Cazul Pelican

Preşedintele frunzări ziarul.

― Prietenul nostru Grantham e foarte tăcut.

― Face cercetări. Cred că a auzit despre referat, dar nu poate să pună mîna pe el. A sunat pe toată lumea din oraş, dar nu ştie ce să întrebe. Urmăreşte fantome.

― Am jucat golf cu Gminski ieri, spuse Preşedintele plin de el. Şi mi-a dat asigurări că totul e sub control. Am avut o convorbire sinceră, în timp ce jucam. E un jucător groaznic, mereu nimerea în nisip şi în apă. A fost foarte dis­tractiv.

Coal nu se atinsese niciodată de o crosă de golf şi nu pu­tea să sufere conversaţiile stupide despre handicapuri şi al­tele de acest fel.

― Credeţi că Voyles face investigaţii în direcţia asta?

― Nu, mi-a dat cuvîntul că nu va face. Nu că aş avea încredere în Voyles, dar Gminski nu a pomenit de el.

― Cîtă încredere aveţi în Gminski? întrebă Coal cu o privire fugară şi încruntată spre Preşedinte.

CAZUL PELICAN

241

― Nici un pic. Dar, dacă ar fi ştiut ceva despre referatul „pelican", cred că mi-ar fi spus...

Preşedintele tărăgănă ultimele cuvinte, ştiind că pare naiv.

Coal mormăi a neîncredere.

Traversară rîul Anacostia şi intrară în districtul Prince Georges. Preşedintele îşi luă discursul şi se uită pe fereastră. La două săptămîni după crime, procentele se menţineau la cincizeci la sută. Democraţii nu aveau nici un candidat care să facă agitaţie. Era puternic şi devenea tot mai sigur pe sine. Americanii se săturaseră de droguri şi crime, de minorităţi gălăgioase care să concentreze toată atenţia şi idioţi liberali care interpretează Constituţia în favoarea criminalilor şi a radicalilor. Acum era momentul. Două nominalizări la Curtea Supremă în acelaşi timp. Aceasta va fi moştenirea lui.

Zîmbi. Ce tragedie splendidă!

28
Taxiul se opri brusc la colţul lui Fifth Avenue cu Strada 52 şi Gray, făcînd exact ce i se indicase, plăti repede şi ieşi cu sacul în mînă. În spate, maşina claxona şi gonea păsările, iar el se gîndea ce plăcut era să fii din nou în New York.

Era aproape cinci după-amiaza şi pe Fifth Avenue erau mulţi trecători, iar el îşi spuse că exact asta dorea ea. Vor­bise clar: „Ia avionul de la National la La Guardia. Ia un taxi pînă la hotelul Vista în World Trade Center. Du-te la bar, comandă o băutură, poate două, supraveghează-ţi spatele, apoi, după o oră, ia un taxi pînă la colţul Străzii 52 cu Fifth Avenue. Mişcă-te repede, poartă ochelari de soare şi fii atent la orice pentru că, dacă vei fi urmărit, s-ar putea să te omoare".

Îl pusese să scrie tot. Era cam prostesc, cam exagerat, dar avea o voce pe care nu o puteai contrazice. Nici nu voia. Avea noroc că mai era în viaţă, spunea ea, şi nu va mai risca. Şi dacă voia să stea de vorbă cu ea, atunci să facă exact ce i se cere.

Scrisese tot. Străbătea cu greu mulţimea, dar merse cît putea de repede pe Fifth Avenue, pînă la Strada 59, la Piaza, sus, pe scări şi în hol, apoi afară, pînă la Central Park South. Nu se putea să-l fi urmărit cineva. Şi, pentru că era atît de grijulie, probabil că nici ea nu fusese urmărită.

CAZUL PELICAN 243

De-a lungul Parcului Central trotuarul era aglomerat; apropiindu-se de Sixth Avenue, mergea şi mai repede. Era tulburat şi, deşi încerca să se stăpînească, era nerăbdător s-o întîlnească. La telefon fusese rece şi metodică, dar cu o urmă de frică şi incertitudine. Nu era decît o studentă la drept, spunea ea, nu ştia ce face şi probabil că va muri într-o săptămînă dacă nu mai devreme, dar, oricum, aşa trebuie făcut jocul. Să presupui întotdeauna că eşti urmărit. Supra-vieţuise şapte zile, deşi era urmărită de agenţi. Aşa că tre­buia să acţioneze cum îi indicase ea.

Îi spusese să cotească pe St. Moritz la colţul cu Strada 6 şi aşa făcuse. Îi rezervase cameră pe numele Warren Clark. El plătise camera cu bani gheaţă şi urcase cu liftul pînă la etajul nouă. Trebuia să aştepte. Să stea să aştepte, aşa îi ce­ruse ea.

Stătea în picioare în faţa ferestrei de o oră şi se uita cum se lasă întunericul în Central Park. Telefonul sună.

― Domnul Clark? întrebă o voce de femeie.

― Da.

― Eu sînt. Ai venit singur?

― Da. Unde eşti?

― Cu şase etaje mai sus. Ia liftul pînă la optsprezece, apoi coboară pe scări pînă la cincisprezece. Camera 1520.

― Bine. Acum?

― Da. Aştept.

Se spălă din nou pe dinţi, îşi cercetă părul şi peste zece minute stătea în faţa camerei 1520. Se simţea ca un student la prima întîlnire. Nu-i mai bătuse aşa inima de la meciurile de fotbal din liceu.

Dar el era Gray Grantham de la Washington Post şi nu avea de-a face decît cu un nou subiect, iar ea nu era decît o femeie, aşa că apucă hăţurile, amice, îşi zise.

Bătu şi aşteptă.

― Cine e?

― Grantham, spuse el.

244

John Grisham

Se auzi zăvorul şi uşa se deschise încet. Părul se dusese, dar ea zîmbea şi arăta ca un manechin. Îi scutură mîna cu fermitate.

― Intră.

Închise uşa şi o încuie.

― Vrei să bei ceva? îl întrebă.

― Sigur, ce ai?

― Apă cu gheaţă.

― Splendid.

Intră într-o cameră mică de zi, unde funcţiona un televi­zor, cu sonorul dat încet.

― Vino aici, spuse ea.

El îşi puse sacul pe masă şi se aşeză pe canapea. Ea era în picioare, lîngă bar şi, o clipă, îi admiră pantalonii. Nu era încălţată. Avea un tricou foarte larg, al cărui decolteu cădea pe un umăr, dezvelind breteaua sutienului.

Îi dădu apa şi se aşeză într-un fotoliu, lîngă uşă.

― Mulţumesc, spuse el.

― Ai mîncat? îl întrebă ea.

― Nu mi-ai spus să mănînc.

Ea rîse.

― Iartă-mă. Am trecut prin multe. Să comandăm ceva la serviciul la cameră.

El aprobă din cap şi-i zîmbi.

― Bine. Îmi convine orice vrei tu.

― Aş vrea un cheeseburger, cartofi prăjiţi şi o bere rece.

― Perfect.

Ea ridică receptorul şi comandă mîncarea. Grantham se duse la fereastră şi se uită la luminile care se tîrau pe Fifth Avenue.

― Eu am douăzeci şi patru de ani. Tu cîţi ai? Acum stătea pe sofa şi bea înghiţituri mici de apă cu gheaţă.

El se aşeză în cel mai apropiat fotoliu.

CAZUL PELICAN 245

― Treizeci şi opt. Căsătorit. Divorţat acum şapte ani şi trei luni. Nu am copii. Locuiesc singur, cu o pisică. De ce ai ales tocmai St. Moritz?

― Avea camere libere şi i-am convins să plătesc cu bani gheaţă şi să nu mă identific. Îţi place?

― E minunat. Nu mai e chiar atît de nou.

― Nu sîntem în vacanţă.

― E minunat. Cît crezi că vom sta aici?

Se uită atentă la el. Publicase o carte cu şase ani mai înainte şi ea găsise un exemplar într-o bibliotecă publică din New Orleans. Arăta cu şase ani mai bătrîn decît în fotografia de pe supracopertă, dar îmbătrînea frumos, cu cîteva fire albe deasupra urechilor.

― Nu ştiu cît ai să stai tu, spuse ea. Planurile mele se schimbă de la o clipă la alta. S-ar putea să văd pe stradă pe cineva care să mă facă să zbor în Noua Zeelandă.

― Cînd ai plecat din New Orleans?

― Luni noaptea. Am luat un taxi pînă la Baton Rouge şi ar fi fost uşor să fiu urmărită. Am zburat la Chicago, unde am cumpărat patru bilete pentru patru oraşe diferite, inclu­siv Boise, unde locuieşte mama mea, am luat avionul spre La Guardia în ultima clipă şi cred că nu m-a urmărit nimeni.

― Eşti în siguranţă.

― Poate pentru moment. Vom fi amîndoi vînaţi cînd va apărea în ziar povestea asta. Presupunînd că va apărea.

Gray ronţăi gheaţa, studiind-o.

― Depinde de ceea ce îmi vei spune. Şi depinde de ceea ce poate fi verificat cu alte surse.

― Verificarea depinde de tine. O să-ţi spun ce ştiu şi, după aceea, e treaba ta.

― Bine. Cînd începem?

― După ce mîncăm. Prefer să vorbim cu stomacul plin. Nu ne grăbim, nu-i aşa?

― Sigur că nu. Eu am la dispoziţie toată noaptea, ziua de mîine şi de poimîine şi ziua următoare şi următoarea.

246

John Grisham

Vreau să spun că e subiectul cel mai tare de douăzeci de ani încoace, de aceea o să stau cu tine cît timp ai să vorbeşti.

Darby zîmbi. Exact acum o săptămînă, ea şi cu Thomas aşteptau să ia cina într-un bar la Mouton's. El purta un sa­cou negru de mătase, cămaşă de dril, cravată roşie în carouri şi pantaloni kaki foarte apretaţi. Pantofi, fără şosete. Cămaşa era descheiată şi cravata lărgită. Vorbiseră despre Insulele Virgine, despre Ziua Recunoştinţei şi despre Gavin Verheek, în timp ce aşteptau să li se pregătească masa. El bea repede, dar ăsta era un lucru obişnuit. Mai tîrziu, se va îmbăta, ceea ce îi va salva ei viaţa.

În ultimele şapte zile trăise cît într-un an şi acum vorbea cu o persoană care nu-i dorea moartea. Îşi încrucişa picioa­rele pe măsuţa de cafea. Se simţea bine cu el în cameră. Se relaxă. Faţa lui spunea: „Ai încredere în mine". De ce nu? în cine altcineva să aibă încredere?

― La ce te gîndeşti? întrebă el.

― A fost o săptămînă lungă. Acum şapte zile eram o studentă oarecare la drept, care se zbătea să ajungă în vîrf. Şi uită-te acum la mine.

Se uita la ea. Încercînd să rămînă calm, nu ca un boboc fără experienţă, dar se uita. Părul ei era negru şi foarte scurt, dar şic, însă lui îi plăcea versiunea lungă din faxul de ieri.

― Povesteşte-mi despre Thomas Callahan, spuse el.

― De ce?

― Nu ştiu. Face parte din poveste, nu-i aşa?

― Da. O să ajung la asta mai tîrziu.

― Minunat Mama ta stă la Boise?

― Da, dar nu ştie nimic. Mama ta unde e?

― Short Hills, New Jersey, răspunse el zîmbind. Ronţăi o bucăţică de gheaţă şi aşteptă ca ea să vorbească, dar ea se gîndea.

― Ce-ţi place la New York? îl întrebă.

― Aeroportul. E mijlocul cel mai rapid de a scăpa de aici.

CAZUL PELICAN

247

― Am fost aici cu Thomas, astă-vară. E mai cald decît la New Orleans.

Deodată, Grantham îşi dădu seama că nu era doar o stu­dentă frumoasă, ci era o văduvă în doliu. Biata de ea suferea. Nu se uitase la părul, hainele sau ochii lui. Era îndurerată. Fir-ar să fie!

― Îmi pare foarte rău pentru Thomas, spuse el. Nu o să te mai întreb nimic de el.

Ea zîmbi, dar nu spuse nimic.

Se auzi o lovitură puternică în uşă. Darby sări în picioare şi se uită la uşă. Apoi respiră adînc. Venise mîncarea.

― Mă duc eu, spuse Gray. Linişteşte-te.

29
Secole întregi, de-a lungul coastei a ceea ce se va numi mai tîrziu Louisiana, se dăduse o luptă tăcută dar uriaşă a naturii, pe care nimic nu o oprise. Era o luptă pen­tru teritoriu. Nici un om nu se amestecase, pînă de curînd. Fluviul Mississippi aducea din nord o provizie nesecată de apă proaspătă şi sedimente şi hrănea mlaştinile cu pămîntul de care aveau nevoie pentru a rodi şi a prospera. Apa sărată din Golf eroda coastele şi ardea mlaştinile de apă dulce, omorînd ierburile care le ţineau împreună. Rîul răspundea prin drenarea a jumătate din continent şi depozitînd aceste soluri în Louisiana inferioară. El construise astfel un şir lung de delte de sedimentare, fiecare din ele, la rîndul ei, blocînd calea rîului şi obligîndu-l să-şi schimbe iar cursul. Bogatele mlaştini fuseseră create de delte.

Era o luptă epopeică, în care fiecare lua şi dădea pe rînd, în care forţele naturii se stăpîneau perfect. Primind mereu materii din partea puternicului rîu, deltele nu numai că re­zistau în faţa Golfului, dar se şi dezvoltau.

Mlaştinile erau o minune de evoluţie naturală. Folosind bogatele sedimente ca hrană, ele se transformaseră într-un rai verde cu chiparoşi, stejari şi petice dese de ierburi înflo­rite, pipirig şi papură. Apa era plină de raci, crustacee, stridii, plătici, roşioare şi alţi peşti, crabi şi aligatori. Cîmpia de

CAZUL PELICAN 249

coastă era un sanctuar pentru sălbăticiuni. Sute de specii de păsări migratoare veneau aici să scoată pui.

Pămînturile inundate erau întinse, bogate şi fertile.

Apoi, în 1930, în aceste locuri s-a descoperit petrol şi co­tropirea regiunii a început. Companiile petroliere au dragat peste şaisprezece mii de kilometri de canale, pentru a ajunge la aceste bogăţii. Au împînzit delta cu o reţea de şanţuri mici şi îngrijite. Au tăiat mlaştina în fîşii.

Au forat, au găsit petrol, apoi au dragat ca nebunii ca să aibă acces la sonde. Canalele lor erau nişte conducte per­fecte pentru apa sărată a Golfului, care au înghiţit treptat mlaştinile.

Din momentul în care s-a găsit petrol, zeci de mii de acri de pămînturi inundabile au fost înghiţite de ocean. Anual, din Louisiana dispar şaizeci de mile pătrate. La fiecare cinci­sprezece minute, încă un acru dispare sub apă.

În 1979, o companie petrolieră a săpat o gaură adîncă în Terrebonne Parish şi a dat de petrol. Era o zi obişnuită, o fo­rare obişnuită, dar descoperirea nu mai era obişnuită. Era un zăcămînt bogat. Au forat din nou la două sute de metri mai departe şi au dat de unul şi mai mare. S-au îndepărtat cu un kilometru şi jumătate, au forat şi au dat de un zăcămînt mult mai mare. La cinci kilometri depărtare, au dat iar de petrol.

Compania petrolieră a astupat puţurile şi a cîntărit si­tuaţia: aveau toate semnele că dăduseră de un cîmp impor­tant.

Compania petrolieră era proprietatea lui Victor Mattiece, descendent din emigranţi francezi, din Lafayette, care cîştigase şi pierduse mai multe averi forînd după petrol în Louisiana de Sud. În 1979 se întîmplase să fie bogat şi, ceea ce era mult mai important, avea acces Ia banii altor oa­meni. S-a convins repede că dăduse peste un zăcămînt im­portant. A început să cumpere pămînturi în jurul puţurilor astupate.

250

John Grisham

În afacerile cu petrol, păstrarea secretului are o impor­tanţă crucială, dar e foarte dificilă. Iar Mattiece ştia că, dacă începe să arunce cu prea mulţi bani, în curînd se vor repezi mulţi să foreze în jurul noii lui mine de aur. Ştiind să aibă răbdare şi să facă planuri de lungă durată, cîntări situaţia şi spuse nu cîştigului rapid. Hotărî să pună mîna pe tot. Împreună cu avocaţii săi şi alţi consilieri puse la punct un plan de cumpărare metodică a regiunii din jur în numele unui mare număr de companii. Formă noi companii, folosi numele unora vechi şi începu să achiziţioneze terenurile.

Cei care făceau afaceri cu Mattiece îl cunoşteau şi erau siguri că avea bani şi că putea să aibă şi mai mulţi. Mattiece ştia că ei ştiau, de aceea atacă liniştit proprietarii de pămînturi din Terrebonne Parish cu două duzini de companii anonime. Totul a mers fără nici un impediment major.

Făcuse planul să consolideze terenul, apoi să dragheze încă un canal prin nefericita mlaştină, astfel încît oamenii şi echipamentul să poată ajunge la instalaţii şi petrolul să fie transportat repede. Canalul urma să aibă cincizeci şi şase de kilometri şi să fie de două ori mai lat decît celelalte. Circu­laţia urma să fie intensă.

Avînd bani, Mattiece era simpatizat de politicieni şi biro­craţi. Le făcea cu îndemînare jocul. Cheltuia bani acolo unde era nevoie. Îi plăcea politica, dar ura publicitatea. Era para­noic şi retras.

Cumpărarea pămînturilor se făcuse fără greutăţi şi, deo­dată, Mattiece se trezi fără bani gheaţă. În primii ani ai dece­niului opt, industria era în regres şi instalaţiile lui încetară să mai pompeze petrol. Avea nevoie de mulţi bani şi dorea nişte parteneri care să investească şi să-şi ţină gura. De aceea, nu se duse în Texas. Traversă oceanul şi găsi cîţiva arabi, care studiară hărţile şi crezură în estimările lui asupra mărimii rezervei de petrol şi gaze naturale. Cumpărară acţiuni şi Mattiece avu din nou mulţi bani gheaţă.

Dădu bani acolo unde trebuia şi obţinu permisiunea ofi­cială de a-şi tăia drum prin delicatele mlaştini şi crînguri de

CAZUL PELICAN 251

chiparoşi. Victor Mattiece simţea miliardul aproape. Poate chiar două sau trei miliarde.

Atunci se întîmplă ceva ciudat. I se intenta un proces pentru a înceta dragările şi forările. Reclamantul era o orga­nizaţie ecologică cunoscută sub numele de Green Fund.

Procesul era neaşteptat, deoarece timp de cincizeci de ani Louisiana fusese distrusă şi poluată de companiile petro­liere şi de oameni ca Victor Mattiece. Era un troc. Industria petrolului avea mulţi angajaţi şi plătea bine. Taxele pe pe­trol şi gaze adunate în Baton Rouge acopereau salariile an­gajaţilor de stat. Micile sate din bayou (1) se transformaseră în oraşe în plin avînt. Politicienii, de la guvernatori în jos, luau banii petroliştilor şi le făceau jocul. Totul era bine, ce dacă sufereau mlaştinile.

Green Fund înscrise procesul la Tribunalul Districtual din Lafayette. Un judecător federal opri proiectul în aştepta­rea procesului.

Mattiece se înfurie. Petrecu săptămîni întregi cu avocaţii lui, complotînd şi urzind planuri. Va cheltui oricît ca să cîştige. „Faceţi orice, le spuse el. Încălcaţi orice lege, violaţi orice etică, angajaţi orice expert, împuterniciţi orice agenţie, tăiaţi orice gît, cheltuiţi oricît. Numai să cîştigăm blestema­tul ăla de proces".

Pentru a nu fi remarcat, se dădu şi mai mult la fund. Se mută în Bahamas şi conduse operaţiunile dintr-o fortăreaţă înarmată de la Lyford Cay. Zbura la New Orleans o dată pe săptămînă, pentru a se întîlni cu avocaţii, apoi revenea pe insulă.

Deşi nu putea fi văzut, se asigură că sumele pentru poli­ticieni creşteau. Marele lui cîştig era în siguranţă în Terre-bonne Parish şi într-o zi îl va extrage, dar nu se ştie niciodată cînd va avea nevoie să ceară unele servicii.

Atunci cînd avocaţii de la Green Fund se puseră pe treabă, identificară peste treizeci de acuzaţi. Unii erau pro-
(1) bayou ― teren mlăştinos sau inundabil.

252

John Grisham

prietari de terenuri. Alţii făceau explorări. Alţii instalau conductele. Alţii forau. Societăţile pe acţiuni şi partenerii cu răspundere limitată şi corporaţiile formau un labirint impe­netrabil.

Acuzaţii şi armata lor de avocaţi bine plătiţi răspunseră pe măsură. Înaintară un dosar gros şi cerură judecătorului să respingă procesul ca fiind nefondat. Respins. Îi cerură să permită continuarea forărilor pînă la proces. Respins. Ge­mură de durere şi explicară în alt dosar voluminos ce mulţi bani erau investiţi în explorări, foraje etc. Respins din nou. Cînd toate demersurile lor fură respinse şi devenise evident faptul că într-o zi va avea loc un proces cu juri, avocaţii pe­troliştilor făcură unele cercetări şi începură să joace murdar.

Din fericire pentru Green Fund, inima noii rezerve de petrol se afla lîngă un inel de mlaştini care erau de ani de zile refugiul natural al păsărilor de apă. Vulturi-pescar, egrete, pelicani, raţe, stîrci, gîşte şi multe alte păsări migra­seră aici. Deşi Louisiana nu fusese niciodată foarte darnică cu pămîntul ei, arătase ceva mai multă simpatie animalelor. Din moment ce verdictul urma să fie dat într-o zi de un juriu format din oameni obişnuiţi, Green Fund şi avocaţii săi mi­zară pe păsări.

Pelicanul deveni un erou. După treizeci de ani de conta­minare insidioasă cu DDT şi alte pesticide, pelicanul brun din Louisiana se afla aproape de extincţie. Aproape prea tîrziu, el a fost clasificat drept specie pe cale de dispariţie şi i s-a acordat o clasă superioară de protecţie. Green Fund se folosi de maiestuoasa pasăre şi angajă vreo şase experţi din toată ţara pentru a face teste în numele său.

Procesul se derula încet, fiind implicaţi o sută de avocaţi. Uneori se împotmolea, ceea ce convenea celor de la Green Fund. Instalaţiile de foraj stăteau.

Procesul pelicanului se judecă la Lake Charles, la şapte ani după ce Mattiece zburase prima dată peste Terrebonne Bay cu elicopterul lui şi urmase traseul pe care urma să-l aibă preţiosul său canal. Fu un proces amar, care dură zece

să

CAZUL PELICAN 253

săptămîni. Green Fund dorea să obţină despăgubiri în bani pentru distrugerile deja provocate şi o interdicţie perma­nentă a viitoarelor forări.

Companiile petroliere aduseră un avocat excentric de la Houston, să vorbească juriului. Purta cizme din piele de ele­fant şi un Stetson şi, dacă era necesar, putea să vorbească precum un cajun (1). Era ca un medicament puternic, mai ales în comparaţie cu avocaţii de la Green Fund, care aveau amîndoi bărbi şi chipuri foarte sensibile.

Green Fund pierdu procesul, ceea ce era de aşteptat. Companiile petroliere cheltuiseră milioane. Deşi David se descurcase, totuşi pariurile cele mai bune se puneau pe Goliat Juraţii nu erau impresionaţi de groaznicele ameninţări cu poluarea şi fragilitatea pămînturilor inundabile. Petrolul însemna bani, iar oamenii aveau nevoie de locuri de muncă.

Judecătorul nu ridică interdicţia de a fora din două mo­tive, întîi, pentru că Green Fund dovedise că pelicanul, o specie protejată pe plan federal, era în primejdie. Şi pentru toţi era evident că Green Fund va face recurs, deci totul era departe de a fi încheiat.

Praful se aşeză pentru o vreme. Mattiece repurtase o mică victorie. Dar ştia că vor urma alte zile prin tribunale. Era un om cu o răbdare infinită şi ştia să urzească planuri.
(1) Cajun ― locuitor din Louisiana, descendent din emigranţi vorbitori de limbă franceză.

30
Magnetofonul se afla în mijlocul măsuţei, alături de patru sticle goale de bere.

În timp ce ea vorbea, el lua notiţe.

― Cine ţi-a spus despre proces?

― Un tip numit John Del Greco. E student la drept, la Tulane, cu un an înaintea mea. Vara trecută a lucrat pentru o firmă mare din Houston, care era la periferia ostilităţilor. Nu a fost aproape de proces, dar rumorile şi zvonurile au fost numeroase.

― Şi toate firmele erau din New Orleans şi Houston?

― Da, principalele firme aflate în litigiu. Dar erau companii din oraşe diferite şi şi-au adus fiecare avocaţii lor. Erau avocaţi din Dallas, Chicago şi multe alte oraşe. A fost un adevărat circ.

― Care e acum stadiul procesului?

― Va fi judecat în recurs la al Cincilea Circuit de Curţi de Apel. Recursul nu a fost încă stabilit, dar va fi, într-o lună sau două.

― Unde e al Cincilea Circuit?

― La New Orleans. La douăzeci şi patru de luni după ce ajunge acolo, un juriu de trei judecători va audia şi va da o sentinţă. Partea care pierde va cere, fără îndoială, încă o au­diere de către un întreg juriu, ceea ce va mai dura încă trei

CAZUL PELICAN 255

sau patru luni. În verdict sînt destule imperfecţiuni care să asigure modificarea sau rejudecarea.

― Ce înseamnă rejudecarea?

― Curtea de Apel poate să facă trei lucruri. Poate să menţină verdictul, să-l modifice sau să găsească suficiente erori pentru a trimite procesul înapoi pentru o nouă jude­cată. In acest din urmă caz, e vorba de o rejudecare. Toate astea se pot face şi numai pentru o parte a verdictului.

În timp ce scria, Gray dădu din cap.

― Mă întreb de ce vor unii să se facă avocaţi?

― Şi eu m-am întrebat de cîteva ori săptămîna trecută.

― Ai idee ce ar putea face al Cincilea Circuit?

― Nu. Încă nu l-au văzut. Reclamanţii susţin că sînt multe greşeli de procedură făcute de pîrîţi şi, dată fiind natura conspiraţiei, probabil că e adevărat. S-ar putea să fie modifi­cat.

― Atunci ce se întîmplă?

― Atunci începe distracţia. Dacă nici una dintre părţi nu e mulţumită de al Cincilea Circuit, vor merge la Curtea Supremă.

― Mare surpriză mare!

― În fiecare an, Curtea Supremă primeşte mii de recur­suri, dar e foarte selectivă. Din cauza banilor şi a presiunii care se face, procesul ăsta are şanse să fie audiat.

― Începînd de azi, cît timp va dura pînă cînd Curtea Su­premă se va pronunţa asupra cazului?

― Oricît între trei şi cinci ani.

― Rosenberg ar fi murit de moarte naturală.

― Da, dar s-ar fi putut ca la Casa Albă să fie un demo­crat, cînd el va fi murit de moarte bună. Mai bine să fie îndepărtat acum, cînd poţi să prezici cu cine va fi înlocuit.

― Pare logic.