Cavalerii florii de cireş



Yüklə 1,84 Mb.
səhifə11/24
tarix02.11.2017
ölçüsü1,84 Mb.
#27328
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   24
2
Zănoaga era o scobitură adîncă şi prăpăstioasă, ca o coajă de ou, înconjurată de stînci pleşuve şi cristaline, precum con­statase Ionel. Iar după calculele Luciei, altitudinea buzelor stîncoase şi a platourilor din jur se apropia de 1200 de metri. Era altitudinea la care se întîlneau frăţeşte fagii şi brazii. Ca şi brazii, fagii din părţile Zănoagei erau înalţi şi drepţi şi cu crengile dispuse simetric. Numai culoarea albă a scoarţei, culoarea norilor de dimineaţă, şi frunzişul lat îi deosebeau de brazi.

Cireşarii poposiră într-un luminiş cu iarbă mătăsoasă. Aco­lo îşi lăsară poverile, acolo prînziseră, un prînz îmbelşugat, gătit la repezeală din alimente reci, dar pe care foamea şi iuţeala celor două gospodine îl ridicaseră la rangul de rafina­ment gastronomic. În apropiere se auzea susurul unui pîrîiaş; termosurile se umplură repede şi se goliră şi mai repede, şi iar se umplură, dar de astă dată pentru a se filtra şi a se gusta cu picătura de către Lucia şi Ionel, care trăgeau îndărătnici elas­ticul unei savante dispute ştiinţifice. Fiecare trăgea, cît putea, de capătul său, aşa că pînă la urmă apa deveni "feruginoasă-gazoasă", pentru a-i mulţumi pe amîndoi.

Încîntaţi de marea lor descoperire ştiinţifică, dar mai încîntaţi de atitudinea pe care-o avuseseră faţă de descope­rire, o băuseră cu plăcere nebună, îndestulaţi, foarte obosiţi, cireşarii se întinseră pe iarbă, după ce, bineînţeles, desfă­cuseră şi aşezaseră păturile sub privirile de Argus ale Luciei. Odihna era absolut obligatorie, ca orice lucru foarte plăcut. Un ceas şi jumătate nimeni n-avea voie să se mişte de pe pă­tură, dar nici n-avea voie să mai rămînă p secundă după semnalul ceasului deşteptător... căruia Dan îi şi pusese gînd rău. Nimeni nu crîcni împotriva regulamentului... numai Ur­su părea puţintel neliniştit. Aceasta era impresia Luciei, care hotărî în sinea ei să-l supravegheze foarte strict. Îi era teamă să nu părăsească pe furiş poiana. Din fericire, Ursu îşi aşeză pătura chiar pe marginea Zănoagei, şi astfel Lucia răsuflă uşurată. Ca să părăsească poiana ar fi trebuit să sară peste ceilalţi, ceea ce, fără îndoială, ar fi atras atenţia cuiva. Altă cale de evadare nu avea, pentru că în partea cealaltă zăcea, neîndurătoare prăpastia.

Mai tîrziu, Lucia se blestemă amarnic că nu urmărise niciodată acrobaţiile lui Ursu, celebre în tot oraşul. De unde să ştie ea că două cluburi sportive trimiseseră emisari în orăşel pentru a-l "culege" pe campionul şcolar de gimnastică? Trecuseră doar cîteva minute de la semnalul de odihnă gene­rală şi obligatorie, şi Lucia, hotărîndu-se să-i ceară un sfat lui Ursu, de fapt vrînd să se convingă că e la locul lui, nu mai văzu decît pătura pe buza prăpastiei. Spaima o paraliza cîteva clipe... Nu cumva?... Această ezitare îi fu fatală. Cînd se duse apoi cu Victor la locul cu pricina pentru a privi împrejurimile şi străfundurile, nu mai zări nimic, nici urmă de Ursu.

― Păcat... Îi şopti Victor. Am fi asistat la un spectacol ex­traordinar...

― Ce vrei să spui?

― Nu l-ai văzut niciodată pe Ursu făcînd exerciţii la bară sau trapez?

― Nu! Şi-mi pare foarte rău... dacă e aşa cum vrei să se subînţeleagă...

― Eu cred că Zănoaga asta n-a văzut de cînd e ea, nici pe vremea maimuţelor, dacă au existat vreodată pe aici, o mai grozavă demonstraţie de acrobaţie.

Lucia era cît pe-aci că caute dovezi sau argumente pro sau contra existenţei antropoidelor, dar îşi aminti că abia a început programul de odihnă obligatorie, şi mai ales că e res­ponsabilă cu îndeplinirea programului.

Victor nu exagerase deloc cînd imaginase spectacolul acro­batic al lui Ursu. Vlăjganul îşi făcuse planul de evadare în timp ce-şi potrivea pătura şi nu căuta decît un moment de răgaz, pe care îl provocase el, aruncînd o pietricică undeva lîngă Lucia şi obligînd-o să caute mirată prin iarbă. Nu-i tre­buia mai mult. Se împinsese, încet, fără zgomot spre buza prăpastiei, îşi încîrligase vîrful piciorului drept într-un ciot de pe margine şi... dispăruse în prăpastie. Exact în clipita cînd toată greutatea corpului se lăsase în vîrful agăţat de ciot, prinsese cu braţul stîng trunchiul unui brad, iar cînd pi­ciorul drept se eliberase din ciot şi corpul începuse să coboare încet, atîrnat în puterea de cîteva clipe a braţului stîng, pi­ciorul odihnit întîlnise sub talpă creanga pe care o căuta. Ursu răsuflase uşurat. Tot greul fusese trecut. Şi încă fără să se fi dat alarma! Restul era un joc de copil. Îşi făcuse vînt şi se prinsese de creanga altui brad, sărise apoi în altul, apoi în altul, şi iarăşi, pînă ajunsese în partea cealaltă a Zănoagei, chiar în clipa cînd Lucia şi Victor se opriseră pe pătura lui. Nici unul nu văzuse semnalul de despărţire făcut de Ursu de pe marginea cealaltă a Zănoagei, pentru că numai acolo nu se uitau. Îl căutau pe muchia cea mare, printre brazii de pe coasta abruptă, printre ierburile şi bolovanii din vale, dar în faţa lor, peste prăpastie, la vreo treizeci de metri depărtare, nu-şi închipuiau că poate să fie.

După ce mai fîlfîi o dată din mînă spre locul de popas, Ur­su porni în recunoaştere. Îşi luă mai întîi cîteva puncte de reper, ca să evite orice întîrziere la întoarcere, apoi dibui o cărăruie de multă vreme neumblată, precum dovedeau iarba şi florile care se lăfăiau în mijlocul ei. Foarte capricioasă şi nestatornică, potecuţa îl ameţi cu ocolurile ei. Cum întîlnea un fir de apă pe care şi un copil l-ar fi sărit, cum făcea un ocol de vreo douăzeci, treizeci de metri; la orice colţ de stîncă ieşit afară printre copaci, alt ocol lăbărţat; se întîlnea cu un dîmb care putea fi urcat din două, trei salturi, iar cotea speriată pe la poalele lui. Şi Dan ar fi dispreţuit o asemenea potecă. Ar­gumentul părîndu-i-se hotărîtor, părăsi poteca mofturoasă luînd-o de-a dreptul la vale.

Drumul ales de Ursu, la început uşor, ca o suprapunere de mici platouri, un fel de trepte late şi blînde, deveni, pe mă­sură ce cobora, un adevărat chin. Arborii, bolovanii, suişurile şi coborîşurile neaşteptate, pîrîiaşele, crăpăturile nenumă­rate, toate deveneau obstacole sîcîitoare, care nu-l lăsau nici o clipă să răsufle în voie. Mai că începea să regrete aban­donarea cărăruii... Oare de cînd nu mai călcase picior de om prin acele locuri?... Întrebarea îl trezi pe Ursu. Pînă atunci nu-l preocupase nimic altceva decît înaintarea lui, nu căutase nimic altceva decît locuri sigure în care să poată pune pi­ciorul şi puncte de sprijin pentru braţe. Cînd îşi lăsă privirile să alerge în voie se minună de frumuseţea şi bogăţia peisaju­lui. Parcă era o întrecere între culorile şi miresmele florilor, şi sub scoarţa de frunze uscate roiau tot felul de gîngănii multicolore. Fără să stea pe gînduri, culese cele mai fru­moase şi mai neobişnuite flori, şi despărţi de frunzişul uscat cîteva gîngănii ciudate, cum nu mai văzuse pînă atunci. Mai ales o rădaşcă uriaşă, cu colţi cît degetul şi cu un corn în mij­locul lor. Tot culegînd "podoabele" cu care voia s-o îmbuneze pe Lucia, la întoarcere, Ursu se pomeni deodată în faţa unei cărărui. Abia se deosebea printre ierburi şi bolovani. Era cărăruia pe care-o părăsise. Întîlnirea neaşteptată îl încălzi, îi strecură în suflet o undă de duioşie. Parcă ar fi regăsit un vechi prieten. Îşi continuă drumul pe cărăruie la vale, şi fuse­se inspirat apucînd noul drum, pentru că întîlni la un cot o aglomerare de stînci care-i furniză în cîteva minute o ade­vărată colecţie de roci. Gata! Nu-i mai era teamă de Lucia! Cu bogăţiile pe care le avea în buzunare şi-n mîini putea să-şi cumpere toate libertăţile... sau evadările. Mai rămînea să facă o ultimă recunoaştere de jur împrejurul regiunii şi pe urmă putea să se întoarcă la Zănoaga.

De multă vreme căuta Ursu copacul care să-i înlesnească recunoaşterea. Îl găsi într-un luminiş, cam departe de locul de popas. Era un fag uriaş care-şi întrecea toţi frăţînii dim­prejur. Nici nu-şi dădu seama cînd ajunse în vîrful lui. Îşi roti încet ochii: nu afla în toată regiunea un loc mai bun pentru recunoaştere. Apoi începu, meticulos, atent, încordat, fără grabă, să cerceteze punctele cardinale.

Spre nord se ridica bariera munţilor: stînci pleşuve sau împădurite, colţi ca nişte crenele, gheburi încordate ale unor giganţi plumburii. Undeva, la poalele unui con uriaş, trebuia să fie intrarea în peşteră. "Cel mult zece kilometri", gîndi Ur­su. Retrăgîndu-şi privirile din munţi, descoperi, la vreo doi kilometri de locul unde se afla, o scobitură ca o corabie. Era Zănoaga. Locul de popas nu se desluşea bine din cauza arbo­rilor care-l acopereau ca o pavăză. La dreapta şi la stînga, pădurea era atît de deasă, încît nu se putea deosebi nimic. Numai copaci, copaci, copaci. Doar undeva în zare, spre dreapta, cercetaşul ghici, urmărind nesiguranţa reliefului, o vale adîncă şi deci existenţa unei ape. Îşi întipări bine di­recţia, apoi îndreptă privirile spre vale, spre regiunea pe care o străbătuseră cireşarii. Valea se vedea ca-n palmă, pînă la al doilea pod de piatră, pe care mai degrabă îl ghici decît îl zări. Se vedea şi panglica şerpuitoare a drumului, alături de pan­glica argintie a apei şi cărarea care urca la Zănoaga...

Cercetaşul îşi încorda subit privirile. Parcă zărise un punct pe drumul care urca la Zănoaga. Era un punct mişcă­tor, parcă înainta o gînganie. "Un călător", gîndi el, dar nici nu-şi termină gîndul că tresări din nou. În urma punctului mişcător parcă se mai zărea un punctuleţ, tot mişcător. Simţi cum se strecoară în el o nelinişte stranie. Îşi încorda aprig privirile, fixîndu-le asupra celor două puncte. Mai bine de un minut nu-şi dezlipi ochii de pe ele.

Poate că a sosit timpul să se afle că, în privinţa vederii, Ursu era un adevărat fenomen. Profesorul de astronomie i-o încercase într-o noapte, punîndu-l să descopere, aşa cum fac arabii, vestita stea Alcoor, lîngă Mizar, la îndoitura oiştei Carului Mare. Numai respectul faţă de pedagog îl oprise pe Ursu să rîdă: steaua se vedea foarte limpede. Cea de a doua

Încercare se făcuse după un adevărat ritual. Trebuia să des­copere, în Crucea Nordului, la capătul unui cadrilater care o cuprindea şi pe Deneb, cea mai frumoasă stea din Lebăda, o stea foarte mică, numită 61 — Lebăda, una dintre cele mai apropiate de sistemul solar. O deosebise şi pe aceasta, fără nici o greutate. Încercarea se sfîrşise prin descoperirea unei alte celebrităţi a firmamentului, supermobila Mira Cetti, aflată atunci între poziţia a şasea şi a şaptea. Profesorul rămăsese de-a dreptul uluit: într-adevăr, vederea lui Ursu era cu totul ieşită din comun. Puţini muritori se puteau lăuda cu o astfel de vedere.

Cercetaşul îşi obosi ochii pînă la lacrimi şi ceea ce zări i se păru de o mie de ori mai grav şi mai important decît faptul că descoperise într-o singură noapte cele mai celebre podoabe ale lumii stelare.

Gonit de descoperirea de ultimă clipă, Ursu ajunse într-o suflare la Zănoaga. Părăsiţii se sculaseră doar de cîteva minute şi se constituiseră imediat într-un tribunal imparţial şi sever. O clipă să mai fi întîrziat şi pedeapsa ar fi fost hotărîtă în contumacie. I se dădu dreptul la apărare... şi Ursu începu să scoată din buzunare, din cutii şi cutiuţe, tot ceea ce adunase în cutreierul său. Nu rosti nici un cuvînt. Numai energia şi îndărătnicia Luciei opri o aprigă încăierare în apropierea tezaurului adus de evadat. Spiritele se liniştiră repede, fuga lui Ursu fu uitată, sau poate trecută sub tăcere, ba se pomeni şi cu cîteva elogii, hai să zicem: laude, şi parcă recunoscuse şi vocea Luciei... Atmosfera fiindu-i prielnică, Ursu îndrăzni să ceară o porţie suplimentară de hrană.

― Nu mai poţi răbda? îl întrebă Lucia cu destulă bunăvo­inţă în glas.

― Nici o secundă! supralicita el. Dacă ai şti cît m-am chi­nuit pînă am găsit rocile! Am scobit tunele, zău... Şi floarea aia albastră ca un clopoţel... Era să-mi rup gîtul...

Lucia se văzu nevoită să cedeze stăruinţelor şi-i scoase, din raniţa pe care tot el o purta, un pacheţel cu hrană rece. l-l dădu cu inima îndoită, dar i-l dădu...

― Poate mai găseşti unul...

― Gata! se încăpăţînă Lucia.

Era un "gata!" definitiv şi Ursu se retrase. Dar mai era Maria! Tocmai se oprise în faţa lui.

― Mie ce mi-ai adus? îl judecă ea.

Era jale! Nu oprise nimic pentru Maria. Tot ceea ce cule­sese se afla pe pătura din faţa Luciei. Căută în buzunare, dar nu găsi nimic. Nici o pietricică, nici o frunzuliţă...

― Nu mi-ai adus nimic... se întristă Maria.

Ursu reveni ca prin farmec. Chiar se învioră:

― Ţi-am adus ceva!

― Ce? Unde e? Arată! Dă-mi!

― Acum nu pot... Îi făcu el cu ochiul. Aşteaptă pînă de­seară... Cam pe la asfinţit...

― Ahaaaa! Te-am priceput... Nu vrei să recunoşti că m-ai uitat... şi-ţi închipui că pînă deseară o să găseşti ceva în drum... Nu m-am aşteptat la asta, nesuferitule!

― Zău, Maria... Dacă-ţi spun... Crede-mă...

― Nu te cred! Nu te mai cred!

― Atunci... Te rog să-mi dai ceva de mîncare... Poate ţi-a mai rămas...

Maria rămase cu gura căscată. Era ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat:

― Eşti nebun?!... Sau poate n-ai mîncat? Sau cine ştie?...

― Ai ghicit!... Sau: cine ştie...? Spune-mi! Ai?

― Am o coajă de pîine, dacă-ţi ajunge... Şi mi se pare că mai am o roşie... şi nişte brînză... Şi un "adio"...

― Grozav! dar bucata de "adio" n-o vreau. O primesc de­seară dacă ţii cu orice chip...

Maria scotoci în rucsac şi-i întinse lui Ursu rămăşiţele prînzului, refuzînd, ostentativ, să se mai uite la cel flămînd:

― Tot Luciei să-i mulţumeşti... Dacă nu ne obliga ea să păstrăm resturile...

― Vă mulţumesc la amîndouă... Sînteţi fete cumsecade, gospodine, bune, ce mai...

― Ei! Acuma-mi spui? atacă brusc Maria.

― Ce să-ţi spun?! se holbă Ursu.

― Aaaaaa! Ai şi uitat?... În cazul ăsta... O să vezi!

― Zău, Maria... se rugă Ursu. Numai... deseară... sau puţintel mai tîrziu... Poate chiar înainte de asfinţit... Acum însă nu pot, pe cinstea mea...

― Mi-e teamă că ai împrumutat şi altele de la Petrăchescu... Foarte bine că nu vrei!

Ursu însă nu-i mai răspunse. Se încruntă, gonind-o pe Maria. Dar nu la ea se gîndea. Faţa i se lumină repede şi un licăr cald îi trecu prin priviri. O întrebare chinuitoare pierise. Rămăsese numai răspunsul, un răspuns duios.

Cînd cireşarii părăsiseră Zănoaga, Ursu mai zăbovi cîteva clipe: ca să fixeze în altă parte centrul de greutate al uriaşei raniţe. Dar cînd prietenii dispărură după un cot şi ieşiră din raza vederii lui, sări ca un popîndău. Cotrobăi undeva într-o raniţă, scoase ceva, şi porni în goană, la vale, pe potecă. Se făcu repede nevăzut printre copaci. După numai două minute se întoarse cu un aer foarte mulţumit, îşi potrivi bagajele cu îndemînarea unui maestru şi păşi vesel, grăbit, pe urmele prietenilor săi.

Îi ajunse, gîfîind, chiar la locul unde poteca se despărţea în două braţe. Dar nu erau singuri. Două fiinţe neaşteptate le tăiaseră calea: un cioban voinic, sprijinit într-o ghioagă groa­să şi noduroasă, şi un ciobănel de vreo zece ani, probabil fecioru-său, sprijinit şi el într-un ciomag. Păreau amîndoi, acolo pe costişă, înţepeniţi, cine ştie de cînd, în poziţii oblice, în vale, o turmă îşi suna tălăngile.

― Şi care ar fi cel mai bun drum? îl întrebă Dan pe ciobanul cu ghioagă.

Fără să se clintească şi să facă cel mai mic gest, fără să cli­pească măcar, cel întrebat răspunse domol:

― De... Asta-i după om... Poate că mătăluţă ţi-ar conveni cel din dreapta... Poate că 'mnealui, şi arătă spre Victor, i-ar conveni celălalt.

Omul era greoi la vorbă, nu se destăinuia cu una, cu două. Lucia voia precizie:

― Drumul din dreapta-i mai lung?

― De... Mai lung!... E un fel de-a spune... Vezi 'mneata?... De aici şi pînă la fagul ăla prăbuşit de lîngă turmă e tot atîta cale ca de la fag şi pîn-aici... Ori ziceţi că nu-i aşa?

― Asta-i limpede ca lumina zilei... Încercă Ionel să imite graiul ciobanului.

Tot fără să se clintească, nici măcar buzele nu i se vedeau mişcîndu-se, ciobanul răspunse:

― De... Ia du-te dumneata pînă-n vale la fag şi uită-te 'mnea-ta la ceas şi vezi cît ai făcut... Ş-apoi vino 'napoi, şi uită-te iar la ceas şi vezi cît ai făcut... Nu mai e aceeaşi poveste... Ori ziceţi că nu-i aşa?

Ionel, şi o dată cu el şi ceilalţi cireşari, se simţeau cam înghesuiţi. Era firoscos ciobanul, nu un rupe-vorbe cum crezuseră la început.

― Cam aşa e, cum spui dumneata, îi dădu Dan dreptate.

― Ei!... Acu' o să ştiţi şi 'mneavoastră de ce noi, aici la mun­te, nu socotim drumurile după lungime, ci după ceasuri...

― Şi cam cît facem pînă acolo pe drumul din dreapta? reluă Dan sub o formă nouă vechea întrebare?

― De.. Dacă amu soarele-i spre prăvală, eu aş zice că pînă în amurg ajungeţi la Pietroaia... Dacă ţineţi pasul vîrstei 'mneavoastră, se înţelege...

― Şi pe drumul din stînga? întrebă Maria.

― Pe istălalt?... De... Dacă vă-ncumetaţi la drum... pînă-n amurg ajungeţi la Pietroaia...

― Atunci am putea s-o luăm pe oricare drum, descoperi Lucia. Totuna e...

― De... Cum să nu se poată! Numa' că ăst din dreapta ocoleşte binişor...

― Şi ăst din stînga? întrebă Ursu.

― De... istălalt e mai anevoios, că urcă mai de-a dreptul.

Cireşarii erau, în sfîrşit, lămuriţi pe deplin asupra carac­teristicilor celor două drumuri care duceau la Pietroaia, la Peştera Neagră.

― Dumneata ce ne-ai sfătui? căută Victor să-l intereseze pe cioban.

Abia atunci ciobanul făcu prima mişcare: îşi mută ghioaga la cealaltă subsuoară:

― De... Asta-i altă poveste... Cine vrea poveţe, să le ceară... Ş-aş zice s-o luaţi pe drumul cel paşnic...

― Nici vorbă că vom apuca pe el! sări imediat Dan. Şi vă mulţumim foarte mult...

Dar ciobanul nu mai avu vreme să răspundă la mulţumiri. Se desprinse fulgerător din pămînt, cu tot cu ghioagă, şi alunecă la vale, pentru că oile, simţindu-se neobservate, o apucaseră razna şi ajunseseră la buza unei rîpi prăpăstioase. Exact cu aceleaşi gesturi se desprinse din pămînt şi puiul de cioban.

― Pe care drum apucăm? întrebă Lucia.

― Parc-am hotărît o dată! se burzului Dan. Pe drumul cel paşnic, pe drumul din dreapta.

― La vot! propuse Lucia. Cine merge pe drumul din dreap­ta, mîna sus!

Dan se grăbi să ridice mîna, dar constată cu uimire că nu mai avea nici un tovarăş.

Cireşarii îşi continuară drumul spre peşteră, cotind pe poteca din stînga. În frunte, Ursu, fluierînd vesel... La urmă, Dan, gîfîind şi bolborosind cuvinte neînţelese... care aduceau a blesteme.


3
Lîngă trunchiul unui copac prăbuşit, la Zănoaga, poposi­seră două fiinţe obosite. Nu trecuse prea multă vreme de cînd încetaseră să fie şi foarte flămînde. Dar, aşa cum numai în basme se întîmplă, Tic descoperise, aproape de intrarea corabiei de piatră, un pachet foarte insinuant. L-ar fi ocolit el cu grijă şi cu respect, chiar cu ochii închişi, dacă nu l-ar fi intrigat poziţia ciudată în care se afla şi dacă n-ar fi presim­ţit o anumită înrudire între căţel şi pachet. Ţombi se prefăcuse într-o săgeată, nemişcată şi verticală, cu botul şi mai ales cu nările transformate în vîrf necruţător, chiar sub pachet... pentru că pachetul era agăţat de creanga unui brad, şi potrivit în aşa fel ca să nu-i scape nici chiar unui orb care ar fi urcat poteca: tot s-ar fi ciocnit cu nasul de el. După acest raţionament lăturalnic, prichindelul se apropie de pa­chet şi văzu cu uimire că-i era adresat chiar lui! Adresa scrisă cu litere mari de tipar era vizibilă de la o poştă: PEN­TRU TICUŞOR. Îi mai trebuia un băţ cu crăcană la capăt. Îl găsi repede şi astfel pachetul ajunse la destinaţie. Cine i-l trimisese?... Anvelopa de hîrtie groasă nu spunea nimic, dar ciufuliciul bănuia pe cineva, ştia el că prin codri sălăşluiesc şi zîne bune, nu numai mumele pădurii... Oare anticipa el ceea ce se afla în pachet? De ce se gîndea la o zînă bună şi nu la muma pădurii?... Trăsese cu coada ochiului la Ţombi şi, după felul cum îşi mişca vîrful nasului, cerşetorul!, se con­vinse, fără urmă de îndoială, că în mîna lui norocoasă se afla un pachet cu mîncare! ÎI desfăcu grijuliu, sub supravegherea neîndurătoare a căţelului, şi pe hîrtia groasă în care era învelit, stăteau gata să se predea: trei bucăţi de pîine, cîteva felii de salam, două roşii, o fărîmă de brînză, trei biscuiţi şi un măr. Gusturile culinare moderne ale zînei bune nu-l pre­ocupară nici o clipă. Tăbărî asupra bogăţiilor noi, fără să uite să înjumătăţească tot ceea ce se preta la înjumătăţit cu bravul lui sfetnic, adică: pîinea, salamul, din păcate, şi mai ales biscuiţii...

Înfulecînd de zor, şi imitat cu fidelitate de Ţombi, Tic mulţumi din suflet zînei bune. Fără darul ei, cine ştie ce s-ar fi întîmplat! Doamne, cît îl mai chinuise foamea! Cum îi mai muşcase stomacul şi intestinele! Şi cîtă sfîrşeală îi scursese în trup, în picioare mai ales! Ba la un moment dat începuse să aibă vedenii. De cîteva ori, în urcuşul spre Zănoaga, i se păruse că vede în frunzişul pădurii, legănîndu-se în bătaia vîntului, cîrnaţi şi crenvurşti, pulpe şi găluşte, şi struguri ne­gri, psssst! ce mai bunătăţi!... dar nu erau decît cioturi, sau crengi rupte, sau conuri de brad, sau frunze bolnave. Ce foame crîncenă îndurase! îşi aminti prichindelul sorbind cu buze înfiorate roşiile. Ba la un moment dat se gîndise că ar putea să invoce zînele bune: să se preschimbe tot codrul într-o pădure tropicală cu palmieri şi cocotieri... dar nu-şi mai rostise rugăciunea de teamă că pădurea necunoscută ar putea să mişune de jivine scîrboase şi rele.

Cele două fiinţe de lîngă trunchiul prăbuşit ajunseră la ul­tima înghiţitură. Amîndouă în aceeaşi clipă. Privirile li se întîlniră... dar prichindelul se împotrivi valului de duioşie care-l ameninţa. Soarele se cam rostogolea spre munţi.

― Ei! se adresă stăpînul sfetnicului cu urechi supuse. Acum e acum! ajungem noi la Peştera Neagră?

Coada lui Ţombi răspunse foarte afirmativ, şi ca să nu rămînă nici un dubiu şi botul participă la răspuns.

― Păi dacă-i aşa, îl luă la rost prichindelul, de ce mai zăboveşti, leneşule? La drum!

Şi o întinseră amîndoi la drum, pe cărarea îngustă care ţintea munţii. Şi merseră ei cît merseră, cum se spune în basme, dar nu prea mult, pentru că se văzură nevoiţi să se oprească într-o poieniţă duşmănoasă unde poteca devenea asemeni limbii şarpelui, adică se bifurca. Tic parcă simţi o ţeapă în inimă.

Soarele se lăsa spre asfinţit şi de jur împrejur era numai pădure şi nici urmă de aşezare omenească. Numai pădure, şi copaci, şi desişuri ameninţătoare. Deodată, Ţombi ciuli ure­chile. O secundă mai tîrziu îşi încorda şi prichindelul auzul. Undeva, nu prea departe, parcă se auzeau voci. Fără zăbavă, dar cu precauţii teribile, prichindelul se strecură în direcţia din care veneau zgomotele. Se opri la buza văii. Jos se zăreau două siluete lăţoase, una mai mică, alta mai mare, rezemate oblic în nişte pari. Erau cei doi ciobani pe lîngă care vremea părea că trece fără să-i atingă. Tic îşi continuă totuşi cobo­rîrea, dar amintirea păţaniei de dimineaţă: întîlnirea cu moşneagul răutăcios, îl obligă la o prudenţă întreită. Pe la jumătatea costişei se opri. Mai jos era primejdios. De acolo dădu bineţe celor doi mocani şi primind răspuns, dar mai ales părîndu-i-se amîndoi zidiţi în pămînt, îndrăzni să întrebe:

― Nu ştiţi care drum duce la Peştera Neagră?

Fără să se clintească, fără să facă un gest, şi parcă fără să mişte buzele, ciobănelul îi răspunse cu voce domoală:

― Apăi de.. Vrei să spui la Pietroaia?... De... Amîndouă ar cam duce acolo...

― Şi care-ar fi cel mai bun? stărui prichindelul.

― De... Asta-i după om, îşi aminti puiul de cioban. Mătăluţă poate că ţi-ar conveni ăl din dreapta... iar... iar... 'mnealui i-ar conveni poate istălalt.

Tic era prea grăbit ca să se mai întrebe cine era "'mnealui". Altceva îl interesa:

― Care-i mai lung?

― De... Mai lung!... E un fel de a spune... Vezi 'mneata... de-aici şi pînă la fagul din vale...

Dar fagul era atît de aproape de el încît ciobănelul făcu prima mişcare: întoarse capul spre tătîne-său rugîndu-se pe­semne, din priviri, să-l scoată din încurcătură.


Yüklə 1,84 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   24




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin