Cavalerii florii de cireş

― Sigur că ştiu...

― Ştii şi alfabetul?

― Cu ochii închişi! răspunse prichindelul.

― Alfabetul Morse? Te lauzi, piciule...

― Pariem? îl provocă Tic.

― Pariem! acceptă Sergiu. Dar cu o condiţie. Să-l scrii aici în faţa noastră, uite! pe hârtia asta, în cel mult cinci minute!

Deşi simţea un iz ciudat în toată povestea, Tic primi totuşi pariul: dacă va izbuti să scrie alfabetul Morse în cinci minute, îşi va putea alege din bibliotecă orice carte, cu condiţia ca ea să nu depăşească 200 de pagini; dacă nu va izbuti, se obliga să deseneze, în cel mult trei zile, toate hărţile din manualul de geografie al clasei a opta.

― Ahaaaa! înţelese Tic. Vreţi să vă lăudaţi cu un caiet miş­to la examen... Numai că n-o să vi-l fac eu... Gata?

― Pe cuvânt de onoare! întări Sergiu pariul.

― Pe cuvânt de onoare! răspunse solemn Tic.

Un singur lucru uitară toţi: să-şi potrivească şi să-şi verifice ceasurile. Dar cine se mai gândea la asta? în nici un caz Tic. Prichindelul se puse imediat pe treabă şi în mai puţin de cinci minute reuşi să scrie alfabetul. Ba socotind că-i rămâne încă timp, mai adăugă o coloană după terminarea literelor, aşa că în clipa când îi înapoie lui Sergiu foaia de hârtie, ceasul lui ară­ta exact scurgerea celor cinci minute.

― Ai pierdut! strigă Sergiu după ce luă coala. Ai depăşit termenul cu... cu zece secunde.

― Ba nu-i adevărat! se opuse Tic. Ţi-am dat-o la secundă, exact la secundă, după ceasul meu. Întreabă-l şi pe Pompilică!

― Nu! N-ai depăşit termenul cu zece secunde, răspunse Pompilică uitându-se la ceas. Ci cu... treisprezece secunde.

― Pe cuvântul meu de onoare, se rugă Tic. Puteam să vă dau alfabetul mai repede, fiindcă l-am terminat în patru minute, dar m-am gândit să vă fac o surpriză să scriu şi cifre. Zău, ui­taţi-vă la coloana de cifre... În cât timp puteam s-o scriu? În cel puţin treizeci de secunde, nu? Chiar dacă v-aţi lua după un ceas flămând, tot am terminat la timp alfabetul...

― Să nu umbli cu scamatorii, se răţoi Pompilică, să nu cauţi să ne duci, că-ţi dau un picior în fund de nu te vezi. Ai depăşit termenul, gata!

Tic înţelese că partida era pierdută. Mai ales când îl auzi pe Sergiu întrebând:

― La urma urmei, pentru ce ai venit aici?

― V-am văzut la fereastră şi m-am gândit că poate găsesc la voi o carte mai veche, cu basme. Am întrebat peste tot...

― Umbli cu basme, va să zică! îl ameninţă Pompilică.

― Zău că e-adevărat... Dacă voiam să vă mint găseam altceva mai deştept... Zău! Trebuie să pregătim un basm, la română, pentru sfârşitul anului, şi eu...

― Şi tu... îl întrerupse Sergiu, ar fi bine s-o ştergi imediat, până nu-ţi sărim noi în ajutor...

Încolţit din două părţi, cu drumul spre uşă tăiat, prichin­delul căută altă cale de salvare:

― Mă duc singur... mă duc direct la Ştefan. Ştiu eu unde să-l găsesc...

Spaima lui Pompilică ţinu doar o clipă:

― Faci drumul de pomană. Azi nu mai are antrenament.

Micul cireşar fugise, la întâmplare şi aproape fără nădejde, după un prăpădit de iepuraş, şi iată-l înhăţând dintr-o dată doi, şi-ncă ce şoldani. Mai întâi aflase că "şmecherilor" le era teamă de Ştefan, şi apoi aflase şi locul unde, în mod sigur, îl putea găsi. Îşi făcu repede un plan de răzbunare care începea cu o tentativă de liniştire:

― Dar duminică, la meci, trebuie să vină...

― Ha, ha! îi râse Sergiu în nas. Duminică avem serbare de sfârşit de an...

― Atunci cealaltă duminică... Îl linişti Tic cu totul. Dar dacă-mi daţi şi mie o ţigară nu vă mai spun...

― Ţigară!? se miră Pompilică. Unde vezi tu ţigări...

― Uită-le colo, în raft, după dosarul albastru.

Cireşarul porni cu mâna întinsă şi scoase din raft un pa­chet de ţigări "Carpaţi". Descoperirea lui Tic îi cam zăpăci pe cei doi şmecheri. Priveau pachetul de ţigări aşezat disciplinat pe masă, îşi aminteau rugămintea celui care-l găsise, dar nici o inspiraţie nu încolţea în capul lor.

Cireşărelul profită de moment pentru a se lipi de uşă, mai ales că şi raftul din care scosese pachetul era în apropierea uşii. Când cei doi se dezmeticiră nu mai văzură decât spatele lui Tic prin uşa deschisă, iar piciorul lui Sergiu, deşi pornise ca o săgeată, lovi în gol.

― Ce păcat că nu l-am atins! se plânse Sergiu. Cred că l-aş fi scos prin tavan. Fir-ar să fie de vagabond! Ai văzut ce ochi de spion! Ţine-mă, că-mi vine să sar pe geam după el...

― Stai, stai... Începu Pompilică să-l domolească. Adică de ce să ne pară rău, de ce să ne înfuriem? De ce, mă neghio­bule? Ar trebui să râdem cu hohote şi să ne decorăm. Ha! Ha! A venit la noi cu aere de motan şi l-am adus în stare de scrumbie. L-am pus să ne scrie alfabetul, l-am dus cu frate-meu, ne-am bătut joc de el, şi după toate astea ne-a fă­cut rost şi de ţigări... Cum dracu de le-a observat, spionul! Noi am trecut de o sută de ori pe lângă ele fără să le vedem... Dar până la urmă tot i-am venit de hac. Bă, ce l-am stors!

― Ai dreptate! se învioră Sergiu. Ai văzut ce-nseamnă să fii deştept? Acum recunoaşte şi tu, Pompilică, ideea cu pariul şi alfabetul a fost grozavă...

― Bă, da' şi ideea mea cu harta. Putem să notăm pe hartă toate mişcările lor... Dar hai mai bine să descifrăm textul!

După aproape o oră de chin şi certuri, de cazne şi oftaturi, Sergiu reuşi, în sfârşit, să adune următorul text:

«Cireşari! Feriţi-vă de Sergiu şi Pompilică. Ei caută să afle locul expediţiei noastre şi data plecării. Nimeni nu mai are voie să rostească vorbele: "Lacul Păstrăvilor" şi data de 5 iulie. Victor».

― Formidabil! răcni Pompilică. Am dat lovitura. Bă! Ori îi avem în labă, ori nu! Tot secretul cireşarilor e în mâinile noas­tre. Formidabil!

― Acum recunoşti că sunt destul de genial? îl pironi Sergiu. Fără hârtia asta n-am fi ştiut nimic despre planurile cireşa­rilor, şi nici...

― ... Şi nici fără hartă nu ne-ar fi stat bine, persevera Pom­pilică. Recunoaşte şi tu că nu se poate face nici o chestie mai interesantă fără hartă. Aşa că aproape suntem unu la unu. Nu zic că nu ai un mic avantaj... dar ca să te egalez de tot, vin şi eu cu o idee mare: ce-ar fi să fumăm câte o ţigară, să vedem şi noi cum e...?

Sergiu privi nehotărât pachetul lăsat de Tic pe birou:

― Eu ştiu?... Nu e prea nu ştiu cum...?

― Adu-ţi, bă, aminte din filme cum stau ăia în fotolii şi fumează când au de gând să facă o chestie mai a dracului. Ţigara e semnul omului deştept... Ce zici de asta?

Sergiu încă se codea:

― N-o să vadă frate-tău că lipsesc ţigări din pachet? Să nu iasă vreo crimă...

― N-o să vadă niciodată! descoperi Pompilică după o clipă de ezitare. Fiindcă o să cumpărăm alt pachet şi o să-l înlocuim pe ăsta început. Este că-s deştept?

― Dar mi se pare că nu avem chibrituri... făcu Sergiu o ul­timă încercare.

Într-adevăr, nu se vedea nici o cutie de chibrituri la suprafaţă, şi nici după vreun sfert de oră de căutări furioase prin adâncuri, prin sertare, prin rafturi, pe sub divan, prin dulapuri, prin toate spaţiile ascunse ale încăperii, nu găsiră urmă de chibrit. Prin cameră parcă trecuseră câteva hoarde de barbari, una mai crudă decât alta, dar tinerii şmecheri civilizaţi ai secolului 20 nu-şi dădeau seama de nimic.

― Am găsit! ţipă Sergiu, cu atâta triumf în voce că nu se poate să nu fi neliniştit un anumit mormânt din Siracuza. Fierul de călcat!

― Adică...? ceru lămuriri mai ample Pompilică.

― Încălzim fierul până la roşu!... Este?

― Este... recunoscu Pompilică. Dar şi harta mea...

Nu numai că încălziră fierul până la roşu, dar îl şi uitară aşa, în priză, în timp ce amândoi, neavând fotolii pe care să se tolănească, se lungiră pe divan, sprijinindu-şi picioarele pe două scaune răsturnate. Nu mai fumaseră până atunci, dar văzuseră mii de ţigări aprinzându-se şi fumându-se, aşa că nu le fu greu să imite, cu o adevărată artă, atitudinea şi ticurile unui fumător inveterat. Tuşea şi lacrimile le mai atacau en­tuziasmul, dar erau prea dârzi ca să se dea bătuţi, mai ales că printre sughiţuri puteau să-şi slăvească isprăvile grozave din ziua aceea, începând cu cele din recreaţie şi terminând cu ulti­ma: fumatul. Şi mereu îşi aduceau aminte de Tic şi râdeau cu atâta poftă de renghiul pe care i-l jucaseră că la un moment dat nu se mai puteau deosebi hohotele de râs de accesele de tuse.

Aşa îi găsi Ştefan când deschise ca o furtună uşa:

― Va să zică, biletul pe care l-am primit la antrenament nu minţea! Aoleu! Ce-aţi făcut aici, barbarilor, criminalilor, sinucigaşilor!!?

Din nefericire pentru cei doi, Ştefan nu rostise la întâmplare ultimul cuvânt. În timp ce palmele loveau sonor, autoritar, şi mai ales cu iscusinţă, Pompilică, ghemuit ca un arici jumulit de ţepi, încercă să se apere:

― Nu eu, pe cuvânt... să-mi sară ochii, el a găsit fierul de călcat...

― Cum!!?? urlă Ştefan, descoperind fierul de călcat într-un nor de fum. Aoleu!

Dar mai bine să întoarcem pagina.

CAPITOLUL III

1
Un altul în locul lui Tic ar fi urmărit felul cum se împlineşte planul de răzbunare; poate că s-ar fi postat sub ferestrele Observatorului şi ar fi auzit destule jurăminte şi ţipete, şi iar ţipete şi jurăminte pentru a pleca apoi mulţumit şi chiar bucuros la treburile lui. Prichindelul însă nu era crud, ci mai degrabă leal şi stăpânit de spiritul dreptăţii: la infamia care i se făcuse nu putea rămâne nepăsător, de aceea declanşase răzbunarea, mai întâi sacrificând un pachet de ţigări pe care i-l cumpărase unui vecin, şi apoi ducându-se la arena de volei pentru a-i strecura un bilet alarmant lui Ştefan. E drept că, văzându-l cu câtă putere şi dibăcie loveşte mingea, i s-a făcut o asemenea milă de cei doi, încât, dacă ar mai fi avut putinţa, ar fi oprit mesajul alarmant. Zarul fusese însă aruncat. Nu mai avea ce face. Biletul, cu conţinutul său lapidar: "Pompilică şi Sergiu fumează în camera dumitale. Un cetăţean", îşi făcu imediat efectul, asta din cauză că desti­natarul se lăsase de fumat de vreo trei zile şi suferea ca un martir când vedea pe un altul cu ţigara în gură. Tic însă n-avea de unde să ştie toate acestea. El folosise ca mijloc de răzbunare primul lucru care-i căzuse în mână, şi pentru că avea mâinile în buzunare, dăduse peste pachetul de ţigări cumpărat vecinului. Nici măcar nu se gândise că şmecherii din Observator vor deschide pachetul şi vor fi prinşi în fla­grant delict, ci îşi închipuise că vor fi găsiţi cu pachetul, nedesfăcut, alături şi că vor fi pedepsiţi numai pentru in­tenţie. Iar prichindelul ştia, din proprie experienţă, că intenţia nu se pedepseşte tot atât de dur ca fapta. Din fericire pentru el, aşa gândea tăticul, care era responsabil cu judeca­ta; mămica ar fi procedat invers: ar fi pedepsit mai tare intenţia. Avea ea un principiu: copilul trebuie bătut înainte de a sparge ulciorul, pentru că după ce-l sparge...

Prin urmare, Tic nu urmări împlinirea planului de răz­bunare, mai întâi pentru că nu era crud, şi apoi pentru că avea câteva treburi foarte importante, mai ales două care-l apăsau ca nişte greutăţi zimţuite: cum să facă rost de un basm cu care să-şi dea gata colegii şi profesorul, mai ales pro­fesorul, pentru că era în conflict cu el din cauza unor avioane neascultătoare care, în loc să iasă pe geam, cum li se hotărâse, aterizaseră pe catedră, chiar în clipa când profesorul urma să-i treacă un 10 uriaş, în catalog; şi cum să afle locul şi data expediţiei cireşarilor, asta nu numai din pricină că nu putea să sufere secrete şi taine, bineînţeles: secretele şi tainele altora, ci şi pentru că voia să-şi aranjeze şi să-şi împartă în timp plăcerile vacanţei.

Grea dilemă... dar nu pentru Tic, care era înzestrat cu un simţ practic nemaipomenit. Amintindu-şi spontan zicala cu cei doi iepuraşi, cireşărelul uită, într-o clipă de basm, de con­flict şi de avioane, şi hotărî să facă pe dracul în patru pentru a dezlega taina cireşarilor. Nu-i trebui prea multă filozofie pentru a-şi da seama că dacă taina expediţiei era asemeni unei ape circulând printr-o conductă, existau, obligatoriu, şi câteva robinete prin care apa putea să ajungă până la el. Primul, şi cel mai apropiat robinet, era... Maria, soră-sa. Bun... Dar asta încă nu însemna nimic. Cum putea el să se apropie şi să deschidă robinetul? Brrrrr! Trebuia să fie foarte prudent... Maria nu se lăsa prea uşor dusă, şi întotdeauna era plină de toane, şi de multe ori nici nu-l lua în seamă, orice-ar fi făcut. Cum s-o ia?...

Nici nu-şi termină întrebarea mută, că sfetnicul lui cel mai fidel, sfetnicul de zile grele, îşi făcu apariţia, gudurându-i-se docil la picioare.

― Ei, ce spui, Ţombi, să începem atacul?

Căţeluşul mişcă foarte afirmativ din coadă.

― Şi dacă nu reuşim?

Ţombi mârâi sălbatic, arătându-şi colţii.

― Nu fi fraier, Ţîngulică. La Maria nu se prind ameninţări­le. Altceva!

Căţelul se lungi pe burtă, îşi aşeză labele de dinainte sub bot, îşi întoarse încetişor capul cu ochii pe jumătate închişi, transformându-se în cel mai autentic monument al linguşirii. Mai ales că şi coada i se mişca molatec, parcă ar fi mângâiat pe cineva.

― Aşa, hoţomanule! Cred c-am nimerit-o cu metoda asta.

Nu se poate să nu se prindă la fete. Va să zică ne-am înţeles. Dar bagă de seamă. Să nu cumva să sufli vreun scâncet...

Căţelul sări brusc în picioare, îşi înţepeni urechile, şi, cum stătea cu botul întors şi cu ochii răvăşiţi, părea cea mai ofen­sată fiinţă de pe faţa pământului.

― Ei, lasă, n-o mai pune şi tu la inimă. Parcă nu ştii c-am glumit?... Mi te cunosc eu, domnule sfetnic... Gata cu glume­le! La acţiune!

Tiptil, tiptil, fără să facă vreun zgomot, urmat de credin­ciosul lui sfetnic, Tic se furişă pe cerdacul acoperit de iederă. La capătul celălalt al cerdacului, pe un şezlong întins la ori­zontală, sub bătaia mişcătoare a unor proiectile de lumină scăpate prin frunziş, se odihnea Maria. Îşi acoperise ochii cu cozile şi visa. În mâna ei, un caiet cu versuri îşi deschidea paginile. Una dintre poezii o însoţea, sau îi prilejuise călăto­ria imaginară în care plecase:
Iubesc cu-atâta patimă stejarii

Cu coapsele-mplântate în pământuri,

Când îşi încarcă braţele de soare

Sau când se-ncruntă seculari în vânturi,
Iubesc pădurea-naltă de mesteceni

Când zăbreleşte-n alb sfios azurul.

Ah, vânt albastru, vino să mă legeni

Şi dăruieşte-mi vesel împrejurul...
Inspiraţia, sau poate sarcina de a ataca primul, o avu Ţombi. Se aşeză foarte tăcut alături de Maria, îşi lipi botul de labe, iar ochii i se aţintiră asupra versurilor. Primul gest al Mariei fu acela de a-l alunga, dar când îi desluşi expresia de inteligenţă şi parcă de înţelegere, începu să-i mângâie, blând, căpşorul pătat de buline negre. Cu o voce caldă, visătoare, ea recită primele versuri ale poeziei.

Cocoţat pe cerdac, dar parcă înfipt într-o ţeapă, atât de nerăbdător era, Tic suportă cu greu poezia. Avu totuşi pute­rea de a o asculta până la capăt.

Simţindu-şi stăpânul în apropiere, pentru că tot scăpase Tic câteva icneli şi oftaturi, căţelul întoarse capul, dar la semnele poruncitoare ale celui descoperit şi-l aşeză iarăşi pe lăbuţele-i subţiri. Un oftat prelungit, un oftat de admiraţie şi parcă de invidie, ieşi foarte gradat şi nuanţat din pieptul lui Tic:

― Oooofff!... Ştii ce frumos spui tu poeziile, Maria...

Surprinsă nu atât de apariţia neaşteptată a frăţiorului ei, cât de tonul neobişnuit cu care-i vorbise, Maria îl privi îndelung şi iscoditor.

― Zău, Maria... continuă Tic. Parcă m-ai umplut de furnici. Ai o voce atât de frumoasă!... Nu-i aşa că o să te faci artistă?

― Ticuşor! Ia spune, de fapt ce vrei!

― Aş vrea să mă iubeşti!

― Asta-i bună! Dar cine ţi-a spus că nu te mai iubesc?

― Vreau să mă iubeşti mult, muuuult. Atât de mult, încât să nu te mai desparţi niciodată de mine.

Maria îl privi plină de duioşie:

― Păi te iubesc, nesuferitule. Dar cine ţi-a spus c-o să ne despărţim?

― Las' că ştiu eu, se bosumflă Tic. Parcă văd c-o să petreci vacanţa fără mine.

Unda de duioşie dispăru din privirile Mariei făcând loc u­nor luciri de neîncredere, de suspiciune şi uimire. Tot ce spunea Tic nu se potrivea cu felul lui de a fi. Şi în minţea ei se înfiripă o idee:

― Daaaaa!?... Tic! Dacă eşti cuminte, mergem împreună... la ţară, la bunica.

― La bunica?! spuse cu dispreţ prichindelul. Mare scofală! La bunica pot să merg şi singur...

― Atunci cum rămâne cu declaraţia ta de dragoste? Parcă spuneai că nu vrei să ne despărţim nici o clipă...

Dar şi în mintea lui Tic se aprinse o idee care îl scoase din impas:

― Dacă mă duc singur la bunica, o să mi se facă şi mai mare dor de tine... Tu ai crezut altceva?

Maria clătină gânditoare din cap:

― Tic, tu ştiai că eşti un băiat deştept?

― Ehei! De muuuuult timp...

― Să-ţi spun drept, acum nu te mai iubesc chiar atât de mult, îi mărturisi Maria. Dar voi aplica şi eu metoda ta, şi mă voi duce pentru câteva zile undeva. Şi-o să mi se facă un dor de tine...!

― Ia-mă şi pe mine, Maria... te rog...

― Păi atunci ar însemna că nu te iubesc foarte mult, şi că nici nu vreau să te iubesc foarte mult... după principiul tău...

― Ei, şi! se avântă Tic. Dacă mă iei e totuna.

― Stai, că nu te mai înţeleg, Ticuşor. La început spuneai că vrei să te iubesc, nu?

― Vreau să mă iei cu tine!

― Chiar că nu te mai înţeleg deloc, îl zgândări Maria.

― Spune! Mă iei sau nu?

― Tic! Te rog foarte mult să mă crezi. Nu te iau cu mine pentru că te iubesc totuşi foarte mult.

Maria era într-adevăr înduioşată. Fantezia ei descoperea tot felul de ameninţări şi primejdii în calea expediţiei, şi nu putea să şi-l închipuie pe frăţiorul ei drag înfruntându-le.

― Tic! O să petrecem toată vacanţa împreună, îţi spun din tot sufletul. Numai câteva zile, la început...

― Vreau să ştiu sigur: Mă iei?

― Dar de ce vrei să fii atât de sigur?

― Spune! se învolbură prichindelul. Mă iei sau nu?

― Nu!

― Sigur?

― Sigur!

Tic îşi strînse dinţii într-o ameninţare teribilă:

― Hai, Ţîngulică! Ne pierdem timpul degeaba cu răută­cioasa asta. Nu eşti soră, eşti o... eşti o cloanţă!

― Tic!

― Şi dacă vrei să ştii, habar n-ai să spui poezii.
2
Supunându-se spiritului practic care domnea în el, Tic nu se tângui prea multă vreme pentru înfrângerea suferită. Se răsti de câteva opri la Ţîngulică, transformându-l în jigodie, javră şi cauză principală a eşecului, apoi se hotărî să-şi încerce norocul cu celălalt iepure, adică să plece în lume, ca într-un basm, în căutarea unui basm. Ca într-un basm, pen­tru că-i rămăsese prea puţin timp până a doua zi, când voia să se înfăţişeze cu basmul, şi umblând aievea, ca tot omul, nu prea vedea el cum şi unde va găsi cartea cu poveşti. Era deci nevoit să renunţe la dezlegarea tainei cireşarilor... până a doua zi, când trebuia neapărat să-i vină de hac.

Împovărat sau uşurat de aceste gânduri, se pomeni în faţa porţii. Spre surprinderea lui, poarta se deschise înainte ca s-o atingă el cu mâna... aşa că abia avu vreme să se ascundă după un pom salvator. Cu foarte mare părere de rău se văzu nevoit să facă din nou schimb de iepuri, adică să revină asupra hotărârii luate, deoarece pe poartă intraseră, cu gesturi mis­terioase, trei dintre cireşari: Victor, Dan şi Ursu. Să-şi fi continuat acum fuga după iepurele cu basmul, ar fi însemnat să dea cu piciorul norocului, şi Tic, renumit pentru iuţeala cu care primea orice provocare şi orice ceartă, nu voia, în ruptul capului, să-şi facă din noroc un duşman. Practic, ca întot­deauna, îşi găsi imediat ceva de lucru prin curte, spre bucuria nestăpânită a lui Ţombi.

Maria ieşi nerăbdătoare înaintea băieţilor:

― Aţi găsit vreun şantier?

Dan, care părea cel mai abătut dintre toţi, răspunse sec, monosilabic:

― Nu!

― Şi nu prea văd unde am putea găsi, reflectă Victor. Cine să aibă barcă în oraş? Şi pentru ce să aibă?

― Ghinionul nostru că ne-am născut aici, se înfurie Dan. Auzi, dom'le! Cine a avut oare ideea să întemeieze oraşul ăs­ta pe marginea unui pârâiaş lat cât o curea de ham şi adânc cât un degetar?... Eu, dac-aş avea putere, l-aş muta pe malul mării, să mă satur de apă, de bărci şi de vapoare.

― Eu m-aş mulţumi cu o putere mai mică, îl temperă Maria. Să pot face rost de o barcă. O barcă uşoară cu pânze, sau una mică, zvealtă, cu motor, sau...

Privirile Mariei se aţintiră involuntar asupra cişmelei şi vorbele i se topiră deodată pe buze. Acolo, la marginea unei băltoace, Tic, într-o vervă neobişnuită, arunca în apă corăbii după corăbii. Cel puţin zece bărci de hârtie pluteau în băltoacă.

― ... Sau o barcă de hârtie, completă Dan. După cum vedeţi, e singurul lucru care stă în puterea noastră. Mamă dragă, suntem osândiţi la drumuri grele... şi mai ales la neputinţă.

― Nu-i chiar aşa, interveni Victor. Problema nu-i insolu­bilă, cum ţi se pare ţie, Dan. Ar fi fost simplu, de pildă, să construim o plută. Nu ştiu dacă până la urmă nu vom rămâne la soluţia asta...

― Păi de ce nu începem s-o construim? se repezi Ursu. Ma­teriale, slavă Domnului, avem destule.

― Dacă te încumeţi s-o duci tu în spate până acolo... râse Victor.

Ursu era cât pe-aci să răspundă că ar fi gata să care două plute în spate, numai să reuşească expediţia, dar nu-i prea plăceau figurile de stil.

― Dar tu, Victor, cum te gândeşti s-o transportăm? întrebă Maria.

― Cât se poate de simplu. În rucsacuri.

― Arată-mi-o şi pe asta, mamă dragă, şi zău că mă fac gâscă, îl înfruntă Dan.

― Vrei să spui gânsac, îl corija Maria.

― Mă rog, gâscă, gîn-sac, raţă, tot ce vrei. Şi coteţ de păsări, dacă e nevoie. Ca să mă jumuliţi de scânduri...

― Uite, dragă domnule palmiped, cum se poate transporta pluta, începu Victor să-l lămurească. Vom lua în rucsac: cuie, ciocane, cherpedine, funii, scoabe...

― Scânduri, leaturi, pari, bârne, adăugă Dan.

― Nu! îl opri Victor. N-avem nevoie să le luăm cu noi. Lemne vom găsi din belşug pe munte, ori poate ai uitat că munţii... Cum se spunea în poezia aia, Maria?

Maria răspunse imediat:

― ... Îşi potrivesc pe ceafă cuşme de păduri...

― Da, zâmbi Victor. Cuşme cu lemne...

Dan, Maria, Ursu şi chiar Tic, care trăgea fidel cu urechea, înţeleseră planul de compromis al lui Victor.

― Păi atunci problema e ca şi rezolvată, spuse Maria.

― Nu-i chiar aşa, chibzui Victor cu voce tare. Pluta are marile ei neajunsuri. Pe un lac, pe un râu mare, pentru o per­soană, două, e de mare folos. Dar acolo...

― Stai! ţipă Dan. Am găsit, mamă dragă!

Surprinşi de energia şi decizia cu care intervenise, băieţii, mai ales, erau gata să tabere asupra lui Dan pentru a-i smulge cuvintele care se lăsau prea aşteptate, dar el se chinuia prin tot felul de semne şi schimonoseli să-i facă pe ceilalţi să înţeleagă că nu descoperise nimic altceva decât ure­chile ciulite ale lui Tic, care tot jucându-se cu căţelul se apropiase la câţiva paşi de ei, bineînţeles ascunzându-se cu artă după un butoi oarecare.

― Tic! îl strigă Dan. Tot mai ai nevoie de basme?

Prichindelul, preocupat să numere cele câteva fire care al­cătuiau mustăţile căţelului, nu auzi chemarea lui Dan, decât doar a treia oară.

― Pe mine mă strigai? întrebă el mirat.

― Dar ce, mai are cineva numele ăsta aici?

― Dar ce, tu când spui "mamă dragă" îţi chemi neapărat mama? îi ripostă fără ezitare Tic.

Dan rămase cu gura căscată, ca şi ceilalţi dealtfel, nu atât pentru spiritul prichindelului, cât pentru ceea ce se subînţele­gea din acel spirit. Va să zică, Tic înregistrase absolut tot ce vorbiseră ei. Nu-i scăpase nimic, nici măcar expresiile fiecăruia. Prin urmare, trebuia salvat ceea ce mai putea fi salvat.

― Tic! se bucură Dan. Ţi-am găsit basmul!