la fila 117 găsim: «Condac (după pensa 6).—Pre cel mai mare și mai întăiu de cât Apostolii, pre dumnezeescul Ucenic al adevărului,pre marele Petrusă’l lăudăm ș. c. l.» Apoi în Mineiul lunii lui Iunie tipărit tot în Monastirea Neamțului Ia 1846, la ziua 29 a lunei în care este sărbătoarea sfinților Apostoli Petru și Pavel, Ia fila 122 găsim "Canonul sfântului Petru, Pensa 1. — Cel ce este mai înainte de veci, mai înainte pre tine cunoscându-te, te-au rânduit prea fierbinte Petre,ca pre un mai mare al Bisericii și întăiu pre scaun șezătoriu». Iar la fila 123: Alt canon.—«Tu, sufletelor credincioșilor te-ai puspetră de temelie de mult preț, în marginea unghiului, a Mântuitorului și Domnului». Și la fila 126 : Iu Hvalite, stihira 3 —. Tu dupre vrednicie petră te-ai numit, când credința Bisericii neclătită Domnul o au întărit,și pre tine mai mare păstorul oilor celor cuvântătoare te-au pus: De unde și descuitoriu porților cerești, pre tine ca pre un bun te-au încredințat ca să descui tuturor celor ce vin cu credință". Mai sunt și alte locuri ce Ie lăsăm de o parte.
După cum vedem, Isus Hristos zice, că Satana a cerut pe toți Apostolii, să’i cearnă ca grâul, nu pentru alta de cât pentru a le răpi credința și așa a’i pierde. Însă ce face Hristos ? Se roagă el pentru toți Apostolii, ca credința lor să nu piară ? Nu, ci se roagă numai pentru Petru: "m’am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta", și după aceia îi poruncește Hristos lui Petru, ca el să întărească pe frații săi, adică pe ceilalți Apostoli. De aci urmează, că una din datoriile lui Petru, ca cap al Bisericii, a fost să întărească în credință nu numai pe poporul creștin, dar chiar pe frații săi, adică pe Apostoli. A întări însă în credință pe frații săi, n’ar fi putut Petru, dacă el, ca cap și învățător al Bisericii n’ar fi fost infalibil, neputând învăța nimica greșit în lucruri de «credință sau moravuri. — Acest adevăr se mai dovedește din cuvintele lui Isus zise lui Petru : paște mielușeii mei, adică pe poporul creștin: paște oile mele, adică pe Apostoli și pe Episcopi. (Ioan. 21, 15—17). Căci cum ar fi putut paște Petru, capul Bisericii, pe credincioși și pe Apostoli de cât numai prin învățătura cea sănătoasă a Evangeliei? Și oare cum ar fi fost cu putință, ca Hristos să îndatorească pe creștini să asculte de un păstor, de un cap, care li-ar fi putut da o învățătură greșită ? Fără îndoială că Mântuitorul nu putea face aceasta, și de aceia el s’a rugat, ca credința lui Petru, a capului Bisericii, să nu piară, dar ca acel cap să întărească pe frații săi în toate zilele, până la sfârșitul lumii, până când va ținea și Biserica lui Isus Hristos.—Apoi Isus Hristos a făgăduit, să aprobeze în cer orice va lega sau va deslega Petru, adică orice va hotărî el pe pământ ca cap al Bisericii (Mat. 16, 19). De aici urmează, că Hristos a dat lui Petru, ca cap al Bisericii, darul infalibilității, adică darul să nu poată hotărî nimica greșit în lucru de credință sau de moravuri. Căci dacă Isus Hristos n’ar fi înzestrat pe Petru cu acest dar al infalibilității, atunci ar fi făgăduit să aprobeze în cer chiar acele hotărîri ale lui Petru, cari ar fi fost greșite sau eretice, ceea ce nu putem zice fără tăgăduirea dumnezeirii lui Hristos.
Pentru a dovedi că Papa dela Roma a fost recunoscut totdeauna de cap obștesc al Bisericii întregi, vom aduce un fapt din cea mai adâncă vechime. Pe timpul când trăia sfântul apostol și evangelist Ioan și cârmuia Bisericile din Asia, iar Ia Roma era Papa Clement, se ivi o răscoală între creștinii din Corint. Aceștia, pentru a pune un sfârșit neînțelegerilor, s’au adresat la Papa Clement, ca el să pună lucrurile în rânduială, și Clement li scrise acea epistolă renumită și demnă de admirațiune, despre care amintește în Istoria bisericească vechiul scriitor Eusebiu, episcop de Cesarea (mort pe la anul 340). De sigur că nimeni nu poate bănui pe acest istoric. (Vezi Euseb. Histor. Eccl. I. III. c. 12). Din acest fapt oricine va putea să vadă, că de aceea s’au adresat Corintienii la Papa Clement și nu la sfântul apostol Ioan (care se afla aproape de dânșii), pentrucă ei credeau că Papa dela Roma, ca urmaș al sf. Petru, era capul cel mai mare și păstor obștesc al Bisericii întregi. Această credință a păstrat-o totdeauna Biserica catolică și s’a păstrat chiar în cărțile bisericești ale răsăritenilor despărțiți de Biserica catolică. Așa de pildă în Mineiul lunei lui Ianuarie, tipărit în Mănăstirea Neamțului în anul 1846, la ziua a doua a lunii, în care se face pomenirea celui dintre sființii Părintelui nostru Silvestru Papa de la Roma, la fila 15 vedem : "Icos. —Îmbogățindu-te cu scaunul Vârhovnicului(mai marelui)Apostolilor, te-ai arătat slujitor Iui Dumnezeu prea minunat: Împodobind, întărind și mărind Biserica cu dogme dumnezeești prea înțelepte Silvestre". Iar în Mineiul lunei lui Februarie, (tipărit Ia Neamț în 1847) la ziua a 18 a lunei în care se cinstește cel întru Sfinți Părintele nostru Leon Papa Romii, la fila 77 cetim : "Pensa 6.—"Cel de acumurmătorul cinstitului Petru, și îmbogățit cu scaunul cel mai de sus al aceluia, carele având râvnă ferbinte, cu îndemnare dumnezeească alcătuește carte, ș. c. l." Apoi în Mineiul lunei lui Noembrie, (tipărit la Neamț în anul 1845) la ziua a 25 a lunei, în care se cinstește cei dintru sfinți Părinții noștri Climent Papa Romii și Petru al Alexandriei, la fila 171 găsim: "Slavă a Sf. Climent — De supărările patimilor odihnindu-ți gândul, l-ai făcut a se zăbovi la cunoștința celor ce sunt cu adevărat, prea sfințite Climente. Pentru aceea cela ce chiar și mai înainte de toate acestea, te-au tras la acesta, prin Vârhovnicul (mai marele) Apostolilor Petru carele te-au învățat pre tine cele dumnezeești,și te-au lăsat vrednic următoriu lui și în urma căruia bine ocârmuind Bisericaprea înțălepte, cu sfârșit mucenicesc te-au mutat către dânsul ș. c. l." Dintr’aceste și din alte locuri ale Mineilor se dovedește, care fu în vechime credința Bisericii de răsărit înaintea despărțirii sale de Biserica catolică. Când patriarhii de Constantinopol și-au schimbat mai târziu credința cea veche, primită dela apostoli și de la sfinții părinți, cărțile liturgice au mai rămas aceleași până în zilele noastre, așa că astă-zi, fiecare om de bună credință, cetind cu luare aminte acele cărți, poate să vadă lămurit că nu Biserica catolică, dar patriarhii de Constantinopol s’au depărtat de calea adevărului. Primatul Papei asupra Bisericii întregi se poate arăta din însăș istoria lui Foțiu. Puține fapte se găsesc, cari să dovedească mai lămurit supremația Papei dela Roma asupra tuturor patriarhilor și episcopilor, chiar de la răsărit. Cari au fost sentimentele lui Foțiu în această privință, ne arată purtarea lui față cu Papa. Așa, Foțiu a apelat la Papa pentru a fi recunoscut patriarh legiuit de Constantinopol, arătându-i că legiuitul patriarh Ignație s’ar fi lepădat de patriarhat, care lucru însă nu era adevărat. Foțiu a căutat să câștige pentru sine prin viclenii și prin silă, pe trimeșii Papii, spre a da de înțeles răsăritenilor, că Papa l’ar fi recunoscut de episcop. Și după ce Foțiu a fost alungat întăia dată de pe scaun, atât legiuitul patriarh Ignație cât și Împăratul Vasile au rugat pe Papa, ca el să lecuiască relele Bisericii de Constantinopole. Iar după moartea lui Ignație, împărații, patriarhii, episcopii dela răsărit și însuș Foțiu, s’au adresat la Papa, rugându-l să permită lui Foțiu de a se sui pe scaunul de Constantinopole ; și când Papa n’a aprobat usurpațiunile, și pretențiunile ambițioase ale Iui Foțiu, atunci el a rupt orice legături cu Roma, și a sămănat acea sămânță, care a rodit dureroasa desbinare ce ține până azi. Dacă toți ar considera aceste lucruri, desbinarea între biserici ar înceta, și toți ar asculta de acel păstor, căruia singur a zis însuș Hristos; "Paște oile mele", "paște mielușeii mei". (Ioan 22, 15. 17.)
Pentru a zădărnici toate silințele vrăjmașilor Bisericii, cari caută să înegrească dogma despre infalibilitatea Papei, trebuie să luăm bine aminte toate condițiunile arătate în acest răspuns. Dintr’însul se vede că subiectul infalibilității este Papa,numai atunci când vorbește ca cap și învățător obștesc al Bisericii; obiectul infalibilității esteînvățătura despre credință și despre moravuri, și alta nimic. Prin urmare, Biserica catolică n’a hotărît, că Papa este infalibil când vorbește ca învățător particular, sau când hotărește ceva ce nu privește nici credința, nici moravurile. De asemenea Biserica catolică n’a hotărît căPapa nu poate păcătui, precum tălmăcesc infalibilitatea mincinoșii sau ignoranții vrăjmași ai catolicismului. Nu numai că sinodul ecumenic ținut în Vatican n’a învățat o astfel de monstruositate; dar slavă Domnului, nici n’a visat-o încă vre-un teolog catolic.
"Cine va fi adăpat în nume de ucenic pe unul dintre acești mici cu un pahar de apă rece, adevăr zic vouă nu va pierde plata sa (Mat. 10, 42).
"De aceea fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva, faceți tot spre mărirea lui Dumnezeu (1. Corint. 10, 31).
"Și orice faceți in cuvânt sau în lucru, faceți toate în numele Domnului Isus, mulțumind printr’însul lui Dumnezeu Tatăl (Col. 3, 17).
Sunt unii părinți cari la nevoie lasă să se boteze copiii lor de un preot necatolic, și apoi nu-i mai cresc în religiunea catolică, clar în aceea în care au fost botezați, crezând că fiecare este dator să trăiască în religiunea, în care a fost botezat. Această părere este cu totul greșită, căci Dumnezeu poruncește ca fiecare om să trăiască în religiunea, pe care el a întemiat-o și ne-a dat-o, iar nu în care cine-va s’a născut, sau a fost botezat. De aceea, dacă vre-un părinte a greșit odată, lăsând să boteze copiii de un preot necatolic, apoi nu trebuie să greșească, înc’o dată, crescând copiii în acea religiune. Căci am văzut în Partea I capitulul X, § 1, că numai religiunea catolică este cea adevărată și întemiată de Isus Hristos, și că afară de dânsa nu este mântuire. Prin urmare părinții au datoria înaintea lui Dumnezeu să-și crească copiii în religiunea catolică, singura adevărată, chiar dacă au comis greșala lăsându-i să fie botezați de un preot necatolic. Asemenea părinți cad sub excomunicațiune. (Canon 2319, sub 4).
Numai copiii principilor pot fi botezați afară din biserică; însă trebuie să însemnăm că principii au un paraclis (capelă)în palatul lor: copiii celorlalți credincioși pot fi botezați acasă, însă numai când există o pricină gravă, și cu învoirea Episcopului.
Vezi 349.
Biserica serbează orânduirea Euharistiei în Joia Săptămânii Mari, dar fiindcă în această zi se face și amintirea patimilor Mântuitorului, Biserica a hotărît de a serba, într’un chip deosebit și solemn, întocmirea Euharistiei în Joia după Duminica prea sfintei Treimi, care sărbătoare e numită Joia Verde, pe când adevăratul ei nume e sărbătoarea Trupului Domnului nostru Isus Hristos. Numele de Joia Verde vine de acolo fiindcă în acea zi bisericile și drumurile, pe unde trece procesiunea cu P. Sf. Sacrament, se împodobesc cu flori și cu verdeață.
Papa, prin Sfânta Congregațiune a Riturilor, a poruncit următoarele:
1. «Toți credincioșii, trecând înaintea altarului în care se păstrează prea sfânta Euharistie, sunt datori să se îngenuncheze". (14 Dec. 1602). Această îngenunchiare se face plecând genunchiul drept până la pământ și apoi ridicându-l.
2. "Când prea sfântul sacrament al Euharistiei este expus în "public descoperit, toți aceia cari trec înaintea iui, fie ei de "orice condițiune și demnitate… sunt totdeauna datori de a se îngenunchia cu amândoi genunchii". (16 Aug. 1652).
Ofertorul vine după cetirea evangeliei, când preotul oferă lui Dumnezeu pânea sau hostia și vinul din potir.—Prefacerea sau consecrațiunea,—când preotul spune asupra pânii: "acesta este trupul meu", iar asupra vinului: «acesta este sângele meu". — Comunicarea, — când preotul se’mpărtășește.
Primii credincioși, convertiți de Vârhovnicul Apostolilor în însăși ziua Rusaliilor, se împărtășeau în fiecare zi. Despre ei scrie în Faptele apostolilor (cap. 2, 42.) evangelistul sf. Luca: "Stăruiau în învățătura Appstolilor și în împărtășire,în frângerea pâiniiși în rugăciuni".
Nu trebuie să facem rugăciuni cu gura în momentul, în care preotul ne dă sf. Comunicătură ; deasemenea nu trebuie să facem cruce nici imediat înainte, nici imediat după primirea sf. Împârtășenii, ci numai când preotul, care împărtășește, ne binecuvântează dela altar.
Acest act de căință nu e necesar numai de cât; se poate formula și alt cumva. Ceea ce e neapărat de trebuință, e ca ori care ar fi fapta de căință, să nu fie spusă numai cu gura, dar să fie întovărășită și simțită cu inima.
E foarte greșită credința acelora, cari susțin că cu primirea sf. Maslu se grăbește moartea bolnavului. Iată ce ne zice în această privință Dumnezeu prin gura sf. Apostol Iacob (5,14—15): Este cineva bolnav între voi? Să chieme la sine pe preoții Bisericii, și ei să se roage peste dânsul, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului: și rugăciunea credinței va scăpa pe cel bolnav și Domnul îl va scula; și dacă a făcut păcate, i se vor ierta.De acea foarte rău fac aceia cari așteaptă cu chemarea preotului până când bolnavul luptă cu moartea.
Iată ce scrie în această privință sf. Apostol Pavel (Ebr. cap, V, 1, 2, 4): Orice arhiereu (preot sau Episcop), fiind luat dintre oameni este pus pentru oameni în cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate, putând fi îngăduitor către cei neștiutori și rătăcitori, fiindcă și el însuș e împresurat de slăbiciune… Nimeni nu-și ia cinstea aceasta, ci fiind chemat de Dumnezeu după cum și Aaron.
Conform decretului"Ne temere"din 2 August 1907 sunt valide numai acele căsătorii, ce se contractează în prezența parohului catolic sau unui preot delegat și în prezența a cel puțin doi martori. Această lege valorează și pentru acei catolici, cari contractează căsătorie cu necatolici, chiar după ce au obținut dispensa de împiedicare de religiune mixtă. Prin urmare rezultă fără îndoială, că căsătoria necontractată înaintea parohului catolic sau a unui preot delegat, e nulă înaintea lui Dumnezeu și a Bisericii lui.
Condițiunile puse de Biserica catolică, când învoește o căsătorie mixtă sau amestecată, se razimă pe însuș legea naturală și cea dumnezeească, pe cari Biserica este datoare de a le apăra din toate puterile.
Ceea ce judecă Dumnezeu despre căsătoriile mixte, putem înțelege din porunca dată de dânsul Evreilor, Astfel, citim în Sfânta Scriptură, că înainte de a introduce pe Evrei în pământul făgăduit în care trebuiau ei să găsească pe Hetei, Amorei, Cananei și alte popoare, Dumnezeu li-a poruncit așa: "Nici să vă încuscriți cu ei: fata ta să n’o dai feciorului lui, și fata lui să n’o ia feciorul tău ; că ea va face pe feciorul tău, să se depărteze de la mine, și să slujească la dumnezei străini; și mânia Domnului se va aprinde asupra voastră, și te va pierde pe tine degrabă". (A doua lege 7, 3—4, Mai vezi III Reg. 11,1. ș. c. l.).
Sinodul Tridentin sess. XXIV, can. VII. hotărește : "De va zice cineva, că Biserica rătăcește, când a învățat și învață că, după doctrina evangelică și apostolică, legătura căsătoriei nu se poate desface din pricina adulterului unuia din căsătoriți; și că rătăcește, când învață că amândoi, chiar cel nevinovat, care nu a pricinuit adulterul, nu pot face altă căsătorie cât timp trăește, partea cealaltă; și că rătăcește, când învață că curvește atât bărbatul care, părăsind pe femeia adulteră, se însoară cu alta, cât și femeia care părăsind pe bărbatul adulter, se mărită după altul ; să fie afurist".
Vezi Cartea Eșirei cap. 20.
Nici un interes vremelnic, nici frica de judecata lumii, nici prieteșugul nu pot scuti pe un catolic de îndeplinirea acestei legi, căci noi suntem datori de a mărturisi credința noastră și înaintea oamenilor. De aceia zice sfântul apostol Pavel: "Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire". (Rom. 10, 10). Și însuș Isus Hristos a zis : "Tot cel ce mă va mărturisi înaintea oamenilor, și eu îl voiu mărturisi înaintea Tatălui meu, care este în ceruri. Și oricine se va rușina de mine și de cuvintele mele, de acesta Fiul omului se va rușina, când va veni întru mărirea sa și a Tatălui și a sfinților îngeri". (Mat. 10,32 ; Luc 9.26). Acei cari comunică cu ereticii în lucrurile sfinte, mai ales primind sfintele sacramente dela dânșii, sunt chiar excomunicați ; de oarece sunt socotiți implicit că cred ereticilor, aceia cari primesc sf. taine dela eretici conform ritului lor.
Despre dragostea către D-zeu, vezi partea III, cap. I, § 1.
Astfel de superstițiuni sunt d. p.: a) oprirea morților pe drum și așternerea pânzei, când se transportă la groapă; b) boala, moartea ori nenorocirea, ce se crede că trebuie să vie în casa unde isprăvește preotul binecuvântarea dela Bobotează ; c) creșterea mare a cânepei pe ogorul acelora, cari beau la crâșmă în Miercurea Cenușei, în care zi dimpotrivă ni se cere o mai mare pocăință ; d) credința că lucrarea în cele 9 Joi de Paști, sau în ziua de sf. Ilie atrage grindina, trăsnetul și alte nenorociri ; e) pierderea sporului sau a manei pentru acela, care dă ceva dela vite sau dela casă Vineria; ș. a. m. d.
Acest mare păcat se numește simoniedela Simon magul, care fiind botezat, "văzând că prin punerea mânilor Apostolilor se dă Duhul Sfânt, le aduse bani zicând: Dați-mi și mie această putere, ca ori pe cine voiu pune mânile, să primească Duhul Sfânt. Iar Petru a zis către el: Banii tăi să fie cu tine spre pierzare, căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agonisește cu bani. Tu nu ai parte nici soartă întru cuvântul acesta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăește-te drept aceia de această răutate a ta, și te roagă lui Dumnezeu, doar ți s’a ierta ție această cugetare a inimii tale. Că văd că ești întru amărăciunea fierii și întru legătura nedreptății." (Fapt. Apost. 8, 18—23). De aceia Biserica, urmând pilda întâiului Papă sf. Petru, a pedepsit totdeauna și pedepsește chiar astăzi păcatul simoniei cu pedepsele cele mai mari.
lată ce ne spune în privința aceasta Dumnezeu: "De ai făcut vot lui Dumnezeu, să nu întârzii a-l împlini; căci el nu se place cu nebunii; ceeace ai făgăduit, plătește. Mai bine este să nu faci vot, decât să faci vot și șă nu plătești". (Eccl. 5, 4).
Aici mintim cuvintele lui Isus Hristos: "Cela ce iubește pe tată sau pe mamă mai mult de cât pe mine, nu este vrednic de mine". (Mat. 10, 37). Aceasta va să zică, că acela iubește pe tatăl sau pe mama sa mai mult decât pe Dumnezeu, cînd pentru a-i asculta, nu ascultă de Dumnezeu, săvârșind chiar un păcat.—Însă se înțelege, că chiar în cazul când copiii nu trebuie să asculte de poruncile părinților, ca să asculte, mai degrabă de poruncile lui Dumnezeu, rămân datori de a-i respecta și de a-i iubi.
"Cel ce cruță varga, urăște pe fiul său, iar cel ce-l iubește, îl ceartă de timpuriu (Prov, XIII, 24).—Nu cruța copilului mustrarea ; căci de-l vei bate cu varga nu va muri. Bate-l cu varga, ca să scapi sufletul lui de pieire (Prov. XXIII, 13—14).—Varga și mustrarea înțelepciune dau, iar copilul lăsat în voia sa rușine va aduce mamei sale". (Prov. XXIX, 15).
"Stăpânilor, dați slugilor ce este drept și ce este potrivit, știind că și voi aveți stăpân în cer" (Col. IV, 1).
Cât de mare este păcatul scandalului, adică al smintelei, putem ușor înțelege din aceste cuvinte ale Mântuitorului: "Cu neputință este să nu vie smintelile : dar vai aceluia prin care vin. Mai de folos i-ar fi lui, ca să i se lege o piatră de moară de grumazul lui, și să fie aruncat în mare, de cât să smin- tească pe unul dintr’acești mici". (Luc. 17, 1, 2).
Iată ce spune în această privință sf. Scriptură : "Martorul mincinos nu rămâne nepedepsit, și cel ce spune minciuni nu va scăpa". (Prov. 99,5,9).—"Gura care spune minciuni, dă moarte sufletului". (Sap, 1, 11).—"Voi sunteți din tatăl diavolul, și voiți să faceți poftele tatălui vostru. Acela dela început era omorâtor de oameni și nu stă în adevăr, pentrucă întrânsul nu este adevăr. Când vorbește minciuna, vorbește din ale sale, pentrucă este mincinos și tată al minciunii" (Ioan 8, 44), ș, a. m. d.
Isus Hristos a spus : "Dacă aduci darul tău la altar și acolo îți vei fi adus aminte, că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului și mergi întăiu, împacă-te cu fratele tău, și atunci venind adu darul tău". (Mat. 5, 23—24). Eu zic vouă : iubiți pe vrăjmașii voștri, bine faceți celor ce vă urăsc pe voi, și vă rugați pentru cei ce vă prigonesc și vă supără pe voi; ca să fiți fiii Tatălui vostru care este în ceruri". (Mat. 5. 44, 45). "De veți ierta oamenilor păcatele lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru ceresc păcatele voastre. Iar de nu veți ierta oamenilor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă păcatele voastre". (Mat. 6, 14, 15).—Apoi Isus s’a rugat pentru vrăjmașii săi, cari l-au răstignit, zicând. "Părinte, iartă-li lor, căci nu știu ce fac". (Luc. 23, 34).
Biserica nu îndepărtează dela sine, adică nu excomunică, de cât pe aceia, cari s’au făcut vinovați de mari nelegiuiri. Între cei excomunicați ne mărginim de aminti numai:
pe aceia, cari se bat în duel, sau numai provoacă, ori primesc provocarea și pe toți părtașii, sau cari dau vreun ajutor pentru duel, și chiar pe aceia cari privesc din adinsul duelul, îl permit sau nu-l opresc, pe cât li este în putință;
pe aceia, cari se înscriu în secta francmasonică, sau în orice altă sectă de soiul acesta, care meșteșugește pe față, sau pe ascuns împotriva Bisericii, sau a legiuitelor autorități; de asemenea și pe aceia, cari sprijinesc aceste secte, și nu descoperă pe capii lor;
Biserica oprește de a înmormânta cu preot și ceremonii bisericești:
pe păgâni, pe jidani și pe necredincioși;
pe eretici și pe părtinitorii lor;
pe apostații dela credința creștină;
pe schismatici, și pe excomunicați;
pe cei înscriși la francmasoni și alte societăți secrete;
pe aceia, cari se ucid din desnădăjduire sau de mânie (însă nu pe aceia cari se ucid din nebunie bine dovedită), afară numai dacă n’au dat semn vădit de pocăință înainte de a muri;
pe aceia, cari se bat în duel, dacă mor pe însuș terenul luptei, chiar de au dat semne de pocăință; ba mai mult încă,
