Cavalerii florii de cireş

1
Umbrele serii, furişate din văgăunile munţilor, sau poate numai din peştera în care se ascundeau, înaintau domol, învăluind depărtările, apoi şi apropierile. Era o seară de vară, o seară blîndă, cu adieri, cu răcori şi miresme, cu acel cîntec încet, naiv, tremurător care prevesteşte o noapte calmă, paşnică. La marginea lacului, pescari şi pădurari, adunaţi în jurul focurilor molcome de vară, privegheau moartea dintotdeauna a zilei. Cîte un flăcău încerca melodii vesele sau alunga chiote colorate, apoi îşi pironea privirile în zările cenuşii care înecau pe nesimţite gheburile nemişcate ale munţilor. Aripile nopţii fîlfiiau tot mai aproape, prinzînd în răsuflarea lor neguroasă natura despletită şi fiinţele obosite de sprinteneala zilei. În curînd, toate culorile îşi vor pierde undele intime, transformîndu-se în întuneric şi jar.

În cabană, oamenii se înveseleau cu vorbe, cu cîntece şi cu pahare. Cabanierul alerga de la un oaspete la altul, primea şi ducea veşti, glume şi halbe. Dar era cineva care încă nu putea să se amestece în veselia din jur. Nerăbdarea şi chiar cîrligul unei nelinişti îi transformase luleaua măreaţă într-un adevărat leac. Urechile moşneagului, pentru că era un moşneag posesorul acelei pipe nemaivăzute, auzeau în jur tot felul de vorbe despre nişte tinerei care, cică, străbătuseră toată peştera şi încă una pe care nimeni n-o cunoştea, şi ieşi­seră teferi pe la cascada Mătrăgunei. Ba mai şi ajutaseră lumea să scape de nişte nelegiuiţi. Îi priau moşneagului învăluit în fum vorbele acelea de laudă. Ştia el cine erau tinerii, dar nu ştia cît va creşte cu anii, în toată lumea, faima lor de legendă. Dar parcă prea întîrziau, şi încă nu aflase nici o veste despre cel mai mic dintre ei, nici măcar nu ştia dacă fusese împreună cu ei. Tocmai cînd voise să-l întrebe pe cel mai mare dintre cireşari despre prichindelul cu păr de aur încîlcit... Aşa ceva nu se cuvenea! îşi spuse moş Timofte, amintindu-şi plecarea din tun a lui Ursu. Măcar un cuvînt să fi spus, precum fac toţi oamenii oameni... Nu atît plecarea neaşteptată a lui Ursu îl sîcîia pe moş Timofte, cît faptul că nu-i dezlegase limba, că nu aflase de la el dacă şi cel mai mic dintre cireşari îi însoţise peste coclauri...

Văzîndu-l îngîndurat, cabanierul trecu în fugă şi pe la masa lui:

― Vin, moş Timofte, cum să nu vină! Le-am şi oprit came­re... Şi n-ai grijă că vine şi nepoţelul cu ei...

Moşneagul se gîndi să caute prin cabană pe vreunul cu care să mai schimbe o vorbă, că aproape toţi oaspeţii îl salutaseră ca nişte oameni care îl cunosc de multă vreme. Dar tocmai atunci o văzu intrînd în sală pe femeia cu moaţe. Îşi scoase la repezeală jurnalul din buzunar şi începu să citească, fără mă­car să controleze dacă îl ţine ca lumea sau pe dos.

Speriată de atîtea feţe necunoscute şi de ziarul larg des­chis în locul unde fusese mai înainte un moşneag cu care s-ar fi putut înţelege, de bună seamă, femeia cu moaţe nu avea altceva de făcut decît să se destăinuie tot bărbatului înconju­rat de zeci de halbe:

― Vasile! Să mă trăsnească ăl de sus dacă am înnebunit. Dar vino să vezi cu ochii tăi cum s-a dus Gîtlan, catîrul. Crezi, nu crezi c-a avut un strigoi în spate, măcar vino să vezi că nu mai este...

― L-o fi înghiţit negura serii, îi răspunse bărbatul, milos şi binevoitor.

― Doar ştii cît de încăpăţînat e Gîtlan, continuă ea să sfre­delească. Nu se urneşte din loc să dai cu parul...

― Ooooof, oooof! Cine m-a pus să mă fac cabanier!

― Cine m-a pus pe mine să mă fac nevastă de cabanier! Şi nici măcar nu vrei să vezi cum l-au furat strigoii pe Gîtlan.

― Păi dacă l-au furat cum să-l mai văd?

Dar femeia cu moaţe nu voia să oprească rîşniţa de tinichea:

― Hai măcar să vezi că nu mai este săracu Gîtlan! Şi ieşi să se mai uite înapoi, încredinţată, aşa cum îi şopteau duhurile, că bărbatul o va urma. Ceea ce se şi întîmplă.

Chiar în clipa cînd cabanierul şi nevasta ieşeau din sufra­gerie, Ursu descăleca de pe catîr.

Niciodată urechile urechiatului n-au primit mîngîieri mai solide şi mai bărbăteşti.

― Bravo, mă! Ai bătut toate recordurile. Şi cine spune că nu eşti un animal de treabă se aseamănă cu tine cînd eşti cum eşti...

Catîrul îşi plecă urechile a da, apoi se tolăni pe iarbă pen­tru o binemeritată odihnă.

Cînd Ursu îi văzu pe cei doi ivindu-se la fereastră, se gîndi să le alunge înnegurarea prin cîteva laude:

― Frumos catîr aveţi! Şi voinic, şi cumsecade... Şi mai înţe­legător decît orice animal. Cum îl cheamă?

Dar nu primi nici un răspuns. Pentru că femeia cu moaţe alunecă, moale, de la geam, iar Vasile părăsi încăperea sco-ţînd un urlet care n-avea nimic omenesc în el. Tînărul clătină nedumerit din cap, iar Gîtlan, presimţind ceva, se sculă în cele patru picioare obosite şi porni spre fereastră. Foarte in­trigat de tăcerea care urmase răcnetului, îşi băgă capul pe geam. Cînd femeia deschise ochii şi văzu capul acela urecheat deasupra ei, mai întîi auzi cum i se ciocnesc bigudiurile în păr, apoi nu mai auzi nimic... pentru că închise ochii pentru mai multă vreme.

Din depărtări răsunau chiote care se rostogoleau prin ecouri în toate împrejurimile. Nu chiotele, ci vocile pe care le simţea adunate în chiote îl goniră pe Ursu spre vale. Cuprins de o veselie nebună, sări peste tufişuri şi bolovani, peste gropi şi alte obstacole lungite înfricoşător de umbrele nopţii, în întîmpinarea acelora care dăruiseră o fîşie din bezna lu­mii, luminii. Trebuia să-i ajungă cît mai repede, atîta timp cît braţele lui îşi mai puteau menţine tăria oţelului.

Ursu culesese din noapte cele cîteva clipe de stele şi de întuneric blînd, pe care le visase cîndva, şi cînd se întoarse o zări pe Lucia în spatele lui, şi o luă de mînă şi împreună in­trară în cabană.

Toţi cireşarii erau acolo. Cu ochi sclipitori, cu răsuflări nerăbdătoare, cu julituri şi cucuie, şi, Doamne! cu cîte visuri şi cu cîte amintiri!

Îşi povestiseră totul, şi iar îşi mai povesteau. Maria îşi prinsese cozile în colţul buzelor şi se gîndea la oglinzile ei albastre. Dan îşi astupa cum putea şi cu ce putea găurile şi zdrenţele hainelor şi rîdea ca un nebun. Ionel îşi freca şi-şi mîngîia cucuiul care-l adormise şi care-l trezise, Lucia îl privea pe Ursu, şi-i privea palmele mari ca nişte aripi, Ursu se uita cînd în podea şi cînd în plafon, iar Victor îşi încovoia din cînd în cînd spatele, şi tresărea, şi răsufla apoi, parcă ar fi scăpat de nişte văpăi. Şi toţi se descopereau în momente uluite de tăcere, privindu-se neîncrezători unii pe alţii, dar iarăşi li se aprindeau obrajii peste paloarea de-o clipă, şi atunci ştiau şi simţeau că vor mai fi împreună, că vor mai fi de multe ori împreună, prieteni ai tuturor frumuseţilor.

Iar Tic?... Tic era undeva lîngă un moşneag, şi rîdea şi se lăuda şi se uita în jur ca să vadă dacă i se ascultă vorbele, şi iar rîdea şi iar se lăuda, Doamne! cît de vesel era!

Moş Timofte închise ochii şi-l văzu dintr-odată încolţit şi atacat de spaime şi de dureri şi fugărit de tentaculele neîndurătoare ale beznei. Dar cînd deschise ochii îl zări pe prichindel cu privirile pline de argint şi cu mîinile la nas, fluturîndu-le şiret înspre nevasta înspăimîntată a cabanierului.

Sfîrşit