Cavalerii florii de cireş



Yüklə 1,84 Mb.
səhifə20/24
tarix02.11.2017
ölçüsü1,84 Mb.
#27328
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   24

Bărbosul aplică pe creştetul însîngerat al vînătorului un pansament plat şi dens pe care-l lipi cruciş şi-n diagonale cu fîşii de leucoplast.

Un fleac, coane. Puţină usturime şi trece... Ca să vezi, coane, cum viaţa omului atîrnă de un fir de păr. Dacă aveai cîteva în plus...

― Doare crunt, dom'le! pe cinstea mea! Mi-a smuls şi părul şi pielea, dom'le... dar tot îl prind eu odată în bătaia puştii. Bine că i-am dibuit sălaşul... Mi-a smuls tot părul, dom'le... Şi doare că-mi vine să urlu, pe cinstea mea...

― Ţi-am făcut un pansament, coane, cum n-ai mai văzut dimineaţa. Pansament fulger. În două ore trece totul, şi rană şi durere. Poate c-o să crească şi părul la loc...

― Dom'le! Aşa să fie, cum spui dumneata. Dar eu nu-i iert, dom'le, auzi? Nu-i iert. Toate-s din pricina lor, pe cinstea mea...

― Mai bine spune dacă te-ncumeţi la drum, sau vrei să te mai întinzi vreun ceas...?

― Cum poţi să-ţi închipui asta, dom'le, pe cinstea mea! Avem noi timp de pierdut? Uite, că mi-a trecut şi durerea... Nu trebuie, dom'le, să ajungă în lume, ştii şi dumneata...

Bărbosul îi întinse vînătorului o pereche de cizme lungi, care aveau aceeaşi culoare şi acelaşi foşnet ca salopeta lui tăiată de fermoare.

― Îmbracă-le dumneata, coane, şi strînge-le bine la coapse. Eu nu mai am nevoie.

Cizmele erau făcute dintr-un material impermeabil dens şi foarte elastic. Nici tălpile nu erau prea groase şi şăn­ţuleţele care le întretăiau în toate sensurile asigurau o priză solidă pe orice terenuri. Petrăchescu le trase pe el cu vădită plăcere.

― Gata? îl întrebă bărbosul, prinzîndu-l în raza lanternei şi măsurîndu-l din cap pînă în picioare. Îţi stă bine, coane, zău că te fac mai tînăr şi mai inteligent. Gata?

― Gata! răspunse vînătorul după ce-şi duse mîna la şold şi controla dacă pistolul e la locul lui.

Bărbosul începu să înainteze în tunelul prin care venise Tic. Prudent, luminînd fiecare ungher, fiecare crăpătură, fiecare piatră dezlipită de la locul ei. Petrăchescu era la cîţiva paşi în urma lui, cu lanterna în mîna stîngă, cu mîna dreaptă lipită întruna de şold. Se opriră la locul exploziei. Spărtura parcă fusese calculată la milimetru: exact cît să încapă ţeasta bărbosului. Ceea ce însemna că Tic scăpase mult mai uşor decît cei doi urmăritori. Iadul, cu mulţi draci şi cu multă smoală şi cu multe scule zimţuite şi fierbinţi, se mută pentru cîtva timp în locul acela. Cînd ajunseră, în sfirşit, în marea catedrală cu orgă şi statui, feţele şi braţele celor doi stîlciţi ardeau de parcă stăteau încă pe frigare. Şi cînd văzură apa aceea ca oglinda se repeziră spre ea, ca nişte broscoi ţinuţi la uscat, pentru a-şi răcori feţele. Îşi cufundară feţele în apă, dar şi le retraseră fulgerător, scrîşnindu-şi maxilarele. Apa era rece ca gheaţa, dar era mai ales sărată, mai sărată decît într-o ocnă de sare.

Fără să mai piardă vremea, raşi de usturimi şi cu pîlpîiri de ură în suflet, porniră amîndoi pe marginea pîrîului subte­ran, pe drumul pe care credeau că apucaseră tinerii.


CAPITOLUL XIV


1
Într-adevăr, tinerii porniseră pe drumul acela. Stăteau înghesuiţi în captura plutitoare de cauciuc, unul în spatele altuia. Victor în cap, la comandă, cu vîsla în mînă, în spatele său, Ionel, apoi Maria şi la urmă Tic. Aaaa, da!... Cîţiva cen­timetri înaintea prichindelului, între el şi Maria, se mai afla ceva, cel mai preţios odor din toate cîte existau pe pămînt, şi era chiar la sînul lui, lipit de. carnea lui: cutia vrăjită cu pu­terea ei fantastică. Dacă n-ar fi găsit cutia, tristeţea l-ar fi înnebunit, l-ar fi sfîşiat. Chiar cu cutia la piept, nenorocirea lui Ţombi îi înfipsese în inimă un sfredel, care de multe ori se învîrtea zgîriindu-l cu dureri pînă în ochi. Mai ales cînd îşi amintea un gînd care-l gîdilase atît de plăcut într-o seară nu prea îndepărtată: să-l tragă pe Ţombi de coadă şi de urechi cu o mînă invizibilă. Din cînd în cînd îl ataca o întrebare perfidă, răutăcioasă, brrrr! ce întrebare rea! se ascundea în capul prichindelului. Închidea ochii, inutil în bezna aceea groasă, pentru a-şi alunga întrebarea, dar ea îi irita urechile şi-i pompa atîta jale în suflet cîteodată, că parcă simţea cum i se topeşte ceva înăuntrul pieptului. Oare ce diavol împieliţat o scornise? Oare de ce nu-i era dat să trăiască măcar o singură oră de bucurie plină, o oră în care să ştie, aşa pe deasupra bu­curiei, că la sfîrşitul ei nu vor fi pedepse, ameninţări sau tristeţi? Acum avea cutia vrăjită la piept, adică toată bucuria lumii... De ce oare îl năpăstuia întrebarea aceea rea? Ei da! se zvîrcoli prichindelul, nemaiputînd să suporte. Da! Oricînd aş schimba! Şi acum! Daţi-mi-l pe Ţombi şi vă dau cutia înapoi!... Ufff! Ce întrebare urîtă...

Dar mai era cineva care trăia o dramă în alunecarea aceea moale spre necunoscut. O dramă cu întrebări grele şi cu răspunsuri simple şi mai ales o dramă a obrajilor roşii, care din fericire nu se vedeau, şi din cînd în cînd a unor zvîcniri sfîşietoare care transformau bezna în aer şi sufocau fără milă. Ionel nu mai suferea pentru ceea ce se întîmplase în peşteră, ci pentru ceea ce se petrecuse afară, în ultimele ore, în ultimele zile, în ultimele luni. Dacă ar fi fost undeva în soare ar fi rîs şi s-ar fi pocnit cu pumnii în cap şi ar fi strigat în gura mare că a fost sau că este un prost şi un dobitoc fără pereche. Voise şi făcuse tot felul de manevre ca să ajungă... Ce? Conducătorul expediţiei... Pentru ce?... Pentru ca în clipe foarte grele să-l topească frica şi să nu fie în stare din cauza asta să rămînă lucid şi să scape de negurile de pe ochi şi să ia hotărîrea cea mai bună?... Pentru ca să vadă şi să simtă toţi că e un... un ce? Orice! Dar în primul rînd cel care nu merită să conducă. Crezuse că totul va fi un joc în care va spune nişte lucruri foarte uşor de spus: cînd să se scoale, cînd să se culce, ce să mănînce, ce să îmbrace, unde să poposească, unde să aprindă focul, Doamne! ce idioţenie! De ce trebuie pentru toate acestea un conducător? Oricine le poate spune şi le poate face. Şi ce s-ar fi întîmplat dacă le-ar fi spus el? S-ar fi schimbat culoarea sorelui? S-ar fi mărit pămîntul? Ar fi cres­cut el mai înalt sau ar fi schimbat măcar cu o iotă părerea pe care Maria o avea despre dînsul? Numai aşa de dragul de a comanda să facă atîtea manevre, şi să spună atîtea miciuni, şi să-l şmecherească pe Tic!... Cît de bine îşi dădea seama acum că nu era el cel mai potrivit pentru a fi conducătorul ex­pediţiei. La greu nu şi-a păstrat cumpătul. L-a apucat frica şi din cauza fricii s-a încăpăţînat în a spune şi a face prostii. Dar şi mai grav era că atunci, sub teroarea spaimei, credea că adevărul e de partea lui. Iată unde poate duce frica!... Cu broboane de sudoare pe frunte şi probabil cu obrajii ca focul, îşi spuse în gînd, şi erau nişte vorbe grele care dureau, că un conducător aşa cum voise el să fie seamănă cu broasca aceea care se umflă fără să-şi închipuie că ar putea să şi ples­nească... Aşa trebuie să fie, îşi termină gîndul Ionel: cine vrea să conducă trebuie să fie hotărît ca atunci cînd e greu şi foarte greu să dea el, primul, exemplu. Nu să spună frecîn-du-se la ochi somnoros: sculaţi-vă, că e ora deşteptării... ci să se urce pe plută şi să treacă primul prin întunericul iadului... Dar oare ar fi gîndit la fel dacă nu ar fi trăit momentul cel greu?... "Mi se pare ceva atît de frumos ceea ce se întîmplă acum, îşi spuse Ionel cu lacrimi în colţul ochilor, şi mai ales ceea ce mi se întîmplă mie acum, dar atîta ruşine mă cuprinde pentru ceea ce mi s-a întîmplat, încît n-o să spun gîndurile acestea nimănui, niciodată..."

Maria plutea în lumea ei, plutea aşa cum visase şi cum nu-şi închipuise că poate fi aievea. Trecuse totuşi aievea şi încă mai trecea printr-o lume altora necunoscută, cu castele şi catedrale fantastice, cu orgi şi colonade şi cupole şi coliere şi oglinzi albastre în care îşi privise chipul şi se mirase că e frumoasă. Uneori îşi mîngîia pleoapele cu vîrful cozilor pen­tru a simţi o atingere care să-i spună că e trează, că nu e un vis nici plutirea lină, nici amintirea sălilor de bal împietrite, nici bezna care se lăsa străbătută, nici surprizele de mar­mură şi calcar care poate aşteaptă undeva o simplă rază de lumină pentru a se dărui privirilor vii. Era bogată, aşa se simţea Maria, parcă atîrnau pe ea bogăţiile asemenea unei trene nevăzute, ducea cu ea atîtea imagini şi amintiri de gheaţă şi marmură şi mai ales amintirea unei oglinzi albas­tre mirate care-i înfiora pieptul, şi dacă s-ar fi ivit din loc în loc braţele unor candelabre de argint cu lumini palide, şi dacă barca cenuşie s-ar fi transformat într-o iolă albă şi ea şi-ar fi lăsat capul pe spate şi cozile i-ar fi atins apa, şi dacă undeva la capătul beznei o va aştepta un lac cu valuri şi unduiri line şi mai ales soare, soare mult, bulgări şi ploaie şi aer şi soare... Maria tresări, dar încă nu voia să soarbă toată realitatea, mai avea nevoie de visul adevărat pe care în atîtea sute de nopţi îl visase şi pe care... Şi gîndul o purtă pentru o clipă într-o privelişte solară, afară, unde erau prietenii ei ceilalţi, şi printre ei cel care-i deschisese calea spre visul adevărat. Dar clipa trecu, şi iarăşi se lăsă învăluită de beznă, şi îşi lăsa braţele să-i cadă, şi îşi lăsa degetele în apă, şi fiorii reci îi dădeau tot timpul certitudinea fantasticei realităţi.

Victor era treaz. Nici o imagine nouă, nici o amintire veche nu-l subjuga şi nu-i fura clipele. Vedea totul, pînă în detalii de aţă şi sorbea totul şi întuneca totul ca nişte imagini pe un film care se va developa cîndva. Barca era bună şi apa era încă bună, dar pînă cînd oare? Curentul şi rîul îi duceau oare spre lume, spre lumină, spre clipe paşnice cu soare şi umbră, cu glumele lui Dan şi acrobaţiile lui Ursu, spre o noapte cu gîngănii şi foşnete şi cu stele deasupra capului şi cu siguranţa aceea caldă că în zori, sau mai tîrziu, cînd ochii se vor deschide leneşi, pleoapele se vor speria de lumină şi iarăşi se vor închide pentru acea clipă lungă în care se scutură visele şi ultimele pînze negre ale somnului...? Oare unde-i ducea calea de apă şi de întuneric? Victor era asuprit de întrebări care se încrucişau violent şi-l fulgerau de multe ori cu spaime şi dureri. Poate că Ionel avusese dreptate cînd se opusese continuării călătoriei?... Ce s-ar fi întîmplat dacă nu ar fi dat peste barca de cauciuc şi dacă Tic n-ar fi încăput pe cărarea iadului?... Şi iarăşi: oare unde ducea calea de apă?... Peştera fusese locuită: incrustaţiile şi uneltele erau dovezi de netăgăduit. Calea de ieşire şi de intrare a peşterii locuite nu era înapoi, spre catedrala de mar­mură, ci înainte pe drumul pe care pluteau ei. Nu era o dorinţă sau o speranţă gîndul acesta, ci o certitudine. Grota locuită nu putea să aibă o altă ieşire spre lume. Calea era bună... gîndea Victor cu spaimă... Dar pînă cînd? De ce nu fusese descoperită pînă acum peştera?... Sau ieşirea ei era atît de bine ascunsă încît nimeni n-o bănuia în cine ştie ce crăpătură astupată de tufe şi bolovani... sau calcarul se răzvrătise şi, cîndva, în ne­gura timpurilor, prăvălise asupra ei lespezi gigantice de mormînt. Dacă peştera, altădată locuită, era închisă? Dacă prăbuşirile rocilor calcaroase transformaseră, undeva, înainte, calea de apă într-o cascadă? Victor nu vedea, nu voia să vadă, podoabele şi tainele de marmură şi calcar, nu auzea, nu voia să audă, melodiile şi ecourile catedralelor şi castelelor şi gră­dinilor împietrite. Îşi păstra simţurile treze, crude, gata să dea alarma, pentru a nu se lăsa furat de acel "prea tîrziu" care poate că-i pîndea şi-i aştepta undeva în beznă. Speranţa era ca o ancoră dureroasă şi Victor nu voia s-o arunce, o păstra pen­tru clipa cea mare, pentru ţărmul solid, primitor şi sincer, pentru ţărmul cu soare.


2
Gîndurile tuturor se întrerupseră subit şi brutal şi parcă mii de cîrlige li se înfipseseră în spate. Pentru că în spatele lor răsunase zgomotul unei explozii cumplite, care umpluse cu nesfîrşite ecouri bolnave bezna peşterii. Victor îşi transformă vîsla în cîrmă şi lipi barca de mal. Sări primul pe stîncă şi după el ceilalţi. Capătul de funie cu care legase barca se afla în mîna lui. Stăteau toţi nemişcaţi, tăcuţi, cu auzul încordat. Dar nici o altă bubuitură nu mai tulbură liniştea grotei, iar ecourile vechi se topiseră, toate, în beznă.

― Oare ce s-a întîmplat? întrebă Maria. S-a prăbuşit vreo stîncă, s-a sfărîmat ceva?

― Parcă a fost o explozie... gîndi Victor cu voce sonoră. Mai tare decît o prăbuşire.

― Explozie!! se miră Maria. Cine s-o facă? Unde? Şi pentru ce? O explozie în peştera noastră?

― Într-adevăr... recunoscu Victor. Nici eu nu înţeleg cum s-ar fi putut produce o explozie. Dar dacă a fost zgomotul unei prăbuşiri, atunci undeva în munte s-a întîmplat o adevărată catastrofă.

― Catedrala! se înfioră Tic. Bolţile şi orga...

― Poate că nu... se rugă Maria. Lacul meu cel albastru, îşi aminti ea clipa neaşteptatei destăinuiri.

Ionel se hotărî să iasă din mutismul lui:

― Orice zgomot este amplificat la maximum de vibraţii şi ecouri... În orice peşteră...

― E adevărat, spuse Victor. Dar a fost un altfel de zgomot. Un zgomot rotund, greu... Parcă-mi amintesc nucleul lui, clipa lui fără ecouri. Nu pot să-l redau decît printr-o comparaţie, aşa l-am şi simţit: mi-a părut ca bubuitura unui tun faţă de un pocnet de puşcă.

― Nu ştiu... se retrase Ionel. Poate că ai dreptate. Ce-o fi fost o fi fost. Sigur e un singur lucru: prăbuşirea sau explozia, adică zgomotul, a izbucnit aici în peşteră... Afară în nici un caz. Şi acum mă dor urechile.

― Asta e! se înfurie Victor. S-a întîmplat ceva în peşteră. O ex­plozie, o prăbuşire catastrofală? Nu ştim. Şi mai ales nu ştim în ce măsură ne priveşte pe noi zgomotul, fir-ar să fie de zgomot!

― Poate că nu ne priveşte deloc, spuse Maria. Mai ales dacă s-a petrecut vreo prăbuşire în masa calcarelor, cum vă place vouă să spuneţi...

― Chiar dacă e o catastrofă? întrebă Ionel.

― Ei şi? întrebă la rîndul ei Maria. Să zicem că a fost o catastrofă. Ce ne priveşte pe noi?

Ionel tăcu. Simţi broboane de sudoare pe frunte şi arsuri sub ochi. Îi era teamă că spusele lui vor fi interpretate altfel, ca o răzbunare sau ca un ţipăt de cucuvea. Dar Victor îi simţi reţinerea:

― Ionel vrea să spună, că o prăbuşire catastrofală... nu-i aşa, Ionel?... ar fi ca o lespede pe un mormînt... În cazul cînd calea pe care mergem acum e închisă... Dacă rîul nu ne scoate la lumină, în cel mai rău caz ne-am putea întoarce pe drumul pe care am venit. Dar o prăbuşire catastrofală ar putea să ne închidă calea de întoarcere pentru totdeauna...

― Aha! înţelese Maria. Tot cu gîndul la mormînt şi pe dea­supra îmi mai ucizi şi amintirile... Atunci... mai bine să fi fost o explozie...

― Ar fi la fel de grav, spuse Victor. Dacă nu şi mai grav... Da! Asta e nenorocirea: că şi una şi alta s-au petrecut în peşteră.

― Şi eu, îngînă Tic, parcă simt cum mă frige ceva în spate. Pînă acum îmi era frică numai de ce-ar putea să fie înaintea noastră, zău...

Vorbind astfel, fără să vrea, Tic îi uşurase pe toţi ceilalţi de povara unor vorbe şi gînduri grele. Toţi simţeau cum cresc nişte gheare în spatele lor. Iar înainte: oare ce era înaintea lor? Ce li se pregătea?... Maria încă mai avea speranţa cate­dralei cu apă albastră:

― Şi dacă a fost o explozie? De ce e mai rău?

― Pentru că a fost făcută de nişte oameni, răspunse Victor, şi oamenii nu fac exploziile fără scop... Şi nu văd ce scop ar putea să aibă acum o explozie în peşteră. Adică nu pot să-i găsesc un scop bun...

― Şi unul rău poţi să-i găseşti? îl iscodi Maria.

― În orice caz e mult mai uşor de găsit... chiar dacă ne-am gîndi că un singur om ar fi putut să provoace explozia... dar eu zic că ar fi mai bine să luăm o hotărîre...

― Eu aş vrea totuşi să mă lămuresc, se încăpăţînă Maria. De ce te opreşti la jumătatea gîndului?

Şi iarăşi se auzi vocea salvatoare a lui Tic:

― Ne oprim aici? Poposim aici?

Maria parcă uitase întrebarea la care nu i se răspunse sau poate întîrzia voluntar răspunsul. Îşi plimbă raza lanternei prin tunelul sărac, cu maluri strimte, fără nici o podoabă, fără coturi, fără firide. Părea nemulţumită:

― Poate găsim alt loc de popas mai bun, adică mai fru­mos... Sau nu mai am voie să mă gîndesc la frumos?

Ionel simţi că întrebarea i se adresase lui:

― Nu m-am gîndit la mormînt atunci cînd m-a speriat ca­tastrofa. M-am gîndit, pe cuvîntul meu, la ceva frumos. Gata!

Nimeni nu mai spuse nimic. Se îmbarcară la repezeală, lăsînd iarăşi corabia în voia curentului. Înaintau destul de iute, cu vîsla lui Victor drept cîrmă. Trecură printr-un ghiol în care se văzură nevoiţi să strunească viclenia curenţilor, apoi regăsiră tunelul, adică pîrîiaşul bun, numai că devenise foarte capricios după întîlnirea lui cu ghiolul: malurile i se îngustaseră şi mai rău, pereţii erau borteliţi de tot felul de scobituri şi firide, şi mai ales făcea tot felul de coturi, la dreapta, la stînga, nu se mai împăca deloc cu linia dreaptă.

"Aici trebuie să fie din belşug roci granitice", gîndi Ionel, dar hotărîse să nu-şi mai rostească gîndurile cu glas tare, mai ales că nici nu interesa pe nimeni în acel moment grani­tul lui nenorocit.

Undeva, după un cot, în apropierea unei stalagmite rete­zată parcă de o lovitură de spadă, pe o întindere de piatră care putea oferi adăpost, barca se opri pentru un popas mai îndelungat. De multă vreme nu mîncaseră şi, mai ales, simţeau nevoia să se lungească undeva, chiar şi pe piatră, să-şi odihnească trupurile obosite, să-şi odihnească pleoa­pele, să uite măcar pentru o clipă spaimele şi neliniştile, durerile, bezna, chiar şi speranţele. Atîta sete de lumină era în ei... şi îşi doreau vise să le amintească, care să-i înveţe iarăşi cu lumina.
3
Departe, în peşteră, prin cotloane prin care trecuse de multă vreme barca de cauciuc, două fiinţe nevăzute păşeau după lumina unei lanterne. Nu se vedea nimic altceva decît o fîşie de lumină străpungînd bezna. Mergeau anevoie pe maluri dezordonate, printre gropi şi bolovani, ferindu-se de alunecări şi de izbituri. Nu era mers, ci echilibristică înainta­rea lor prin văgăună. Pînă ce unul dintre indivizi, ferindu-se de un bolovan se prăvăli în apă. Pîrîiaşul era lat şi iute şi, privit de pe margine, părea foarte adînc. Dar prăbuşindu-se în apă, vînătorul descoperi că adîncimea ei nu trece de ge­nunchi, ba pe margine abia ajunge pînă la glezne. Înaintarea lor deveni mai rapidă. Bezna era străpunsă de două fişii luminoase, uneori apropiate, alteori îndepărtate, uneori pa­ralele, alteori una după alta.

Fiecare era apăsat de emoţii şi gînduri felurite, dar era ce­va care-i asemăna pe amîndoi: ura. Amîndoi urau şi amîndoi se urau. Mergeau prin beznă şi apă, ca nişte jivine izgonite din urmă. De ce?... Se poticneau şi cădeau, stropii săraţi le aţîţau durerile de pe faţă, bolovani vicleni le pîndeau pi­cioarele, colţuri şi ieşituri ascuţite îi împungeau în drumul lor bezmetic. De ce?... Poate pentru că erau împreună, şi ura creştea în ei o dată cu frica unuia faţă de celălalt.

Bărbosul simţea o silă cumplită pentru tot ce se petrecea cu el, pentru tot ce i se întîmplase: traiul din grotă, tovărăşia vînătorului, spaima de lumină, primejdii din fiecare punct cardinal, speranţe zdrelite şi chinuite, şi acum hăituirea prin beznă. Oare cine erau cei urmăriţi?... Dimineaţă, ieşise afară în lume şi se uitase în oglinda unui izvor, şi văzuse cu groază cum îl pîndeşte cineva, în spate, gata să se năpustească asupra lui. Era un om-fiară în spatele lui, cu ochi ieşiţi din or­bite, cu faţă de ceară, cu părul zburlit şi înnodat, şi cu o barbă de catran. Se întorsese ca să se apere, dar nu zări pe nimeni în pustiul de piatră din jurul lui. Şi abia atunci înţelesese că omul care-l pîndea era chiar el, era chipul lui, chip necunos­cut. Izbise cu pumnul în apa izvorului pentru a sfărîma oglinda, dar chipul rămînea; nu putea să nu-şi poarte propriul chip necunoscut... Oare cine erau cei urmăriţi? Cine pe cine hăituia! Dar îl apucau şi clipe de negură şi atunci pasul lui se grăbea, lovea stînca şi apa şi bezna şi fîşia bolnavă de lumină şi aerul şi mergea înainte cu capul aplecat, cu gîtul apăsat de dureri, tras de nişte coarde nemiloase de oţel spre undeva unde trebuia să strîngă şi să distrugă.

― Mai repede, horcăia el. Mai repede! Undeva tot trebuie să ajungem.

Undeva... Pentru prima dată, în bezna aceea groasă şi bol­navă, cuvîntul îi spunea şi altceva, scăpa de teroarea unei singure direcţii, cuvîntul se bifurca.

Aproape tot timpul în spatele bărbosului, aproape tot tim­pul gemînd de ură şi bolborosind înjurături, vînătorul mergea ca un halucinat, fără să simtă apă, beznă, durere, lumină. Puterile îl părăsiseră de multă vreme, de cînd privise cu atîta siguranţă moartea la gura tunelului. Îl duceau înainte, şi-l ţineau în picioare instinctele. Ar fi putut merge aşa, fără lu­mină, fără mîncare, fără vorbele altora, fără răsuflarea altuia, pînă la capătul pămîntului. Viaţa lui se afla în stăpînirea in­conştientă a unor fiinţe plăpînde închise şi ele în beznă şi groază. Fiinţele acelea erau undeva înaintea lui şi trebuia să le ajungă pentru a-şi lua înapoi dreptul de a trăi. Şi ura lui prefăcută faţă de acele fiinţe devenise ură adevărată şi creştea în el, creştea cu fiecare clipă, o simţea în oase. Mîinile lui strîngeau uneori bezna ca nişte gheare care strîng gîtul cuiva. Mergea fără să simtă, uneori se lovea de pereţii tunelu­lui, sau de bolta joasă, sau se prăvălea în apă, dar mereu se încorda în linie dreaptă, în verticală, şi-şi purta mai departe paşii, şi-şi antrena mereu mîinile strangulînd întunericul.

― Îi omor pe toţi, îşi auzea vocea, o voce care nu mai avea în ea acele zgomote ridicole de tinichea. Îi omor pe toţi, dom'le. Altminteri va trebui să-mi zic adio, pe cinstea mea.

― Termină cu aiurelile! îi răspundea celălalt. Trebuie să le smulgem prada. Eu asta vreau! înainte de orice! Chiar înain­tea fetelor, auzi? întîi cutia, auzi?

― Şi dacă şi-au dat seama, dom'le? Şi dacă au umblat la ea, dom'le... Pe cinstea mea.

― Asta n-o ştim. Mai întîi să vedem...

― Dom'le, şi dacă...?

― Termină odată, că mă înnebuneşti! Tot n-ai înţeles? Mai întîi trebuie să-i ajungem din urmă!

― Dom'le, pe cinstea mea! Oare-i ajungem? Ştii cu ce ne întrec pe noi? Ştii cum se îndepărtează de noi? Cu barca mea, dom'le! Unde-a ajuns viaţa mea?... Auzi, dom'le! Cu barca mea!

― Grijania şi candela şi toţi sfinţii. Nu puteai să le dai barca!

― Dom'le! Ţi-am spus să nu insulţi!... Dom'le, oare-i ajungem? Pe cinstea mea...

― Doar n-or să meargă tot timpul fără să se odihnească. Asta e toată şansa noastră: să-i prindă oboseala şi să popo­sească undeva. Numai aşa îi putem ajunge...

Vînătorul înţelese că nu avea dreptul la nici o clipă de odihnă. Dar nici n-avea nevoie de odihnă. Ar fi mers pînă la capătul pămîntului, prin beznă şi gheaţă. Îşi lipi mîna dreap­tă de şold şi se lăsă tras înainte de forţe neomeneşti.
4
Cireşarii hărăziţi primilor fiori, primelor întîlniri, dar osîndiţi apoi beznei neîndurătoare, se înveliseră în pături şi în saci de dormit, aşteptînd, cu gene de plumb şi cu plumb în oase, somnul tămăduitor. Dar somnul întîrzia. Întîi îl dori­seră toţi, pînă cînd începuseră să-i usture pleoapele, apoi se luptaseră împotriva lui, fără să-şi dea seama. Fiecare se retrăsese în lumea lui, pregătindu-şi visele, vise cu mult soare, cu lumină care să cadă peste ei în stropi, ca o ploaie.

Victor îşi camuflase lanterna sub pătură. Numai o şuviţă răzbătea pe caietul lui de însemnări. Şi mîna lui obosită tălmăcea în cuvinte de toate zilele gînduri grele, gînduri încîlcite, gînduri adînci.

"Nu pot să fiu sincer cu voi, scria Victor, aş vrea, dar nu pot. Sînt sigur că spaima mă roade mai tare decît pe voi, dar nu trebuie să se vadă nimic. Dacă v-aş spune ce gînduri îmi trec prin minte!... Dar voi nu trebuie să simţiţi... Vă jur că nu mă gîndesc la mine... Ştiu că ne ameninţă primejdii, brrrrr! cum face Ticuşor, dar deasupra tuturor e ceva foarte frumos, ca o lumină... am obosit... o lumină... Toată călătoria noastră e o lumină... Oricine ar fi făcut ca noi... E ca o lumină pentru că aici, la noi, nimic nu poate fi mai frumos ca lumina... aici în bezna noastră... Toată călătoria noastră e o lumină... Uffff..."


Yüklə 1,84 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   24




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin