Cavalerii florii de cireş

Moş Timofte porni încet pe urmele profesorului. Nu-i era teamă că nu-l va ajunge. Ştia că înainte de a intra în clasă se va opri în faţa uşii şi câteva clipe va sta nemişcat şi gânditor. Toţi îi cunoşteau obiceiul, dar nimeni nu cutezase să-l întrebe la ce se gândeşte în acele clipe. Nici chiar moş Timofte, care-l surprinsese de nenumărate ori în această atitudine; cu atât mai mult cu cât avea credinţa că profesorul era atât de preo­cupat de gândurile lui încât nici nu-l zărea.

"A treia... a cincea... calculă moş Timofte urmărind mersul profesorului. A şasea... Acum e-acum... A opta..."

Profesorul se opri chiar în faţa uşii. Închise ochii şi văzu dintr-o dată clasa, liniştită, cu fiecare elev la locul lui, îi trecu pe toţi în revistă, îi mai privi o dată, zâmbi câtorva care-l umpleau mereu de bucurii, dar brusc toate chipurile se di­zolvară în întuneric, rămânând unul singur: chipul unui elev speriat, nesigur, căutând mereu în jurul său, parcă după aju­tor. Profesorul deschise ochii şi clătină din cap nedecis. Oare ce se întâmpla cu acel elev? Ce adevăr purta? îl speriase sau îl nedreptăţise cândva cu o notă proastă sau era un elev slab, neajutorat, un derbedeu oarecare?

Tocmai când atinse clanţa cu mâna, auzi vocea lui moş Ti­mofte şi din primele accente cam înţelese ce vrea bătrânul.

― Zi-i pe şleau, moş Timofte. Vrei să intervii în favoarea cuiva...

― Cum vă închipuiţi aşa ceva! se prefăcu bătrânul foarte amărât. Tocmai dumneavoastră! Tocmai la dumneavoastră!

― Lasă, nu te mai necăji, îl linişti profesorul. Şi când inter­vii în sprijinul dreptăţii, tot se cheamă că intervii în favoarea cuiva..

― Aşa da! acceptă bucuros moşneagul. E vorba de un băie­tan din clasa asta. Să nu vă închipuiţi că mi s-a plâns pe faţă. L-am simţit eu, mai bine zis l-am prins eu. Nu prea îl aveţi la inimă, sau hai să zic, nu îl vedeţi cu ochi buni. Pesemne că aţi avut, cine ştie când, vreo neînţelegere cu el... Da' să ştiţi de la mine că învaţă toată ziua, sărmanul... şi eu, pre cât îl simt, sunt gata să pun mâna în foc că o să iasă om din el...

― Te gândeşti, probabil, la Teodoru Teodor, spuse profe­sorul cu mâna pe clanţă.

Moş Timofte rămase câteva clipe nedumerit. Ar fi vrut să spună că nu-i vorba de Teodoru Teodor, dar nu mai avu timp, pentru că profesorul, după ce-şi controlă ceasul, pătrunse în clasă. Aşa că bătrânul, cam supărat, îşi răsuci de câteva ori luleaua, până când brusc se dezmetici:

― Apoi da, sigur că da! spuse el de parcă i-ar fi vorbit pro­fesorului. Dumneavoastră vă gândiţi la Teodoru Teodor, iar eu la Ursu. Dar ştiţi, bată-l norocul...

Dându-şi însă seama că profesorul intrase în clasă, moş Timofte deschise uşa şi i se adresă vesel, din prag, chiar în clipa când se aşeza la catedră:

― La el mă gândeam domnule profesor, numai că-i uitasem numele adevărat... şi imediat închise uşa, lăsând clasa uluită.

Profesorul zâmbi în urma lui moş Timofte, zâmbi în felul său, proptindu-şi bărbia în pumni şi clătinând din cap. Un fluierat sacadat, imperceptibil îi acompania gestul. Dar nu rămase multă vreme astfel. Cu o mişcare leneşă îndepărtă catalogul, apoi se sculă de la catedră şi, plimbându-se prin faţa băncilor, se adresă cu voce tare elevilor:

― M-am gândit să facem astăzi o călătorie printr-o lume pe care o cunoaşteţi încă foarte puţin, o lume ascunsă, obscură, misterioasă, care se pare că-i interesează foarte mult pe unii dintre voi... Da... Să încercăm să pătrundem pentru câtva timp în lumea peşterilor...

Victor se uită în jur. Toţi cireşarii îşi scoseseră caietele de note. Erau numai ochi şi urechi. Apoi îşi aruncă privirile spre profesor şi acesta i le întâlni şi îi răspunse cu un zâmbet părin­tesc, cald, aproape duios.

Călătoria îi purtă pe ascultători într-o lume fantastică, ispititoare, plină de miracole. Saloane uriaşe, adevărate palate de gală, încărcate cu podoabe de gheaţă şi calcar, cu atoli de marmură sau cu ghirlande de cristal, suprapunându-se altor saloane asemănătoare unor peisaje lunare, apoi îngheboşându-se şi prelungindu-se în nenumărate cot­loane şi coridoare asuprite de întuneric şi mister, şi mereu panglica albastră a râurilor subterane, şi lacuri limpezi, adânci şi reci, cu maluri dantelate, şi uneori crăpături îndrăz­neţe spre lumină, şi alteori prăbuşiri rele, în cascade zgomotoase, şi din nou saloane şi labirinte în nelipsitul fir de apă al Ariadnei de gheaţă, toate, toate miracolele subterane îşi dezvăluiau înfricoşătoarele lor taine. Descrierile se subli­mau uneori în noţiuni şi legi şi formule precise pe care elevii le primeau ca pe nişte leacuri tămăduitoare. Creioanele încremeniseră de multă vreme în mâini. Ultimele cuvinte fuseseră rostite, dar imaginile, o dată închipuite, se repetau în mintea tuturor ca ecourile peşterilor.

În minutele de tăcere care urmară povestirii, începură să circule bileţele între cireşari, dar nici unul nu era scris în al­fabetul obişnuit. Literele erau înlocuite prin linii şi puncte.

Cu alte cuvinte, cireşarii corespondau între ei cu ajutorul al­fabetului Morse. Victor tocmai înjgheba o asemenea misivă, când se pomeni cu un bileţel trimis de Lucia, care purta menţiunea: "f. f. urgent". Îl descifra cu o repeziciune ului­toare în gând: "Atenţiune! În spatele tău, Sergiu copiază tot ce scrii. Să nu te sperii, că abia a început. Încă o dată: aten­ţiune! Lucia."

Victor nu întoarse capul pentru a nu trăda semnalul de aten­ţiune primit de la Lucia. În schimb, scoase din buzunar o oglinjoară, pe care o potrivi într-un loc anume, cu ajutorul unor cărţi, şi astfel văzu ce se petrece în spatele lui. Într-adevăr, Sergiu era pradă unei agitaţii teribile. Curiosul se străduia din răsputeri să nu scape nici o mişcare de-a lui Victor şi mai ales nici unul dintre semnele pe care acesta le trecea pe caiet sau pe vreun bileţel.

Cireşarul căzu câteva clipe pe gânduri, dar, parcă trezit brusc de ascuţişul unei idei, întoarse o filă din caiet şi, pe pagina albă care i se ivi în faţă, începu să înşiruie, cu meticulozitate, linii şi puncte. Dacă s-ar fi uitat în oglindă, l-ar fi văzut pe Sergiu preo­cupat să-i copieze întocmai semnele de pe caietul atât de neglijent aranjat. Lucia, căreia nu-i convenea rolul de martoră neputincioasă, îi trimise un nou bilet cu o menţiune şi mai ner­voasă: "f.f.f.f.f. urgent!" Dar Victor era prea adâncit în gândurile şi-n scrisul lui ca să mai dea atenţie biletului furios. Continuă să scrie, într-o poziţie neobişnuită şi incomodă, rezemat în cotul stâng şi aplecat spre stânga, parcă visând sau amintindu-şi ceva, iar caietul cu linii şi puncte, rămas în dreapta, nu-i mai punea nici un obstacol lui Sergiu.

Înfuriată la culme de atitudinea şi imprudenţa lui Victor, Lucia renunţă să-i mai trimită un bilet, aşa cum avea de gând, văzându-se nevoită, din cauză de forţă majoră, să re­curgă la alt mijloc, mai sigur şi mai eficient. Se sculă încet din bancă, şi, după ce-şi plimbă doar o clipă privirile prin clasă, porni spre banca lui Victor şi, cu cel mai firesc gest, luă caietul pe care cireşarul tocmai se pregătea să-l închidă. Probabil că faptul se petrecuse prea târziu, pentru că, în spatele lui Victor, Sergiu luase, pentru prima dată în viaţa lui, înfăţişarea unui înger. Bucurie, mulţumire, nevinovăţie, mai ales nevinovăţie, se putea citi pe chipul lui. Tot ceea ce scrisese Victor era copiat aidoma pe carneţelul său şi, pentru ca să înlăture orice surpriză posibilă, îşi strecurase carne­ţelul în sân, simţindu-l la fiecare răsuflare.

Vocea profesorului destrămă dintr-o dată îndeletnicirile tainice ale elevilor:

― Înainte de a ne spune "la revedere", aş vrea să vă pun la un fel de încercare. O încercare particulară, la care nimeni nu este obligat să participe. Dacă rezultatul va fi pozitiv, foarte bine; dacă rezultatul va fi nesigur sau negativ, nimeni nu vă va face vreun reproş. Încercarea se adresează mai ales logicii voastre şi nu jignesc pe nimeni dacă adaug că o propun celor mai buni dintre voi.

Emoţia cuprinse aproape întreaga clasă. Era binecunoscut acest obicei al profesorului de a adresa, la fiecare sfârşit de an, elevilor, o întrebare mai complexă, un fel de examen su­plimentar, care nu putea fi trecut printr-un simplu apel la memorie, ci prin organizarea riguroasă şi oportună a multi­plelor date oferite de memorie. Obiceiul era binecunoscut şi aşteptat cu emoţie, cu teamă şi nerăbdare, pentru că de fiecare dată exerciţiul, problema, încercarea date spre rezol­vare erau altele. În cele aproape patru decenii de apostolat, profesorul nu suferise nici un eşec cu încercările sale, şi acest lucru nu putea fi pus pe seama întâmplării, mai ales că în fiecare an profesorul îşi alegea singur atât clasa, cât şi elevul sau elevii care urmau să treacă prin neobişnuitul examen.

Era şi emoţie şi nerăbdare şi o undă de spaimă în clasă. Până şi vocea profesorului părea puţintel tulburată:

― Bine... Pentru că unii au mai rămas cu imaginaţia, sau poate cu visele, în lumea de care abia ne-am despărţit, să ne mai întoarcem o dată în această lume şi să încercăm s-o par­curgem pe alte căi, pe căile raţiunii. Foarte pe scurt: cum se explică formarea peşterilor cu saloane largi, spaţioase, şi a celorlalte cu cotloane înguste, înalte şi lungi? Să nu se uite un lucru esenţial: de multe ori, de cele mai multe ori, găsim am­bele fenomene în una şi aceeaşi peşteră.

În clasă se aşternu o tăcere deplină. Aproape că se auzeau bătăile inimilor. Profesorul se aşeză încet la catedră şi îmbrăţişa cu privirile încăperea. Tăcerea se apropia de clipa care urma s-o preschimbe în erupţie. De undeva ţâşni nerăb­dătoare, avidă mâna lui Ionel. Apoi încet, aproape indiferent, aproape convenţional, se ridică mâna lui Victor. Apoi Lucia, Dan, Maria ridicară la rândul lor mâinile. În spatele lui Vic­tor, Sergiu răsfoia de zor în manual, fără să se gândească, măcar o clipă, că nu în manual se afla răspunsul. În altă parte, Pompilică îl înghiontea pe Dan:

― Spune-mi, bă, şi mie. Ce eşti aşa egoist?

Dan îi răspunse imediat, tot în şoaptă:

― Nu suntem la matematică sau la istorie, nătărăule. Dar poţi să ridici mâna, că tot nu te întreabă.

― Aha...! Ştiam eu că nici tu nu ştii...

Într-o bancă din fundul clasei, Ursu părea înconjurat de toate flăcările iadului. Faţa i se încinsese, era roşie ca para focului, mâinile îi ardeau până sub unghii, ba şi unghiile îl frigeau ca jarul. Pumnii se luptau aprig între ei, sub bancă, parcă voiau să-şi încerce puterea. Şi deşi ar fi fost în stare să facă banca ţăndări, nu izbutea nici unul să se ridice la jumă­tate de metru deasupra şi să-şi desfacă uşor degetele în acel semn veşnic al elevului care ştie.

Profesorul îl căută şi4 zări. Îi simţi prin antene nevăzute toată agitaţia. Şi poate pentru prima dată de când era profe­sor îl năpădi un val de spaimă o dată cu hotărârea care creştea într-însul. Nu se mai uita la mâinile întinse din primele bănci, la elevii care, în mod sigur, i-ar fi dat răspun­sul bun. Emoţia băiatului din fundul clasei era prea mare; suferinţa lui, grea şi tăcută, merita orice risc. Şi în timp ce cuvintele îi ieşeau de pe buze, profesorul avu deodată sen­zaţia că el e cel care trece printr-un examen decisiv:

― Să ne răspundă Teodoru Teodor...

Ursu se ridică în picioare, parcă împins de altcineva, şi acel altcineva îi cuprinsese şi gâtul, cu gheare nevăzute, şi-l sugruma până la lacrimi. Bâlbâi câteva sunete, apoi tăcu.

― Aşteptăm! îl îndemnă profesorul, cu ton sever, de catedră. Ursu recepta unda care i se aruncase şi cu o mişcare ener­gică îşi scutură emoţia care începea să-l învăluie ca un cearşaf. Răsuflă adânc şi vorbele lui începură să-şi facă loc tot mai sigure printr-o tăcere încărcată de uimire:

― Cred că e vorba de acţiunea apei... Adică, ştiţi, cum să vă spun... A fost vorba de acţiunea apei... Ştiţi... dacă apa lăr­geşte crăpăturile pe direcţia straturilor calcaroase, peştera ia o formă largă... ştiţi, formează un fel de saloane lungi şi nu prea înalte... Şi dacă apa lărgeşte crăpăturile... cele care cad... Cum să vă spun?... Ştiţi, aşa...

Şi în timp ce Ursu tăie cu o mişcare violentă aerul, profe­sorul, din ce în ce mai tulburat, îl ajută:

― ... Perpendicular...

― Da, da... perpendicular, se linişti Ursu, perpendicular pe direcţia de stratificare, atunci se formează, adică aşa se formează cotloanele înalte şi înguste...

Parcă eliberat din nişte chingi,. Ursu îşi încorda muşchii pieptului, inspirând cu nesaţ un val de aer proaspăt pe care îl simţea năvălind pe fereastră. Un zâmbet cam nătâng îi răsări pe faţă, mai ales că ducând instinctiv mâna la frunte şi-o des­coperi udă şi fierbinte, ceea i se părea de neînţeles.

Ca în fiecare an, profesorul se duse să strângă mâna elevu­lui ales, care nu putea să dea decât un singur răspuns, cel bun; poate, de astă dată, strângând-o, sau strângându-i-se cu mai multă putere. Sau, pentru a nu lăsa să se piardă un ade­văr plăcut, de astă dată făcând un tainic şi necesar schimb de emoţii cu elevul pe care-l alesese în ultima clipă şi care-i transformase spaima dinaintea alegerii într-o bucurie mare, neaşteptată.

Clopoţelul lui moş Timofte sunase de mult, dar nimeni nu-l auzise. Nici măcar puşlamalele clasei, care nu-şi reveniseră încă din uimirea stârnită de succesul lui Ursu.

Profesorul se întoarse la catedră, luă catalogul şi, în drum spre ieşire, mai zăbovi câteva clipe pentru a-şi lua rămas bun de la elevi:

― Da... Şi în acest an mă despart de voi mulţumit. Poate chiar mai mulţumit decât în alţi ani. Nu mă gândesc numai la surpriza pe care mi-aţi oferit-o acum, la sfârşit, mă gândesc la puterea întregii clase. Aş vrea să fiţi primii, şi chiar mi se pare că sunteţi primii, cărora le spun, cu o foarte mică rezervă, care ţine mai mult de viitor decât de trecut: iată cea mai frumoasă clasă cu care m-am întâlnit! Sunt convins că unii dintre voi au făcut de pe acum legături trainice cu viitorul, dar nu vreau să vă forţez să săriţi dincolo de vârstă. Vreau să trăiţi din plin, viu, agitat, nervos, liber aceşti ani neasemuiţi, aceşti ani în care visul şi fantezia nu ţin seama de nici un obstacol, în care orice bătaie a inimii se dăruie întregii lumi. Ştiu că multe din­tre lucrurile şi fiinţele care vă înconjoară vi se par învăluite de taine, chiar dacă pentru restul lumii sunt de o simplitate liniară, elementară. Poate că vedeţi totul astfel dintr-un in­stinct de exagerare care aparţine numai acestei vârste, şi care vrea să transforme în efort grav, aproape tragic, orice gest, oricât de simplu ar fi el; e ceva frumos aici, pentru că totul se subordonează intenţiei sau dorinţei de a dărui foarte mult. O clipă sau un gest pot concentra tot oţelul şi toată credinţa din voi, chiar dacă gestul sau clipa aparţin unui vis, unei fantezii. Dar mie îmi place să cred că un adevăr mare, un adevăr suprem lucrează în voi atunci când vă descoperiţi înconjuraţi de taine: Orice lucru, orice vietate ascunde o minune... Şi vă doresc să desluşiţi cât mai multe asemenea miracole în zilele libere care vă aşteaptă...

Şi, într-o tăcere frumoasă, profesorul slab, puţintel înco­voiat, cu două smocuri de păr alb deasupra tâmplelor, părăsi cu paşi obosiţi clasa. Elevii se ridicară în picioare. Şi mult timp după aceea, nici o mişcare, nici un sunet.

CAPITOLUL II

1
Era o cameră simplă, cu divan, birou şi bibliotecă, cu puţine cărţi, dar cu multe mape şi dosare, cu câteva scaune aranjate la întâmplare, cu un dulap ascuns într-o nişă, cu pereţii neregulaţi şi aproape goi, doar câteva fotografii înfăţişând scene sportive erau agăţate deasupra bibliotecii, cu tavanul oblic zugrăvit într-un albastru ciudat, şi, din cauza aceasta, cineva o botezase: camera albastră. De câteva zile însă căpătase o altă denumire, o denumire tainică, pe care n-o cunoşteau decât două fiinţe şi despre care aflase ceva foarte vag o a treia. Noua ei denumire? Observatorul! Cele două fiinţe care o botezaseră? Sergiu şi Pompilică. Cea de a treia fiinţă căreia îi trecuse cuvântul pe lângă ureche? Tic.

Camera îi aparţinea lui Ştefan, fratele lui Pompilică, şi se afla la mansarda unei vile cu două etaje, în partea de răsărit a oraşului, la o răscruce de străzi. Una din străzile care se întretăiau acolo se numea Cireşului, şi din camera albastră se zărea ca-n palmă tot cartierul Cireşului. Ceea ce explică dintr-o dată o mulţime de lucruri.

Musafirul, Sergiu, sosise înaintea "gazdei" la locul de întâlnire, în faţa vilei, şi aştepta de jumătate de oră. Aştepta e un fel de a spune. Pentru că se foia ca un vrăbioi, şi dacă ar fi avut pene, i-ar fi stat tot timpul zbârlite şi ţepoase. Sărmanul! Parcă-şi plimba picioarele numai pe jar, iar gâtul parcă-i fuse­se deşurubat din umeri de atâta întors. Mâna stingă i se încleşta furioasă la fiecare pas, iar cea dreaptă nu i se dezli­pea de pe piept nici o clipă. Carnetul cu nepreţuita comoară îi frigea degetele, iar nerodul şi blestematul de Pompilică îşi pierdea timpul cine ştie pe unde. Oare ce scrisese Victor?... Întrebarea îl îmbolnăvea, nu-i ieşea nici o clipă din minte... Din cauza ei nici nu mâncase, iar blestematul de Pompilică...

Codobatura apăru brusc de după un colţ, abia trăgându-şi sufletul:

― Stai... lasă-mă oleacă, se rugă el. Aoleu...! Credeam că s-a zis cu noi. N-a vrut Ştefan să-mi dea cheia... A spus că în loc să-i facem curăţenie, îi murdărim camera. Am aşteptat să plece ca să pot şterpeli cea de a doua cheie.

Sergiu simţi deodată vată în glezne:

― Dacă ne prinde?

― Nu ne prinde, că m-am interesat eu. L-am şi urmărit. S-a dus la antrenament, la terenul de volei. N-am plecat de acolo până nu l-am văzut în tricou, pe teren...

― Şi dacă vine? tremură iarăşi vocea lui Sergiu.

― Nu vine, mă! Am auzit cu urechile mele când le-a spus antrenorul că până la şapte nu le dă drumul. Au duminică meci greu... Abia e patru. Trei ore ne ajung cu vârf şi îndesat...

Sergiu se mai linişti puţin, dar din entuziasmul cu care venise la întâlnire rămăseseră numai urme. Sus în observator se linişti însă de-a binelea. Pompilică era în mare formă, dar şi el avea o surpriză...

― Bă, Pompilică, n-am vrut să-ţi spun până acum; am fă­cut, bă, o captură grozavă...

― Lasă-mă cu aiurelile tale; să-ţi arăt eu ce-am făcut în ul­timele zile... Ia vino încoa'!

Din spatele unor dosare, Pompilică scoase o foaie de bloc şi începu s-o agite, triumfător, în faţa lui Sergiu. Era o îngră­mădire de linii şi corpuri geometrice, unele încercuite în roşu, altele în albastru, unele purtând cifre, altele litere.

― Ghici ce-i? întrebă Pompilică.

― Habar n-am... Poate o fiţuică la geometrie...

― E o hartă, bă, o hartă originală...

― Asta hartă!!! se cruci Sergiu. Atunci pot să zic şi eu că nasturele ăsta e un castron cu supă...

― Iar eşti tâmpit! se enervă Pompilică. Ia vină-ncoace la fereastră. Vino şi spune ce vezi în direcţia asta!

Sergiu se supuse şi privi în direcţia indicată de mâna lui Pompilică:

― Acolo e strada Cireşului, mare scofală!

― Şi aici ce e? întrebă Pompilică superior, lipind foaia de bloc de faţa lui Sergiu.

― Adică vrei să spui...

― Sigur că da, bă alifie. Chiorăşte-te! Uite casa Mariei, pă­tratul ăsta cu cifra 3. Uite-o şi pe a lui Victor. Aici stă Ursu, dincoace idiotul de Dan, triunghiul ăsta cu litera D...

― Cercu' ăsta cu I, se repezi Sergiu, e casa lui Ionel...

― Vezi, bă! Vezi ce chestie mare am făcut? Acum îi avem pe toţi cireşarii în mână...

Sergiu fu cât pe-aci să-i dea dreptate lui Pompilică, dar un gând neaşteptat şi răutăcios îl opri:

― Şi la ce foloseşte harta asta a ta?

― Cum: la ce foloseşte? Vrei să-ţi trag două labe? Trei zile m-am chinuit s-o fac şi tu întrebi ca un tâmpit la ce foloseşte... Nu avem aici pe coală toate casele cireşarilor?

― Dacă zici tu, ridică Sergiu din umeri. Dai* să ştii că mai uşor se recunosc de la fereastră. Vezi? Casa aia albă cu cer­dac astupat de iederă şi cu chioşcul ăla rotund e casa Mariei. Şi dincolo, în fund...

― Ce, crezi că eu nu ştiu? se oţărî Pompilică. În fund se vede magherniţa lui Ursu, aia din spatele movilei. Şi te rog să nu mai faci pe nebunul că te ating cât ai zice peşte. Ţi-e ciudă că eu am făcut harta şi tu n-ai făcut nimic...

― Zău!! spuse Sergiu uitându-se plin de dispreţ la prietenul şi duşmanul lui. Poftim!

Carnetul scos din sân cu iuţeala unui scamator făcu o cur­bă prin aer şi căzu exact la picioarele lui Pompilică.

― Aiurea! îl respinse Pompilică după ce auzi povestea lui Sergiu. Bagă-l din nou în sân. Trebuie să fie rezumatul vre­unei lecţii, şi la ora asta n-am timp de lecţii...

― Numai la ora asta... nu scăpă Sergiu prilejul.

― Bă! se oţărî iarăşi Pompilică. Dacă mai scoţi o singură literă urâtă te fac ficat de post. Vii în casa mea şi în loc să zici săru-mâna...

― Da' tu când vii la mine, ce faci? Bunica îşi pune vată în urechi ca să nu mai audă tâmpeniile tale...

― Să fie sănătoasă, că nu eu am învăţat-o să asculte la uşă...

― Bă idiotule! îşi ieşi Sergiu din pepeni. Dacă-i pe aşa, a­tunci spune dacă în tot oraşul mai există vreun altul cu urechi atât de blegi ca ale lui frate-tău!

Numai o minune mai putea opri încăierarea cruntă care era pe cale să înceapă. Şi minunea se ivi: trei bătăi în uşă, pauză, şi din nou trei bătăi.

Cei doi cocoşi deveniră nişte mogâldeţe de catifea din care se scurseseră tărâţele. Fiecare aştepta salvarea de la celălalt...

― Cine m-a pus să mă gândesc la urechile blegi ale lui frate-tău... se căină în şoaptă Sergiu. Ce ne facem?

― Nu-i el! se lumină dintr-odată Pompilică fără să scape însă cu totul de tremurul care-i atacase încheieturile. El are cheie...

― Bă, să nu fi pierdut cheia, se îngrozi Sergiu.

― Ssss! Cavou! comandă Pompilică.

Bătăile reîncepură şi se auzi o voce care avea în ea atâta limpezime şi atâtea ondulaţii că era imposibil să n-o recunoşti:

― Deschideţi! Eu sunt...

Trufaşul care n-avea nevoie să-şi rostească numele pentru a fi recunoscut nu era altul decât Tic.

― Fir-ar să fie de nasol! îl înjură Pompilică tot în şoaptă. Ce i-aş mai dili una peste muie! Zău că-i dau drumul şi-l articulez...

― E prieten cu Ursu! se sperie Sergiu.

― Hei! N-auziţi...? răsună vocea de după uşă. V-am văzut pe amândoi la fereastră.

― Ce facem? întrebă Pompilică.

― Aoleu! se lumină la rândul lui Sergiu. Tu ştii alfabetul Morse?

― Habar n-am... N-o să ai curajul să-mi spui că-l ştii tu... Înghit cartea de fizică fără s-o mestec...

― Să-l folosim pe nasol! spuse Sergiu. El îl ştie precis. Să-l punem să ne descifreze chestia aia a lui Victor.

Pompilică acceptă imediat, apoi întrebă ca de undeva de departe:

― Cine bate la uşă, la ora asta?

― Aş fi venit mai devreme, răspunse Tic în timp ce intra pe uşă, dar nu mi-a dat voie... Ţombi.

― Cine ţi-a spus că suntem aici? îl luă la rost Pompilică.

― Nimeni..: Dacă nu v-aş fi văzut la fereastră... Da' a cui e camera asta?

― N-ai să ghiceşti niciodată! decretă Sergiu.

― Zăăăău! zâmbi cel mai mic dintre cireşari uitându-se în jur. Şi dacă aici stă... dacă aici stă...

Tic se uită la cele câteva fotografii agăţate deasupra bibliote­cii, care înfăţişau scene din meciuri de volei. Eroul fotografiilor era mereu acelaşi.

― Ai un frate grozav, îi făcu prichindelul un semn din ochi lui Pompilică. Eu n-aş lăsa pe mâna voastră o cameră ca asta...

― Venim şi noi din când în când ca să facem curat, îi răs­punse Pompilică întorcându-i semnul din ochi. Dar de ce n-ai lăsa o cameră ca asta pe mâna noastră?

Întrebarea era cam arţăgoasă şi lui Sergiu, care se gândea mereu la carnet, nu-i prea convenea. Nici lui Tic.

― Ia zi-i! repetă şi mai insistent Pompilică. De ce n-ai lăsa-o?

― Pentru că n-o am... râse prichindelul.

― Ce vorbeşti, dom'le! interveni Sergiu foarte prompt. Dacă eşti aşa de isteţ precum vrei să arăţi, ia spune! Ştii cine a inventat telegraful?

"Oare ce vrea ăsta de la mine?" se întrebă Tic în sinea lui. Apoi cu voce tare: