Cavalerii florii de cireş



Yüklə 1,84 Mb.
səhifə16/24
tarix02.11.2017
ölçüsü1,84 Mb.
#27328
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   24

― Ţi-am spus o dată să dai dracului idioţeniile...

― Ce idioţenii, dom'le?! Eu dacă nu iert, trag!

― Mai bine ai veni încoa'... Ia spune, coane! Ce e cu fetele alea?... Parc-ai turnat jăratec şi gheaţă în mine...

― Dom'le, pe cinstea mea!
2
Ursu îşi găsi prietenii trebăluind la aparat, şi nu se bu­cură de o primire prea entuziastă, mai ales Lucia era bosumflată, din pricina întîrzierii sale "inadmisibile!" Dar cînd începu să le povestească întîlnirea neaşteptată cu vînă-torul, interesul amîndurora, şi mai ales al Luciei, se transformă în foame şi spaimă. Nu trecu sub tăcere nimic, nici chiar insinuările de la sfîrşitul discuţiei, avînd însă grijă să le mai atenueze.

― Nu ştiu cum de mi-am stăpînit mîinile, spuse el în încheiere. Îmi venea să-i prind nasul între degete şi să i-l laminez... pînă l-aş fi făcut cît o foiţă de ţigară... mare noroc a avut, măgarul!

― Poate c-ai avut tu mare noroc, se înfioră Lucia.

― Bună chestia cu măgarul lui Buridan! îl felicită Dan. Grozavă! Mai ales dac-o să se apuce să întrebe în oraş. Dar să ştii, Ursule, că măgarul în cauză era doar o ipoteză creată de doctorul Buridan prin secolul al paisprezecelea. Asta pentru a argumenta "libertatea indiferenţei". El dădea exemplul unui măgar deopotrivă de flămînd şi de însetat care are în faţa lui, cam la aceeaşi depărtare, şi apă şi mîncare. Cu ce va începe? Libertatea indiferenţei!

― Eu ştiam numai că se face caz de măgarul ăsta al lui Buridan, mărturisi Ursu, ş-am crezut că-i o întruchipare a tîmpeniei. Ei şi! Al lui Buridan sau nu, tot măgar rămîne!... Voi cum staţi cu aparatul?

Lucia, cu un Dan foarte binevoitor şi entuziast alături, mai ales în laude, elogii şi exclamaţii, izbutise să demonteze şi apoi să monteze din nou aparatul. Lucrase ca un "roi de al­bine", precum spunea Dan. Iar degetele îi alergaseră şi-i bîzîiseră ca nişte "viespi". Din păcate, terminase montajul aparatului prea tîrziu. Nici nu se uitase la ceas pînă cînd nu înşurubase ultima piesă. Dar cînd ridicase antena pentru emisie şi recepţie descoperise cu groază că ora fixată pentru primul schimb de mesaje fusese depăşită de mult.

― Aproape un ceas întîrziere, îl anunţă ea pe Ursu. Nu ştiu nimic. Nici ce este în peşteră... şi nici dacă aparatul s-a reparat. Mi-e teamă să nu se fi stricat vreo lampă... Uuffff!

― Ufffff, eu! se întrista Dan. Prăpastia aia nenorocită!... Nu putea să mă înghită mai repede, să nu mă mai vadă Ursu.

Apoi se duse lîngă aparat şi începu să-l mîngîie:

― Hai, puişorule! Hai, că eşti nou-născut... Spune Şi tu ce­va! Uite, mămica ta...

Şi aparatul răspunse! Ba chiar foarte energic. De emoţie, Dan era cît pe-aci să-l scape a doua oară. Şi Lucia şi Ursu se repezită spre el. Inventatoarea de 14 ani se înroşi toată de bucurie şi închise, nevăzută, ochii ca să strivească o us­turime. Prea repede îşi ucidea frumuseţea! O clipă mai tîrziu, caietul se desfăcu exact la pagina de serviciu, un creion cu vîrful foarte ascuţit ameninţă aerul, iar vocea cu puţin metal rece în ea îi trezi pe ceilalţi:

― Notaţi şi voi! Fiecare! Să putem controla mesajul!

Notau toţi cu înfrigurare sunetele sonore, distincte. Şi deo­dată receptorul se stinse. Se terminase transmisia cireşarilor din beznă? Cireşarii soarelui profitară de răgaz şi încercară să descifreze mesajul. Dar după cîteva minute se uitară nău­ciţi unii la alţii. Pe foile lor de hîrtie se tălmăciseră aceste cifre şi litere ciudate:

A3CDE41B1DV96SPOIDDTGS112AAA1 G238UVNL53FSM11CAD43S5UOVM13S1 1BLC0 6.

― Nu cunosc cel de al doilea cifru, mărturisi Ursu.

― Nu corespunde nici unui cifru, spuse Lucia. E absolut in­descifrabil. Oare s-a întîmplat ceva în peşteră...

― Oare nu s-a încurcat vreo sîrmă în aparat? îndrăzni.Dan. Vreo lampă, ceva...

― Dacă s-ar fi încurcat ceva, n-ar fi funcţionat deloc, răspunse Lucia. Din moment ce funcţionează...

― Mai încearcă o dată! ceru Ursu. Cine ştie!

Lucia mai încercă. Transmise iarăşi semnalul convenţio­nal al primei emisiuni:

"Ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti."

O secundă... două... trei... patru... tăcere şi deodată răsună foarte clar semnalul de răspuns:

"Ta-ta-ti-ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti."

După zîmbetele lor, după strălucirile din ochi, îşi imagi­nau cum trebuie să arate în clipa aceea chipurile celor din peşteră. Cireşarii erau din nou împreună. Cu ajutorul celor două aparate, prin unde, îşi uneau gîndurile şi sentimentele, şi speranţele, şi bucuriile şi întrebările. Lucia începu să noteze. Dan şi Ursu uitaseră că trebuiau să copieze şi ei mesajul, Lucia nu uitase, dar îşi trecu peste inimă, se prefăcu că uitase, şi-i lăsă pe cei doi să-şi lumineze privirile cu vor­bele pe care le citeau pe caietul ei:

"TOTUL MERGE BINE / AM TRECUT ŞI DE AL DOI­LEA LAC / NE APROPIEM DE ŢINTĂ / OBSERVAŢI CU ATENŢIE DESCHIZĂTURILE / EVENTUAL DIMENSIU­NILE CU APROXIMAŢIE".

Lucia transmise la rîndul ei mesajul care anunţa că şi afară, pe munte, în soare, programul se desfăşoară în general bine. În trei cuvinte, cu adevărat telegrafice, Lucia înştiinţă peştera despre întîlnirea lui Ursu cu Petrăchescu. Cîteva secunde de pauză, apoi din nou recepţie şi Lucia îi întinse cu mîna liberă o foaie de hîrtie lui Ursu, cu un conţinut foarte scurt:

PETRĂCHESCU ERA SINGUR?

Ursu clătină capul afirmativ şi Lucia transmise. Aparatul ţăcăni iarăşi:

SIGUR? SIGUR? UNDE?

Caietul ajunse iarăşi în mîinile lui Ursu, dar de astă dată vlăjganul nu mai putea răspunde printr-un simplu gest:

― N-aş putea spune cu siguranţă unde... Cum dracu să plasez locul?... Cam la vreo patru kilometri de locul nostru. La poalele unei stînci, stînca ta, Lucia. Calul de şah... E lipită de muntele în care se află peştera. Era singur... deşi mi s-a părut foarte ciudată apariţia lui, şi foarte bruscă.

Lucia transmise imediat:

SINGUR DEŞI APARIŢIE BRUSCĂ, CIUDATĂ / LIPIT DE MUNTELE PEŞTERII.

Apoi recepţiona o nouă întrebare a peşterii:

A STAT MULT DE VORBĂ CU EL? A FUMAT?

Ursu răspunse prin două mişcări cu capul la întrebările puse. Una de afirmaţie şi una de negaţie. Lucia transmise.

Ultimele cuvinte schimbate între "beznă" şi "soare" erau salutul pe care-l adoptaseră cireşarii pentru expediţie:

NOROC BUN!

NOROC BUN!

Ultimele pocnituri, apoi tăcere, clipe de respiraţie înceată, clipe de emoţie, clipe de tristeţe... apoi privirile Luciei care scormoneau şi trezeau ascuţit.

Recitiră mesajul şi completările, dar nu închiseră imediat caietul. Întrebările din beznă nu erau foarte liniştitoare. De ce-i interesa pe cei din beznă dacă Petrăchescu era singur, sau dacă fuma, sau dacă era vorbăreţ? Ce amănunte ne­cunoscute posedau întunecaţii? Ursu se uită la Dan, Dan se uită la Lucia, iar Lucia se mulţumi să ridice din umeri şi apoi să închidă aparatul.

Era umbră în locul acela, era răcoare, iarba plină de mă­tase, iar lumina blîndă şi parcă aducătoare de miresme.


CAPITOLUL XII


1
Cutezătorii din beznă trecuseră al doilea lac, aşa cum îl trecuseră pe cel dinainte, slujindu-se de plută, de funii şi de curajul lui Victor. Pluta îi dusese cu rîndul pe un mal sărac şi zgîrcit, pe o fîşie îngustă de piatră, care îi surprinse pe toţi, şi mai ales pe Victor. Harta, în care Victor făcea mereu recti­ficări, indica un lac mai mic decît primul, într-un salon mare, cu largi suprafeţe de piatră. Lacul se mărise, spaţiile de pia­tră fuseseră inundate şi acoperite definitiv de apă, numai platforma pe care debarcaseră cireşarii rămăsese necotro­pită. Erau cele mai mari transformări pe care le întîlniseră pînă atunci în peşteră.

Pîrîul subteran îşi continua mersul spre o confluenţă necunoscută, sau spre punctul terminus al peşterii, după in­dicaţiile hărţii. Cireşarii îl folosiră ca şi pînă atunci: cărăuş cuminte, docil, un adevărat prieten în bezna aceea cu ecouri şi întrebări ameninţătoare. Dar fuseseră nevoiţi să păşească pe celălalt mal, pe malul drept, singurul care devenea accesi­bil după al doilea lac. Harta era foarte fermă în această privinţă şi, într-adevăr, la lumina lanternelor unite descope­riseră, pe o distanţă destul de mare, un mal larg, mai ridicat, ferit de capriciile pîrîiaşului, un mal cu podea netedă şi cu pereţi dezordonaţi.

Tot lui Tic îi fusese hărăzit să descopere, nu departe de marginea noului lac, la cîţiva paşi de debarcader, în interio­rul tunelului de scurgere, un al treilea muc de ţigară identic cu celelalte. Dar la numai două bătăi de lanternă de debar­cader, malul drept se îngusta brusc, devenind inaccesibil. Era inundat de apă. Pe hartă nu se vedea nimic. Altă schimbare gravă a reliefului. Cu ajutorul plutei trecuseră pe malul stîng, pe care se putea merge înainte, deşi mult mai anevoios ca pînă atunci.

Ionel devenise foarte tăcut. Nu mai dădea ordine şi nici măcar comentarii nu mai făcea, decît foarte rar. Din cînd în cînd bolborosea cîte ceva, atunci cînd descoperea un sediment cu compoziţie dubioasă, sau cînd credea că a găsit o mostră din acel granit arhaic care părea că-l obsedează cumplit. Vic­tor şi Tic, mereu în frunte, căutau şi cercetau cu ardoare peste tot: pe mal, prin firide şi şănţuleţe, prin crăpături, pe după bolovani. Tic avea una şi bună în cap: cutia vrăjită. De aceea, de cîte ori avea ocazia, o lua înaintea tuturor, mereu cu Ţombi după el. Ca să nu dea altora şansa de a găsi cutia. Şi Victor umbla parcă după ceva anume, şi căutarea lui părea că are o destinaţie foarte precisă. Căuta ceva, cu atîta hotărîre căuta, încît aveai impresia că acel ceva fusese lăsat chiar de el în peşteră. Numai Maria, deşi încolţită uneori de fiori reci, deşi simţind uneori în ecouri ameninţări, nu voia să caute şi să găsească nimic, nu voia să se mai gîndească la întrebări rele; ea mai visa sala de bal prin care trecuse, cu cavalerii de mar­mură spînzuraţi de cupolă, cu coliere şi candelabrele stinse, gata să se prăbuşească, şi mai visa o sală şi cea mai mare, cu lumina violetă şi albastră, cu podea de lespezi albe, şi se vedea, frumoasă şi caldă, făcînd piruete, piruete...

Dar o trezi vocea lui Victor, o voce înceată, fără acele accente imperceptibile de duritate, pe care numai ea i le cunoştea.

― În sfîrşit, am găsit...

Parcă vorbea unui străin, sau nimănui, dar toţi îl auziră şi se apropiară de el. Era o ţigară fumată pe jumătate, poate mai mult. Dar de cînd o căuta Victor!

― Acum nu mai am nici o îndoială, spuse el. Indivizii care au trecut pe aici, înaintea noastră, cunoşteau foarte bine peştera. Şi mai cred că fumătorul era nervos... E prea mică distanţa dintre cele două mucuri; parcă au fost aprinse una după alta ţigările, poate chiar una de la alta... Ştiţi ce mi se pare foarte ciudat la vizitatorul ăsta?... Faptul că nu pare un vizitator! Aşa îmi face mie impresia: în loc să viziteze peştera, se ţine de fumat. Cam mult patru ţigări, Ticuşorule... aşa că nu mai e cazul să căutăm chiştoace...

― Ce te face să crezi că eu Umblu după capete de ţigări? răspunse cam înţepat prichindelul.

― Scuză-mă... spuse Victor. Dacă vei găsi totuşi, din întâm­plare, vreunul...

― Asta o ştiu şi singur... mai bine i-ai spune lui Ionel, sau ăstuia care n-a găsit absolut nimic...

Cîtva timp vocile amuţiră. Toţi ştiau că se apropie ultimul salon, punctul terminus al peşterei. Chiar la intrarea salonu­lui, Maria zări un obiect lucitor, dar n-avu vreme nici măcar să-şi anunţe descoperirea, necum să ajungă la ea, pentru că frăţiorul ei cîrn se repezise ca un hultan asupra obiectului. Mare deziluzie pentru prichindel! Era o simplă cutie de con­serve, o cutie goală, care plutea într-un ochi de apă. Tic i-o dădu lui Victor, iar Victor după ce se uită la ea, fără prea mare interes, o dădu mai departe lui Ionel.

― Cutia asta complică foarte mult povestea, spuse Victor. De ce dracu a mai apărut şi ea? Fir-ar să fie...!

― Şi tu de ce te enervezi? încercă Ionel să-l domolească. In­divizii erau flămînzi şi au mîncat...Mi se pare foarte simplu.

― Mie nu! se încăpăţînă Victor. Oare nu sînt prea flămînzi indivizii ăştia? Doar au mîncat o dată acolo, lîngă intrare... Iar li s-a făcut foame?...

― Poate că unul a mîncat acolo, iar celălalt aici, medită Ionel. I s-a făcut foame omu... individului...

― Dacă au fost împreună în peşteră, ceea ce e aproape si­gur, spuse Victor, e greu de presupus că unul mînca iar celălalt privea. Ori ţi-e foame şi cînd îl vezi pe altul mîncînd te repezi şi tu, ori nu ţi-e foame deloc şi-atunci vei aştepta să ieşi afară ca să te ospătezi în regulă. Dar nici aşa: X mănîncă pe săturate, antricoate şi sardele, Y îl priveşte, iar după jumătate de oră, sau o oră, îşi aminteşte şi el că-i este foame şi se apucă să deschidă o cutie de conserve... Cornuri, biscuiţi mai mergeau. Dar chiar conserve! Prea din cale afară!

― Dar, în fond, tu ce crezi? îl întrebă Maria. Pînă acum n-ai făcut altceva decît să ne respingi părerile...

― V-am spus: misterul celor doi antevizitatori se complică. Părerea mea e că unul dintre cei doi, unul singur, a făcut de mai multe ori drumul prin peşteră...

― Aoleu! se sperie Maria. Vrei să spui că ne-a luat-o înainte... fiindcă nu văd de ce s-ar fi plimbat de mai multe ori prin peşteră, dar nu pentru a o cerceta foarte atent, adică... pentru a face harta peşterii!

― La asta nu m-am gîndit, spuse Victor, şi nici nu cred că trebuie să ne gîndim. Imposibil! Şi noi am venit pentru hartă, şi noi vom trece de mai multe ori prin peşteră, dar sînt absolut convins că n-o să transformăm peştera, sau vreunul dintre sa­loanele ei, în sufragerie. Tot afară, la aer şi la lumină o să mîncăm. Nu, Maria, eu cred altceva, cred că unul dintre cei doi vizitatori a stat mai mult timp în peşteră...

― Mult de tot? întrebă Tic. Un ceas, două, o jumătate de zi? De dormit, brrrr! nu cred c-a dormit aici...

― Nu ştiu, Ticuşor. Nu se poate calcula în ore precise. Hai să zicem, ca să nu greşim, că a stat atîta timp cît îi trebuie unui om ca să mănînce de cîteva ori. Pînă acum ştim că a mîncat de trei ori...

― E de necrezut! se revoltă Ionel. Parcă nu s-ar întîmpla aievea toată povestea, parcă am citit dintr-o carte...

― Şi mie mi-e teamă de asta, spuse repede Victor. Mi-e teamă să nu fim sub influenţa unor cărţi. Poate că povestea e mult mai simplă, şi o complicăm noi cu tot felul de pre­supuneri. Oare n-am uitat de ce am venit aici?

― Oare n-ar fi bine să mai încercăm o dată să prindem legătura cu cei de-afară? îşi aminti Maria.

Ca treziţi din somn, cireşarii se repeziră asupra aparatu­lui. Mesaje după mesaje, semnalizări după semnalizări, şi cînd nimeni nu se mai aştepta: legătura. În timpul schim­burilor de mesaje, Victor interveni cu întebările cuoscute. Iar după ce prima întîlnire pe unde se termină, Ionel se grăbi să-şi liniştească prietenii:

― Cred că misterul s-a limpezit: prin peşteră a trecut Petrăchescu. Cunoaşte regiunea ca nimeni altul şi însuşi fap­tul că se află la doi paşi de noi...

Victor îl întrerupse aproape brutal, ceea ce nu se potrivea firii sale:

― Nu, Ionel! De ce să ne amăgim?... Ai auzit ce l-am între­bat pe Ursu. Vînătorul n-a fumat cît a stat de vorbă cu el, şi nici cînd ne-a ţinut în parc, aproape toată noaptea, n-a fumat. Nu e fumător. Dar asta nu înseamnă că n-a trecut prin peşteră. Sînt sigur că e unul dintre cei doi vizitatori. Dar în cazul acesta înseamnă că ne-a minţit. Înseamnă că n-a vîndut barca, pe cinstea mea...

― Poate că a avut celălalt individ o barcă, sau poate că şi-au făcut şi ei o plută ca noi. Asta trebuie să fie! Şi-au făcut şi ei plută!

Victor tempera imediat zelul lui Ionel:

― Şi unde e pluta?

― Cum unde? se miră Ionel.

― Să nu-ţi închipui că au luat-o cu ei afară, spuse Victor. Ar fi prea de tot. Noi o să luăm pluta afară sau o să fim feri­ciţi că scăpăm de ea, acolo la lac?... Cu o barcă de cauciuc e altceva... O dezumfli şi o iei pe braţ ca pe un palton. Dar asta înseamnă că vînătorul ne-a minţit, şi...

― Şi? întrebă Maria cam neliniştită.

― Iar o presupunere cam hazardată, se retrase Victor.

Ionel mai avea însă o întrebare cu care încerca să-şi susţină părerile:

― Şi dacă barca sau pluta, adică ambarcaţia pe care au folosit-o se află aici?

― Înţeleg la ce te gîndeşti, spuse Victor. Vrei să spui că unul din indi... că unul din vizitatori se află încă în peşteră, poate chiar lîngă noi, poate că e chiar martor la discuţia noastră...

Ionel se cutremură. Nu la asta se gîndise, dar înţelese ime­diat că nu putea exista alt răspuns logic la întrebarea lui. Parcă-i zbîrnîia ceva în şira spinării.

― Dacă barca sau pluta e în peşteră, continuă Victor, nu poate fi altundeva decît pe malul acestui lac. Aici e punctul terminus. De aici încolo, apa şi bicarbonatul de calciu nu s-au mai împăcat, n-au mai făcut casă... adică peşteră bună...

Încercarea lui de glumă nu avu însă nici un ecou. Oare erau toţi sub apăsarea unor presimţiri întunecate, sau simţeau fîlfîirile molatece ale beznei?

― Ce ne facem? dădu Tic glas întrebării tuturor.

― Ce facem?... îl corectă Victor. Am ajuns la capătul peş­terii, Ticuşorule, şi trebuie să vedem şi noi cum se termină peştera. Să dăm ordin lanternelor.

În aceeaşi clipă, lanternele îşi adunară razele într-un bu­chet luminos şi răscolitor. Toate umbrele se topiră speriate. Farul se plimbă încet prin toate spaţiile şi în toate direcţiile. În stînga, peretele muntelui era neted, mai ales la bază, doar cîte-va asperităţi, cîţiva zgrunţuri de marmură, timizi, albicioşi se căţăraseră spre cupolă. Drept înainte, apa lacului, nemişcată ca un disc uriaş de sticlă, nu-şi lăsa descoperite ţărmurile din­spre miazănoapte. Lumina lanternelor nu era în stare să spargă toată bezna nordului. Şi acolo unde se termina parcă se răsculau uriaşe spirale de întuneric. Peretele din dreapta era format numai din dantele şi broderii. Sute de firide şi scobituri, nenumăraţi ciorchini striviţi în perete, o dezordine fantastică, o răscoală împotriva oricăror simetrii şi intenţii rectilinii.

― Fiuuuuufiuuuuu! se minună Tic uitînd toate spaimele şi neliniştile. Ce mai de ascunzişuri!

― Să le cercetăm pe toate ar fi o nebunie, spuse Victor. Şi nici nu văd ce s-ar putea ascunde în ele. Plute şi bărci în nici un caz. Sînt prea mici, prea strîmte... depozite ideale pentru cutii de conserve...

Tic tresări cînd auzi ultimele cuvinte ale lui Victor; ar fi vrut să spună că şi alte cutii se pot ascunde acolo, mai ales alte cutii, dar îşi aduse aminte că n-are voie să rostească nici un cuvînt despre cutia fermecată. Îndreptă imediat cuvîntul scăpat printre buze:

― Şi cutii... de sardele, nu?

― Alea-s tot conserve, spuse Ionel.

― Şi tu ce eşti? ripostă prichindelul.

― După cum vedeţi, se auzi de undeva din întuneric vocea lui Victor, apropiindu-se, nici urmă de barcă sau de plută. As­ta înseamnă că vizi... că indivizii ăia ciudaţi au ieşit la lumina zilei... Iar şansele ca unul dintre ei să fie Petrăchescu cresc şi descresc în aceeaşi măsură. Păcat că nu l-am întrebat pe Ursu dacă nu i-a văzut barca!

― Ne-ar fi spus fără să-l întrebăm, îl linişti Maria.

― Sigur că da... acceptă imediat Victor. Cred că ni s-ar fi telegrafiat special pentru asta...

― Sînt prea multe cotloane aici, în dreapta, spuse Ionel. Oare unul dintre cotloane nu poate să fie o cale de ieşire afară, o cale încă necunoscută, pe care o ştie numai Petrăchescu?

― Tot ce se poate, răspunse Victor. Dar ca să răspundem la întrebarea asta, ar însemna să trecem de la teorie la acţiune. Şi noi n-am intrat pentru asta în peşteră. Misterul e intere­sant, adică întrebările sînt interesante: cine a fost aici? Cînd? De ce?... Dar nimeni nu ne obligă să răspundem foarte precis la ele. Altceva ne-a adus aici...

― Absolut de acord! aproape silabisi Ionel. Şi aşa ne-am pierdut destulă vreme cu raţionamente gratuite. Ar fi trebuit să ne dăm seama mai din timp. Şi eu sînt cel mai vinovat că...

― De ce? îl întrerupse Maria. Eu m-am simţit foarte bine, am privit, m-am distrat, am închis ochii... la ifosele tale.

― Eu n-am găsit nimic... se plînse Tic. Ţombi tot a găsit ce­va, dar eu...

― Lasă, Ticuşor, că nu ne-am pierdut timpul, îl îmbărbătă Victor. Poate că, dacă nu s-ar fi iscat povestea asta a vizitato­rilor ciudaţi, ne-am fi mulţumit cu o simplă trecere în revistă a locurilor. Aşa, tot căutînd şi răscolind prin toate ungherele, putem să ne lăudăm că am învăţat peştera pe dinafară chiar de la prima vizită. Erorile mari le-am şi îndreptat pe hartă...

― Ştiu, ştiu, se retrase Ionel. Dar poate că era mai bine să subordonăm toate căutările noastre unui scop principal...

― Asta-i dintr-o lecţie, îmi amintesc eu, spuse Maria. Ia să văd dacă eşti sincer! Tu cu granitul tău idiot, care e un scop secundar, recunoaşte! tot căutîndu-ţi-l, n-ai descoperit o mie de alte lucruri pe lîngă care, alminteri, ai fi trecut fără să le vezi?

― Nu ştiu, răspunse Ionel, Poate că o fi aşa. Dar n-am venit aici pentru distracţii, cum te lauzi tu. La urma urmei, nici nu mă interesează ce ai tu în cap, şi cred că e timpul să ne întoarcem. Destul pentru prima vizită. Am ajuns la capăt, gata!

― Asta e! mărturisi Victor. Oare am ajuns la capăt? La­cul ăsta mă torturează de parcă aş sta în el îmbrăcat. Mă îngheaţă peste tot.

― Lacul?! întrebară ceilalţi.

― Da, lacul. Dar mai întîi aş vrea să mai cercetăm puţintel peretele din dreapta, să ne apropiem mai mult de el şi să-l batem cu lanternele. Poate ne spune ceva.

Înaintară toţi pe malul din dreapta pînă cînd îi opri apa. Acolo aprinseră farul lor orbitor.

― Să coborîm cît mai jos! ceru Victor. Acolo unde apa lacu­lui se întîlneşte cu peretele, la gura cotloanelor.

Buchetul de raze se supuse întocmai. Gura fiecărui cotlon fu luminată cu dărnicie.

― Mi-am închipuit eu, murmură Victor. Cotloanele de aici sînt nişte scobituri superficiale. Aţi observat şi voi?

― Ce anume?

― Apa lacului nu se scurge prin cotloane. Nici unul n-o suge. Nici urmă de învolburare, nici o dîră de spumă la gura cotloanelor.

― Şi? întrebă Maria înfiorată.

― Atunci unde se scurge apa? întrebă Victor la rîndul lui. Peretele din stînga n-are nici o fisură...

― Într-adevăr! se amestecă Ionel. Cum de nu ne-am gîndit pînă acum?...

― Trebuie neapărat să se scurgă undeva? spuse Maria cu un ton care mai mult afirma decţt întreba.

― Neapărat! accentua Victor. Primul lac e un izvor, nu mai încape nici o îndoială. Apa lui e adusă de pîrîu aici, dar nu poate rămîne aici. Eu cred că lacul ăsta e un ghiol, nu un li­man. Îţi dai seama, Ionel?...

Ionel încă nu înţelese tot gîndul lui Victor:

― Ce vrei să spui?

― Că pîrîul merge mai departe... Şi dacă pîrîul nu se ter­mină aici...

― Vrei să spui că peştera... spuse Ionel cu glasul îngheţat. Vrei să spui că peştera... dar tot nu avu tăria să-şi ducă gîndul pînă la capăt.

― Da! şopti Victor foarte emoţionat. Sînt aproape sigur că peştera nu se termină aici! Ticuşor! Ia fă iute o barcă de hîrtie că te ştiu meşter în îndetelnicirea asta.

Bucuros că are, în sfîrşit, ocazia să ajute cu ceva expediţia, pentru că Ionel nu-i mai dădea voie să se atingă de aparatul T.F.F., prichindelul confecţionă în doi timpi şi trei mişcări o barcă fără cusur.

― Să mai fac una? întrebă el în timp ce i-o dădea lui Victor. Mai cunosc un sistem...

― Deocamdată luminaţi cu lanternele drumul bărcii, spuse Victor. Eu o să-i fac vînt spre mijlocul lacului.

Victor azvîrli barca pe apa de cristal a lacului, apoi manevră cu mare atenţie scîndura care-i ţinuse loc de vîslă pentru a o împinge cît mai spre mijlocul apei. Unduirile stîrnite de vîsla lui Victor pieriseră, apa devenise iarăşi ca sticla, fără nici o tresărire, fără nici un bob de spumă... Dar barca înainta domol, înainta mereu, punct alb pe cristalul îngheţat, punct mişcător, pînă ce întunericul o sorbi definitiv.

Lanternele se stinseseră toate ca la un semnal, bezna era groasă şi grea, iar vocea lui Victor tremura:

― Lacul se scurge... uufff!... da!... Cred că sîntem pe cale să facem o descoperire extraordinară, la care nici unul dintre noi nu s-a gîndit... la care poate nimeni nu s-a mai gîndit pînă acum.


Yüklə 1,84 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   24




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin