Cazul Pelican

Părăsi camera în timp ce vorbea.

― Mulţumesc, spuse Darby.

Aşteptă pînă cînd Virginia dispăru, apoi trase cutia afară. Nu era grea. Avea doisprezece centimetri pe douăzeci şi patru şi patruzeci şi cinci lungime. Nu avea capac şi înăuntru se afla un plic subţire, maroniu şi o bandă video fără etichetă.

Nu era nevoie să se ducă în boxă. Băgă plicul şi banda video în geantă şi puse cutia la locul ei. Părăsi camera.

Virginia abia ocolise biroul ei, cînd Darby veni după ea.

― Am terminat, spuse ea.

― Ce repede!

Aşa era. Lucrurile merg repede cînd îţi ies nervii prin piele.

― Am găsit ce-mi trebuia, spuse ea.

― Foarte bine. Doamna Baskin devenise deodată o per­soană amabilă. Ştiţi povestea aceea îngrozitoare din ziarul de săptămîna trecută, despre un avocat? Ştiţi, cel care a fost omorît de bandiţi nu departe de aici. Nu se numea Curtis Morgan? Parcă aşa se numea, Curtis Morgan. Ce păcat! Tîmpito!

― Nu am văzut ziarul, spuse Darby. Am fost plecată din ţară. Mulţumesc.

Trecu ceva mai repede prin hol, decît la venire. Banca era aglomerată şi nu se vedeau paznici nicăieri. Un fleac. Era şi timpul să facă şi ea ceva fără să o prindă nimeni.

Omul cu arma păzea coloana de marmură. Uşa turnantă o scoase pe trotuar şi aproape că ajunsese la maşină cînd veni şi

― Intră în maşină, spuse ea.

― Ce-ai găsit? întrebă el.

362

John Grisham

― Hai de aici. Deschise uşa şi sări înăuntru. El porni motorul şi acceleră.

― Spune-mi! făcu el.

― Am golit cutia, zise ea. E cineva în spatele nostru?

El se uită în oglindă.

― De unde dracu' să ştiu? Ce ai găsit?

Ea desfăcu geanta şi scoase plicul. Îl deschise. Gray apăsă pe frîne şi aproape intră în maşina din faţă.

― Fii atent ce faci! ţipă ea.

― Bine, bine. Ce-i în plic?

― Nu ştiu! Nu am citit încă şi, dacă mă omori, nici nu mai apuc!

Maşina se puse iar în mişcare. Gray respiră adînc.

― Ascultă, hai să nu mai ţipăm. Să fim calmi.

― Da. Tu condu, iar eu o să fiu calmă.

― Bine. Acum! Sîntem calmi?

― Da. Calmează-te. Şi uită-te pe unde mergi. Încotro?

― Nu ştiu. Ce e în plic?

Ea scoase un document. El se uită curios.

― Fii atent pe unde mergi!

― Citeşte blestemăţia aia!

― Nu pot să citesc în maşină, mi se face rău!

― Fir-ar al dracului! Fir-ar al dracului!

― Iar ţipi!

Trase de volan la dreapta şi intră în altă zonă marcată de pe Strada E. Ond puse frînele, răsunară claxoane. Se uită la ea.

― Mulţumesc, spuse ea şi începu să citească cu glas tare.

Era o depoziţie sub jurămînt, de patru pagini, bătută la maşină foarte îngrijit şi legalizată la un notar public. Fusese făcută vineri, în ziua dinaintea ultimului telefon dat lui Grantham. Sub jurămînt, Curtis Morgan declara că lucrează la secţia de petrol şi gaze a firmei White şi Blazevich, unde se angajase în urmă cu cinci ani. Clienţii lui erau mai ales firme, din mai multe ţări, dar mai ales din America, care

CAZUL PELICAN 363

deţineau exploatări petroliere. De cînd se angajase, lucrase pentru un client care avea un mare proces în Louisiana de Sud. Se numea Victor Mattiece şi nu-l întîlnise niciodată, dar era binecunoscut de către asociaţii firmei. El dorea cu disperare să cîştige procesul şi să scoată milioane de barili de petrol din mlaştinile din Terrebonne Parish, Louisiana. Tot acolo erau şi sute de milioane de metri cubi de gaze natu­rale. Cel care răspundea de cazul acesta din partea firmei White şi Blazevich era F. Sims Wakefield, care era foarte apropiat de Victor Mattiece şi-l vizita adesea în insulele Ba­hamas.

Stăteau în zona marcată, cu bara Pontiac-ului înaintînd periculos spre şirul de maşini din dreapta, dar nu le păsa de circulaţia din jur. Ea citea rar, iar el asculta cu ochii închişi.

Procesul era foarte important pentru White şi Blazevich. Firma nu era direct implicată în proces şi în recurs, dar totul trecea prin biroul lui Wakefield. El nu lucra decît pentru cazul „pelican", cum era cunoscut. Îşi petrecea cea mai mare parte a timpului la telefon, fie cu Mattiece, fie cu unul din sutele de avocaţi care lucrau la acest caz. Morgan muncea cam zece ore pe săptămînă pentru caz, dar numai pentru probleme co­laterale. Lucrările lui mergeau direct la Wakefield, ceea ce nu era ceva obişnuit, deoarece toate celelalte erau date unui funcţionar, care le trimitea la contabilitate. De-a lungul anilor, auzise zvonuri şi acum era convins că Mattiece nu plătea firmei White şi Blazevich tariful obişnuit. Era încredinţat că firma luase cazul contra unui procent din recoltă. Auzise cifra de zece la sută din profiturile nete obţinute din forare. Aşa ceva nu se mai pomenise.

Se auzi un scrîşnet puternic de frîne şi ei se încordară, pregătiţi de impact. Dar scăpară în ultimul moment.

― O să fim omorîţi, se răsti Darby.

Gray băgă în viteză şi intră cu roata din dreapta pe tro­tuar. Acum ieşiseră din circulaţie. Maşina era parcată într-un spaţiu interzis, cu bara din faţă pe trotuar şi bara din spate cu puţin în afara traficului.

364

John Grisham

― Citeşte mai departe, spuse el, tot răstit.

În jurul lui 28 septembrie sau chiar pe 28, Morgan se afla în biroul lui Wakefield. Avea două dosare şi multe documente care nu erau legate de cazul „pelican". Wakefield vorbea la telefon. Ca de obicei, secretarele intrau şi ieşeau. Biroul era întotdeauna într-o continuă agitaţie. Aşteptă cîteva minute ca Wakefield să termine convorbirea telefonică, dar aceasta se lungea. În cele din urmă, după un sfert de oră de aştep­tare, Morgan îşi luă dosarele şi documentele de pe biroul în dezordine al lui Wakefield şi plecă. Se duse în biroul lui de la celălalt capăt al clădirii şi începu să lucreze. Era pe la două după-amiaza. Vrînd să ia unul din dosare, găsi o notă scrisă de mînă deasupra teancului de documente cu care abia venise în birou. O luase din greşeală de pe biroul lui Wakefield. Şi o citi. Apoi o citi din nou. Se uită la telefon. Linia lui Wakefield era tot ocupată. La depoziţie era anexată şi o copie a notei.

― Citeşte nota, se răsti Gray.

― Nu am terminat depoziţia, răspunse ea cu acelaşi ton.

Nu avea nici un rost să se certe. Ea avea o gîndire de avo­cat. Era vorba de un document juridic şi îl va citi aşa cum ce­reau regulile.

Morgan fu uluit de notă. Dar imediat se îngrozi. Ieşi din biroul lui, se duse în hol, la cel mai apropiat xerox, şi o copie. Se întoarse şi puse originalul în aceeaşi poziţie, sub dosarele de pe birou. Va jura că nu a văzut-o.

Nota conţinea două paragrafe scrise de mînă pe hîrtia fo­losită pentru corespondenţa internă la White şi Blazevich. Era de la domnul Velmano, Marty Velmano, unul dintre partenerii principali. Purta data de 28 septembrie şi era adresată lui Wakefield:

Sims,

Informează clientul că cercetarea e completă. Curtea va fi mai îngăduitoare dacă Rosenberg e îndepărtat A doua retra­gere e puţin mai neobişnuită. Einstein a găsit ceva în legătură cu Jensen. Bineînţeles, băiatul are cîteva probleme din acelea.

CAZUL PELICAN 365

Informează mai departe că pelicanul va sosi peste patru ani, luînd în considerare alţi factori

Nota nu era semnată.

Gray rîdea şi se încrunta în acelaşi timp. Ţinea gura întredeschisă. Ea citea ceva mai repede.

Marty Velmano era un rechin nemilos, care lucra opt­sprezece ore pe zi şi se simţea inutil dacă nu sîngera cineva în preajma lui. Era sufletul şi inima firmei White şi Blazevich. Pentru oamenii la putere din Washington, era un administrator dur, care avea o mulţime de bani. Lua masa cu congresmani şi juca golf cu membri ai cabinetului, iar în spa­tele uşilor biroului său tăia gîtlejuri.

Einstein era porecla lui Nathaniel Jones, un jurist de­ment şi genial, pe care firma îl ţinea încuiat în mica lui bi­bliotecă de la etajul şase. Citea toate procesele de la Curtea Supremă, de la cele unsprezece curţi federale de apel şi de la curţile supreme ale celor cincizeci de state. Morgan nu-l întîlnise niciodată pe Einstein. La firmă, oamenii nu se prea vedeau unii cu alţii.

Morgan împături copia notei şi o puse în sertarul birou­lui. Peste zece minute, Wakefield dădu buzna în biroul lui, foarte tulburat şi palid. Răscoliră biroul şi găsiră nota. Wakefield era furios, ceea ce nu era ceva neobişnuit. Îl întrebă pe Morgan dacă citise nota. Nu, spusese el. Evident, o luase din greşeală. Şi ce-i cu asta? Wakefield era furios. Îi ţinu lui Morgan o predică despre caracterul sacru al biroului cuiva. Un idiot furios care făcea reproşuri şi dădea explicaţii, în cele din urmă, îşi dădu seama că reacţia era prea violentă, încercă să se liniştească, dar prima impresie conta. Plecă din birou cu nota.

Morgan ascunse copia într-o carte de drept din bibliote­ca de la etajul nouă. Era şocat de criza de paranoia şi de isteria lui Wakefield. Înainte de a pleca acasă, îşi aranja lucrurile şi hîrtiile în birou şi pe rafturi într-o anumită ordine. În dimi­neaţa următoare, le verifică. Cineva umblase în timpul nopţii în biroul lui.

366

John Grisham

Morgan deveni foarte atent. Peste două zile, găsi o şuru­belniţă mică în spatele unei cărţi de pe raftul lui. Apoi o bucăţică de bandă neagră în coşul de gunoi. Presupunea că era urmărit şi că telefoanele au microfoane. Surprinse priviri bănuitoare din partea lui Wakefield. Îl văzu pe Velmano în biroul lui Wakefield mai des ca de obicei.

Apoi, judecătorii Rosenberg şi Jensen fură omorîţi. Pen­tru el, nu era nici un dubiu că e opera lui Mattiece şi a complicilor lui. Nota nu pomenea de Mattiece, dar se refe­rea la un „client". Wakefield nu avea alţi clienţi. Şi nici un alt client nu avea atît de cîstigat, dacă se schimba Curtea, cît avea Mattiece.

Ultimul paragraf al depoziţiei era înspăimîntător. După asasinate, Morgan simţi că e urmărit în două rînduri. I se luase cazul „pelican". I se dăduse mai mult de lucru, mai multe ore, i se cerea mai mult. Se temea că va fi ucis. Dacă omorîseră doi judecători de la Curtea Supremă, vor omorî şi un avocat minor.

Semnase depoziţia sub jurămînt, în faţa lui Emily Stanford, notar public. Adresa ei era bătută la maşină, sub semnătură.

― Stai liniştită. Vin imediat, spuse Gray deschizînd por­tiera şi ieşind din maşină. Traversă Strada E printre maşini. Lîngă o brutărie, era un telefon public. Formă numărul lui Keen şi privi maşina închiriată, parcată la întîmplare.

― Smith, sînt eu, Gray. Ascultă cu atenţie şi fă ce îţi spun. Am încă o sursă cu privire la cazul „pelican". E foarte important, Smith, şi am nevoie de tine şi de Krauthammer în biroul lui Feldman, peste un sfert de oră.

― Ce s-a întîmplat?

― Garcia a lăsat un mesaj de adio. Mai ne oprim undeva şi venim.

― „Venim"? Vine şi fata?

― Da. Du un televizor şi un video în sala de conferinţe. Cred că Garcia vrea să ne spună ceva.

― Ai o casetă?

CAZUL PELICAN 367

― Da. Peste un sfert de oră.

― Eşti în siguranţă?

― Aşa cred. Sînt nervos ca dracu', Smith.

Închise telefonul şi fugi la maşină.

Doamna Stanford ţinea un notariat pe strada Vermont. Tocmai ştergea de praf rafturile cînd intrară Darby şi Gray. Se grăbeau.

― Sînteţi doamna Emily Stanford? întrebă el.

― Da. De ce?

El îi arătă ultima pagină din depoziţie.

― Dumneavoastră aţi legalizat asta?

― Cine sînteţi?

― Gray Grantham, de la Washington Post E semnătura dumneavoastră?

― Da. Eu am legalizat hîrtia.

Darby îi arătă fotografia lui Garcia, acum Morgan.

― Acesta e bărbatul care a semnat depoziţia? întrebă ea.

― E Curtis Morgan, da. El e.

― Mulţumesc, spuse Gray.

― A murit, nu-i aşa? întrebă doamna Stanford. Am văzut în ziar.

― Da, a murit, spuse Gray. Aţi citit cumva depoziţia?

― Nu. Am fost doar martoră cînd a semnat-o. Dar ştiam eu că ceva nu e în ordine.

― Mulţumesc, doamnă Stanford.

Plecară la fel de repede cum veniseră.

Slăbănogul îşi ascunsese fruntea strălucitoare sub o pălărie veche. Pantalonii erau numai zdrenţe, iar pantofii scîlciaţi. Stătea în faţă la Post, în vechiul lui fotoliu rulant, şi ţinea în mînă o hîrtie pe care scria că e înfometat şi fără cămin. Îşi rostogolea capul de pe un umăr pe celălalt, ca şi cum nu l-ar mai fi ajutat muşchii gîtului, din cauza foamei. Avea în poală un castron de carton cu cîţiva dolari şi ceva

368

John Grisham

mărunţiş, dar erau banii lui. Poate ar fi ciştigat mai bine dacă ar fi fost orb.

Arăta jalnic, cum stătea acolo, ca o legumă, rotindu-şi capul, cu ochelarii verzi de Kermit Broscoiul pe nas. Supra­veghea fiecare mişcare de pe stradă.

Văzu maşina care venise în viteză de după colţ şi parcase în loc nepermis. Bărbatul şi femeia coborîră precipitat şi se îndreptară în fugă spre clădirea ziarului. Avea o armă sub haina zdrenţuită, dar se mişcau prea repede. Şi erau prea mulţi oameni pe trotuar. Intrară.

Aşteptă un minut, apoi plecă în fotoliul lui rulant.

41
Smith Keen se plimba fără astîmpăr prin faţa uşii biroului lui Feldman, iar secretara îl privea. Ii văzu venind în grabă printre şirurile de birouri. Gray o conducea ţinînd-o de mînă. Era frumoasă, dar o va privi mai tîrziu. Aveau răsu­flarea tăiată.

― Smith Keen, ea e Darby Shaw, spuse Gray între două gîflituri.

Îşi dădură mîinile.

― Bună, spuse ea, uitîndu-se în jur, la uriaşa sală a re­dactorilor.

― Îmi face plăcere, Darby. Din cîte am auzit, eşti o fe­meie remarcabilă.

― Aşa e, spuse Grantham. Vorbim mai tîrziu.

― Veniţi, spuse Keen, şi ieşiră. Feldman vrea să folosim sala de conferinţe.

O luară prin camera redactorilor şi intrară într-o încăpere luxoasă, cu o masă lungă în mijloc. Era plină de oa­meni care vorbeau, dar care tăcură imediat, la intrarea lor. Feldman închise uşa.

Întinse fetei mîna.

― Sînt Jackson Feldman, redactor-şef adjunct, iar tu cred că eşti Darby.

― Cine altcineva? spuse Gray, încă suflînd greu.

370 John Grisham

Feldman nu-l băgă în seamă şi privi în jurul mesei. Îi arătă pe rînd:

― El e Howard Krauthammer, redactor-şef; Ernie DeBasio, redactor-şef adjunct la secţia externă; Elliot Cohen, redactor-şef adjunct la secţia internă şi Vince Litsky, consilierul nostru juridic.

Ea dădu din cap, politicoasă, spre fiecare şi uită numele tuturor, de îndată ce le auzi. Aveau cu toţii cel puţin cincizeci de ani, toţi în cămaşă, toţi foarte îngrijoraţi. Tensiunea plutea în aer.

― Dă-mi caseta, spuse Gray.

Ea o scoase din geantă şi i-o dădu. Televizorul şi apara­tul video erau într-un colţ al sălii, pe un suport cu rotile. Puse caseta în aparat.

― Am pus mîna pe ea acum douăzeci de minute, deci nu am văzut-o.

Darby se aşeză într-un scaun de lîngă perete. Bărbaţii se apropiară de ecran şi aşteptară.

Pe un ecran negru apăru data: 12 octombrie. Apoi Curtis Morgan, stînd la masa din bucătărie. Ţinea în mînă o telecomandă cu care, evident, pornise camera.

„Mă numesc Curtis Morgan şi, din moment ce priviţi aceste imagini, înseamnă că am murit."

A dracului introducere! Bărbaţii se strîmbară şi se apro­piară şi mai mult.

„Azi e 12 octombrie şi înregistrez caseta la mine acasă. Sînt singur. Soţia mea e la doctor. Eu ar trebui să fiu la lucru, dar am anunţat că sînt bolnav. Soţia mea nu ştie nimic de­spre toate astea. Nu am spus nimănui. Dar, din moment ce vedeţi aceste imagini, înseamnă că aţi citit-o. (Ridică depo­ziţia.) E o depoziţie pe care am semnat-o şi am de gînd să o las împreună cu această casetă într-un seif la o bancă din centru. Voi citi întîi depoziţia, apoi voi vorbi şi despre alte lucruri."

― Avem depoziţia, spuse repede Gray. Stătea în pi­cioare, lîngă zidul de lîngă Darby.

CAZUL PELICAN 371

Nimeni nu se uită la el. Toţi ţineau ochii aţintiţi pe ecran.

Morgan citi rar depoziţia. Ochii lui se ridicau de pe foi spre cameră şi invers, înainte şi înapoi. Îi luă zece minute. De cîte ori auzea cuvîntul pelican, Darby închidea ochii şi scutura încet capul. Ajunseseră şi aici. Era un vis urît. Încercă să asculte.

Cînd termină depoziţia, Morgan o puse pe masă şi se uită prin nişte însemnări. Era în largul lui şi calm. Fiind acasă, nu purta cravată. Doar o cămaşă albă, cu guler apre-tat. White şi Blazevich nu era un loc ideal unde să munceşti, spunea el, dar majoritatea celor patru sute de avocaţi erau cinstiţi şi probabil că nu ştiau nimic de Mattiece. De altfel, se îndoia că în afară de Wakefield, Velmano şi Einstein mai era cineva amestecat în conspiraţie. Mai era un anume Jarreld Schwabe, un personaj destul de sinistru ca să fie amestecat, dar Morgan nu avea nici o dovadă. (Darby îşi amintea bine de el.) O fostă secretară plecase brusc de la firmă, cu cîteva zile înaintea asasinatelor. Se numea Minam LaRue şi lucrase la secţia petrol şi gaze timp de optsprezece ani. S-ar putea ca ea să ştie ceva. Locuieşte în Falls Church. Altă secretară, al cărei nume nu-l va divulga, îi spusese că auzise o conversaţie între Wakefield şi Velmano, care se întrebau dacă el, Morgan, mai e de încredere. Dar ascultase doar frînturi din convorbire. După ce găsiseră nota pe biroul lui, începuseră să-şi schimbe atitudinea faţă de el. Mai ales Schwabe şi Wakefield. Era ca şi cum ar fi vrut să-l dea de toţi pereţii şi să-l ameninţe cu moartea dacă vorbea despre notă, dar nu puteau să o facă, deoarece nu erau siguri că o citise. Şi se temeau să facă prea mare tărăboi în legătură cu asta. Dar el o văzuse, iar ei erau aproape siguri de acest lucru. Şi dacă puneau la cale uciderea lui Rosenberg şi a lui Jensen, ei bine, el era o persoană neimportantă. Putea fi repede înlo­cuit.

Litsky, avocatul, dădu neîncrezător din cap. Începuseră să amorţească şi se mişcară puţin în scaune.

372

John Grisham

De două ori, Morgan fusese urmărit. Odată, în timpul pauzei de prînz, văzuse un bărbat care îl urmărea. Vorbi puţin despre familia lui, apoi începu să divagheze. Era lim­pede că nu mai avea lucruri importante de spus.

Gray înmînă depoziţia şi nota lui Feldman, care o citi şi i-o dădu lui Krauthammer, care o transmise mai departe.

Morgan termină cu un adio care îi îngheţă:

„Nu ştiu cine va vedea această casetă. Voi fi mort, deci oricum nu contează. Sper că veţi folosi totul pentru a-l încolţi pe Mattiece şi pe nelegiuiţii lui avocaţi. Dar dacă aceşti avocaţi mîrşavi văd caseta, atunci pot să se ducă cu toţi la dracu'."

Gray scoase caseta. Îşi frecă mîinile şi zîmbi.

― Ei bine, domnilor, sînt suficiente aceste probe, sau mai vreţi şi altele?

― Îi cunosc pe tipii ăştia, spuse Litsky năucit. Am jucat tenis cu Wakefield, acum un an.

Feldman se ridică şi se plimbă agitat.

― Cum l-ai găsit pe Morgan?

― E o poveste lungă, spuse Gray.

― Fă-mi un rezumat.

― Am găsit un student la drept în Georgetown care a lucrat vara trecută la White şi Blazevich. L-a identificat pe Morgan după o fotografie.

― De unde aveai fotografia? întrebă Litsky.

― Nu întreba. Nu face parte din articol.

― Eu zic să publicăm articolul, spuse tare Krauthammer.

― Să-l publicăm, spuse Elliot Cohen.

― Cum ai aflat că a murit? întrebă Feldman.

― Darby s-a dus la White şi Blazevich ieri. Ei i-au spus.

― Unde erau caseta şi depoziţia?

― Într-un seif la First Columbia. Soţia lui Morgan mi-a dat cheia azi-dimineaţă, la cinci. Nu am făcut nimic rău. Re­feratul „pelican" e acum verificat cu altă sursă de informaţii, independentă.

CAZUL PELICAN 373

― Publicaţi materialul, spuse Ernie DeBasio. Puneţi-i cel mai mare titlu de la nixon demisionează încoace.

Feldman se opri lîngă Smith Keen. Cei doi prieteni se ui­tară atenţi unul la celălalt.

― Publicaţi-l, spuse Keen.

Se întoarse spre avocat.

― Vince?

― E legal, fără îndoială. Dar aş vrea să văd materialul înainte.

― Cît timp îţi ia ca să-l scrii? îl întrebă redactorul pe Gray.

― Partea cu referatul e deja schiţată. Pot să o termin într-o oră sau două. Încă două ore îmi trebuie pentru Morgan. Cel mult trei.

Feldman nu mai zîmbise din clipa cînd dăduse mîna cu Darby. Se duse în cealaltă parte a sălii şi se postă în faţa lui Gray.

― Dar dacă înregistrarea asta e o farsă?

― O farsă? Au murit oameni, Jackson. Am văzut-o pe soţia lui. E o văduvă adevărată, vie. Ziarul nostru a publicat un articol despre moartea lui. El e mort. Chiar şi firma la care lucra confirmă acest lucru. Şi pe casetă el vorbeşte de­spre moarte. Ştiu că e el. Am vorbit şi cu notarul care a fost martor la semnarea depoziţiei. L-a identificat. >

Gray vorbea tot mai tare şi se uita în jur.

― Tot ce a spus el se verifică. Totul. Mattiece, procesul, asasinatele. Şi o avem şi pe Darby, care a scris referatul. Şi mai sînt şi alţi martori, iar ea a fost urmărită prin toată ţara. Nu e nici o fisură, Jackson, e un material bun.

În sfîrşit, zîmbi.

― E mai mult decît atît. Scrie-l pînă la două. Acum e ora unsprezece. Folosiţi sala de conferinţe şi închideţi uşa. Feldman se plimba din nou. Ne întîlnim aici fix la două şi vom citi schiţa. Nici o vorbă în plus!

Bărbaţii se ridicară şi ieşiră unul după altul, nu înainte ca fiecare să dea mîna cu Darby Shaw. Nu ştiau dacă să o feli-

374 John Grisham

cite, să-i mulţumească sau să-i spună altceva, de aceea doar zîmbeau şi-i strîngeau mîna. Ea stătea pe un scaun.

Cînd rămaseră singuri, Gray se aşeză lingă ea şi se luară de mină. Aveau la dispoziţie toată sala de conferinţe. Scau­nele erau perfect aranjate în jurul mesei. Pereţii erau albi, încăperea era luminată fluorescent şi avea două ferestre înguste.

― Cum te simţi? întrebă el.

― Nu ştiu. Cred că am ajuns la capătul drumului. Am reuşit.

― Nu pari prea fericită.

― Am trăit şi vremuri mai fericite. Sînt bucuroasă pen­tru tine.

El o privi.

― De ce eşti bucuroasă pentru mine?

― Ai adunat toate elementele şi mîine apare articolul. Parcă văd scris pe el Pulitzer.

― Nu m-am gîndit la asta.

― Mincinosule!

― Bine, poate m-am gîndit o dată. Dar de cînd ai ieşit azi din lift şi mi-ai spus că Garcia a murit nu mi-a mai stat capul la Pulitzer.

― Nu e drept. Eu am făcut toată treaba. Mi-am spart capul şi mi-am rupt picioarele şi tu ai să te bucuri de toată gloria.

― Voi fi bucuros să te citez. Voi arăta că tu ai scris refe­ratul. Poza ta va apărea în pagina întîi, alături de a lui Rosenberg, Jensen, Mattiece, a Preşedintelui, a lui Verheek şi...

― Thomas? O să apară şi poza lui alături de articol?

― Depinde de Feldman. El e redactorul-şef.

Ea se gîndi şi nu spuse nimic.

― Ei bine, domnişoară Shaw, am trei ore ca să scriu cel mai formidabil articol din cariera mea. Un articol care va zgudui lumea. S-ar putea să dărîme chiar un preşedinte. Un

CAZUL PELICAN 375

articol care aduce lumină în cazul unor crime. Un articol care mă va face bogat şi celebru.

― Mai bine lasă-mă pe mine să-l scriu.

― Ai să vrei? Sînt obosit.

― Adu-ţi însemnările. Şi nişte cafea.

Închiseră uşa şi eliberară masa. Un asistent aduse un computer şi o imprimantă. Îl trimiseră şi după cafea. Şi nişte fructe. Împărţiră articolul în secţiuni, începînd cu asasina­tele, apoi cu procesul pelicanului din Louisiana de Sud, Mat-tiece şi legăturile lui cu Preşedintele, referatul şi ravagiile pe care le provocase, Callahan, Verheek, Curtis Morgan şi moartea lui, apoi White şi Blazevich şi Wakefield, Velmano şi Einstein. Darby prefera să scrie de mînă. Ea se rezumă la proces, la referat şi la ceea ce se ştia despre Mattiece. Gray se ocupă de restul problemelor. Îşi făcu însemnări la maşină.