Cazul Pelican

404

John Grisham

― Eu nu pot să fug, spuse Wakefield. Am soţie şi şase copii.

Erau cinci ore de cînd tot scîncea pentru copiii lui. Ca şi cum ei nu aveau familii. Velmano divorţase, iar copiii lui erau mari. Se vor descurca. Şi el se va descurca. Oricum, era timpul să iasă la pensie. Avea o mulţime de bani puşi deo­parte şi îi plăcea Europa, mai ales Spania, aşa că spunea adios la toate. Într-un fel, îi era milă de Wakefield, care avea numai patruzeci şi doi de ani şi nu prea avea bani. Cîştiga bine, dar soţia lui era cheltuitoare şi avea slăbiciune pentru copii. Nu prea era echilibrat.

― Nu ştiu ce am să fac, spuse Wakefield pentru a treizecea oară. Pur şi simplu nu ştiu.

Schwabe încercă să-l ajute.

― Cred că ar trebui să te duci acasă şi să-i spui soţiei tale. Eu nu am soţie, dar, dacă aş avea, aş încerca s-o pregătesc.

― Nu pot, spuse Wakefield jalnic.

― Ba poţi. Poţi să-i spui acum sau să aştepţi şase ore ca să-ţi vadă singură poza în ziar. Du-te acasă şi spune-i, Sims.

― Nu pot. Aproape că plîngea.

Schwabe se uită la Velmano şi la Cortz.

― Ce o să se întîmple cu copiii mei? întrebă el din nou.

Băiatul cel mai mare are treisprezece ani. Îşi frecă ochii.

― Hai, Sims, ţine-te tare, zise Cortz.

Einstein se ridică şi se duse la uşă.

― Eu am să fiu acasă la mine, în Florida. Nu mă căutaţi decît dacă e ceva urgent.

Deschise uşa, ieşi şi o trînti după el.

Wakefield se ridică şovăielnic şi porni spre uşă.

― Unde te duci, Sims? întrebă Schwabe.

― În biroul meu.

― De ce?

― Trebuie să mă întind. E în regulă.

― Hai să te conduc acasă, spuse Schwabe. Se uitară atenţi la el. Deschise uşa.

CAZUL PELICAN 405

― E în regulă, spuse el, şi părea mai întremat. Închise uşa după el.

― Crezi că e bine? îl întrebă Schwabe pe Velmano. Mă îngrijorează.

― N-aş spune că e în regulă, zise Velmano. Am cunos­cut cu toţii zile mai bune. Ce-ar fi să te duci să vezi ce face peste cîteva minute?

― Am să mă duc, spuse Schwabe.

Wakefield coborî pe scară pînă la etajul nouă. Pe măsură ce se apropia de birou, mărea viteza. Cînd încuie uşa birou­lui, plîngea.

Repede! Lasă nota. Dacă o scrii, ai să renunţi. Ai o asigurare pe viaţă de un milion. Deschise sertarul biroului. Nu te gîndi la copii. Va fi ca şi cum ai fi murit într-un acci­dent de avion. Scoase un pistol calibrul 38 de sub un dosar. Repede! Nu te uita la fotografiile lor de pe perete.

Poate că într-o zi vor înţelege. Introduse pistolul adînc în gură şi trase.

Limuzina se opri brusc în faţa unei case cu două etaje din Dumbarton Oaks, din Georgetown. Bloca strada, dar nu era nimic; era trecut de miezul nopţii şi nu era circulaţie. Voyles şi doi agenţi ieşiră pe uşile din spatele maşinii. Voyles ţinea un ziar în mînă. Bătu cu pumnul în uşă.

Coal nu dormea. Stătea în întuneric, în camera de lucru, îmbrăcat în pijama şi halat, aşa că îi făcu plăcere lui Voyles, cînd îi deschise uşa.

― Frumoasă pijama, zise, admirîndu-i pantalonii.

Coal se opri în veranda mică. Cei doi agenţi rămăseseră pe trotuarul îngust.

― Ce dracu' vrei? întrebă el.

― Ţi-am adus asta, spuse Voyles, băgîndu-i ziarul în ochi. Ai aici o poză frumoasă, alături de Preşedinte, care îl îmbrăţişează pe Mattiece. Ştiu ce mult îţi plac ziarele, de aceea ţi-am adus unul.

406

John Grisham

― Mîine o să apară şi mutra ta, spuse Coal, ca şi cum ar fi scris deja articolul.

Voyles îi aruncă ziarul la picioare şi se îndepărtă.

― Am cîteva înregistrări, Coal. Dacă începi să minţi, îţi smulg pantalonii în public.

Coal îl privi fără să scoată un cuvînt.

Voyles ajunsese în stradă.

― Mă întorc în două zile cu o citaţie, zbieră el. O să vin pe la două noaptea. Ajunsese la maşină. Apoi, am să aduc acuzaţia. Bineînţeles că atunci vei fi un om terminat şi Preşedintele va avea altă ceată de idioţi în jur, care să-i spună ce să facă.

Intră în limuzină. Şoferul demară în viteză.

Coal ridică ziarul şi intră în casă.

44
Gray şi Smith Keen erau singuri în sala de confe­rinţe şi citeau articolul din ziar. Trecuseră mulţi ani de cînd Gray nu se mai simţea emoţionat văzîndu-şi articolele în pa­gina întîi, dar acesta provocase ceva agitaţie. Era cel mai im­portant. Chipurile erau aliniate în partea de sus: Mattiece îmbrăţişîndu-l pe Preşedinte, Coal vorbind plin de impor­tanţă la telefon, într-o poză oficială de la Casa Albă, Velmano în faţa unei comisii senatoriale, Wakefield fotografiat la un bar, Verheek zîmbind spre aparat, într-un film al FBI, Callahan ― fotografia din anuar ― şi Morgan într-o ima­gine făcută după video. Doamna Morgan fusese de acord. Paypur, reporterul din serviciul de noapte, le spusese despre Wakefield cu o oră în urmă. Gray se întristase. Dar nu se simţea vinovat.

Începură să se adune pe la trei dimineaţa. Krauthammer aduse o duzină de papanaşi şi mîncă urgent patru, în timp ce admira pagina întîi. Ernie DeBasio sosi după el. Spunea că nu dormise deloc. Feldman era proaspăt şi activ. Pe la patru şi jumătate camera era plină şi mergeau patru televizoare. CNN anunţă primul vestea şi în cîteva minute toate reţelele transmiteau pe viu de la Casa Albă, care deocamdată nu spu­nea nimic, dar Zikman urma să dea un comunicat la şapte.

Cu excepţia morţii lui Wakefield, nu apăruse nimic nou. Reporterii reţelelor TV băteau drumul între Casa Albă,

408

John Grisham

Curtea Supremă şi birourile de presă. Aşteptară lîngă Hoover Building, unde era linişte deocamdată. Arătară fotografiile din pagina întîi. Nu-l găsiră pe Velmano. Făcură speculaţii asupra lui Mattiece. CNN arătă pe viu casa lui Morgan din Alexandria, dar socrul lui Morgan nu lăsă cameramanii să intre pe proprietate. NBC avea un reporter în faţa sediului firmei White şi Blazevich, dar acesta nu aflase nimic nou. Şi, deşi nu era numită în articol, nu era nici un secret cine scri­sese referatul. Se făceau multe speculaţii în legătură cu Darby Shaw.

La şapte, camera era aglomerată şi tăcută. Cele patru ecrane arătau aceleaşi imagini ― pe Zikman îndreptîndu-se nervos spre podiumul din sala de conferinţe a Casei Albe. Era obosit şi cu privirile rătăcite. Citi o scurtă declaraţie în care Casa Albă recunoştea că primise bani pentru campania electorală de la patru din canalele controlate de Victor Mattiece, dar nega cu vehemenţă că banii ar fi fost murdari. Preşedintele îl întîlnise pe domnul Mattiece numai o dată, pe atunci era vicepreşedinte. De cînd fusese ales Preşedinte, nu mai comunicaseră şi nu-l considera prieten, deşi primise bani de la el. Campania primise peste cincizeci de milioane şi Preşedintele nu se atinsese de ei. Pentru administrarea ba­nilor exista un comitet. Nimeni de la Casa Albă nu încercase să se amestece în investigaţiile făcute asupra lui Victor Mattiece ca suspect; orice afirmaţie contrară era falsă. Din cîte ştiau, domnul Mattiece nu mai trăia în ţară. Preşedintele socoteşte binevenită o cercetare aprofundată a celor expuse în articolul din Post şi, dacă domnul Mattiece provocase aceste crime, atunci el va trebui adus în faţa justiţiei. Era o simplă declaraţie. Va urma o conferinţă de presă. Zikman se îndepărtă de podium.

Fusese o apariţie palidă, a unui purtător de cuvînt tulburat şi Gray era uşurat. Se trezi deodată sufocat şi simţi nevoia de aer proaspăt. Îl găsi pe Smith Keen la uşă.

― Hai să luăm micul dejun, şopti el.

― Sigur.

CAZUL PELICAN 409

― Şi, dacă nu te superi, o s-o şterg acasă. Nu am mai fost acolo de patru zile.

Făcură semn unui taxi pe Strada 15 şi aerul rece de toamnă care intra pe ferestre le făcu plăcere.

― Unde e fata? întrebă Keen.

― Nu ştiu. Ultima oară am văzut-o la Atlanta, acum nouă ore. A spus că se duce în Insulele Caraibe.

Keen rîse.

― Presupun că ai să vrei şi tu o vacanţă lungă, acum.

― Cum ai ghicit?

― Mai e o grămadă de treabă de făcut, Gray. Acum eşti în mijlocul exploziei şi în curînd vor începe să cadă în jurul tău bucăţile. Eşti omul zilei, dar trebuie să mai munceşti. Trebuie să aduni bucăţile.

― Îmi cunosc munca, Smith.

― Da, dar ai o privire pierdută. Mă îngrijorează.

― Tu eşti redactorul-şef. Eşti plătit ca să-ţi faci griji.

Se opriră la intersecţia cu Pennsylvania Avenue. În faţa lor se ridica maiestuoasă Casa Albă. Era aproape noiembrie şi vîntul mătura frunzele peste pajişte.

45
După opt zile petrecute la soare, pielea ei era bronzată şi părul revenea la culoarea lui naturală. Poate că nu-l distrusese de tot. Se plimba kilometri întregi pe plajă şi nu mînca decît peşte fript şi fructe de pe insulă. In primele cîteva zile dormise mult, apoi se săturase de somn.

Prima noapte o petrecuse în San Juan, unde găsise o agentă de voiaj care se declara expertă în Insulele Virgine. Ea îi găsi o cameră mică într-o pensiune din centrul oraşului Charlotte Amalie, de pe insula St. Thomas. Darby voia să ia contact cu mulţi oameni şi cu circulaţia densă pe străduţe înguste, cel puţin cîteva zile. Charlotte Amalie era perfect în acest sens. Pensiunea era pe deal, nu departe de port, iar cămăruţa ei se afla la etajul trei. Nu avea storuri sau draperii şi soarele o trezi în prima dimineaţă, o trezire senzuală care o îndemnă să se ducă la fereastră; în faţa ei se desfăşura por­tul măreţ. Îţi tăia răsuflarea. Douăsprezece vase de croazieră de toate mărimile stăteau nemişcate pe apa sclipitoare. Se întindeau într-o formaţie neregulată pînă la orizont. Pe fun­dal, lîngă dig, se aflau vreo sută de bărci presărate în port şi care păreau să ţină pîntecoasele vase de turişti în golf. Sub bărci, apa era limpede, bătea în albastru-deschis şi era ne­mişcată ca o oglindă. Se vălurea uşor în jurul insulei Hassel şi se întuneca pînă la indigo şi apoi violet spre orizont. Un

CAZUL PELICAN 411

şir perfect de nori cumulus marca linia unde apa se întîlnea cu cerul.

Ceasul ei era în geantă şi avea de gînd să nu-l poarte cel puţin şase luni. Se uită totuşi la încheietura mîinii. Fereastra se deschidea scîrţîind şi zgomotul din cartierul comercial se răspîndea de-a lungul străzilor. Căldura băltea acolo ca într-o saună.

Rămase în picioare lîngă fereastra mică timp de o oră în acea primă dimineaţă pe insulă şi privi portul cum se trezea la viaţă. Nu se grăbea. Se trezi încetişor, în vreme ce vasele mari alunecau pe apă şi voci înăbuşite veneau de pe punţile bărcilor cu pînze. Prima persoană pe care o văzu pe un vas sări în apă pentru o porţie matinală de înot.

Putea să se obişnuiască cu toate astea. Camera ei era mică, dar curată. Nu avea aer condiţionat, dar ventilatorul funcţiona bine şi nu era neplăcut Apa curgea mai tot timpul. Se hotărî să rămînă aici cîteva zile, poate o săptămînă. Clădi­rea era una din zecile îngrămădite de-a lungul străzilor care duceau spre port. În clipa aceasta îi plăcea siguranţa ofe­rită de mulţime şi străzi. Putea să se ducă pe jos oriunde şi să găsească orice avea nevoie. St. Thomas era cunoscut pentru magazinele lui şi ei îi plăcea ideea să-şi cumpere haine pe care să le poată păstra.

Existau şi camere mai moderne, dar aceasta îi convenea deocamdată. Cînd plecase din San Juan, îşi dorise să nu mai fie nevoită să se uite peste umăr. Văzuse ziarul la Miami, urmărise frenezia produsă de articol la un televizor de pe ae­roport şi aflase că Mattiece dispăruse. Dacă o mai urmăreau şi acum, era o simplă răzbunare. Şi dacă o găseau după această călătorie în zigzag, atunci nu erau oameni şi ea nu va scăpa niciodată de ei.

Nu apăruseră aici, aşa credea. Rămase în apropiere de casă timp de două zile, neaventurîndu-se prea departe. Car­tierul comercial era aproape ― un labirint de sute de maga­zine mici, care vindeau de toate. Trotuarele şi aleile erau

412

John Grisham

pline de americani de pe vasele cele mari. Nu era decît o tu­ristă oarecare cu pălărie mare de paie şi şorturi colorate.

Îşi cumpără un roman, primul de un an şi jumătate, şi-l citi în două zile, stînd întinsă pe patul mic, sub briza plăcută a ventilatorului. Îşi dorea să nu mai citească nimic din dome­niul dreptului pînă la cincizeci de ani. Cel puţin la o oră, se ducea la fereastra deschisă şi privea portul. O dată, numără douăzeci de vase de croazieră care aşteptau să acosteze.

Camera servea bine scopului în care o luase. Îşi petrecu timpul cu amintirea lui Thomas şi plînse, hotărîtă să fie pentru ultima oară. Dorea să părăsească sentimentul de vinovăţie şi durerea în acest mic colţ din Charlotte Amalie şi să plece de aici numai cu amintirile frumoase şi cu o conştiinţă curată. Nu era greu şi încercă; în a treia zi, nu mai avea lacrimi. Aruncase o singură dată cartea.

În a patra dimineaţă, îşi împacheta noile lucruri şi luă feribotul pînă la Cruz Bay, la douăzeci de minute de insula St. John. Luă un taxi pînă la North Shore. Geamurile erau coborîte şi curentul năvălea spre locul din spate. Se auzea un amestec ritmic de blues şi reggae. Şoferul taxiului bătea în volan ritmul şi cînta. Bătu şi ea ritmul din picior şi închise ochii ca s-o mîngîie vîntul. Era ameţitor.

Taxiul părăsi drumul la Mano Bay şi se îndreptă încet spre apă. Alesese acest loc dintre o sută altele pentru că era aproape pustiu. Doar cîteva case şi vilişoare erau îngăduite în acest golf. Şoferul opri pe un drum îngust, mărginit de copaci şi ea coborî.

Casa se afla aproape în punctul în care muntele întîlnea marea. Avea o arhitectură pur caraibeană ― lemn alb, sub un acoperiş de ţigle roşii ― şi era construită pe pantă, pen­tru privelişte. Apucă pe o potecă scurtă care ducea de la drum pînă la treptele casei. Avea un singur etaj, două dormi­toare şi o verandă care da spre apă. Costa două sute pe săptămînă şi o luase pentru o lună.

Îşi puse bagajele pe podeaua camerei de zi şi se duse pe verandă. Plaja începea la nouă metri sub ea. Valurile se ros-

CAZUL PELICAN 413

togoleau fără zgomot pe mal. Vasele cu pînze stăteau ne­mişcate în golf, care era mărginit de munţi din trei părţi. O barcă de cauciuc plină de copii care se bălăceau plutea fără cîrmă printre celelalte vase.

Cea mai apropiată locuinţă era la capătul plajei. Abia îi vedea acoperişul printre copaci. Cîteva trupuri se odihneau pe nisip. Se schimbă repede într-un bikini şi se îndreptă spre apă.

Aproape se întunecase, cînd taxiul se opri lîngă potecă. El coborî, plăti şoferului şi se uită la luminile maşinii care dispărea. Avea un sac de sport şi o luă pe potecă spre casă, care nu era încuiată. Luminile erau aprinse. O găsi pe ve­randă, cu o băutură rece, şi arătînd ca o localnică cu pielea bronzată.

Ea îl aştepta, lucru al naibii de important. Nu voia să fie tratat ca un oaspete. Îi zîmbi şi puse băutura pe masă.

Se sărutară pe verandă timp de un minut.

― Ai întîrziat, spuse ea, în timp ce se ţineau în braţe.

― Nu a fost foarte uşor să găsesc locul ăsta, spuse Gray.

Îi mîngîia spatele, care era gol pînă în talie; o fustă lungă îi acoperea picioarele aproape în întregime. Le va vedea mai tîrziu.

― Ce zici ce frumos e? spuse ea, privind spre golf.

― E minunat, zise el. Stătea în spatele ei şi se uitau amîndoi la o barcă cu pînze care se îndrepta spre mare. O ţinea de umeri.

― Eşti splendidă.

― Hai să ne plimbăm.

El se schimbă repede cu un şort şi o găsi aşteptîndu-l lîngă apă. Se luară de mînă şi porniră încet.

― Picioarele tale au nevoie de exerciţiu.

― Cam albe, nu-i aşa? spuse el.

Da, se gîndi ea, erau albe, dar nu arătau rău. Chiar deloc. Era suplu. După o săptămînă petrecută pe plajă, cu ea, va arăta ca un tip de la salvamar. Stropeau apa cu picioarele.

― Ai plecat repede, spuse ea.

414

John Grisham

― Mă săturasem. După articolul cel mare, am scris cîte un articol pe zi şi încă mai voiau. Keen voia, Feldman voia; am lucrat optsprezece ore pe zi. Ieri le-am spus la revedere.

― N-am văzut un ziar de o săptămînă, spuse ea.

― Coal a plecat. Au încercat să-i pună totul în spinare, dar acuzaţiile păreau şubrede. Nu cred că Preşedintele a făcut prea multe. E cam bătut în cap, dar nu-i vina lui Ai citit despre Wakefield?

― Da.

― Velmano, Schwabe şi Einstein au fost acuzaţi, dar Velmano nu e de găsit. Mattiece, bineînţeles că a fost şi el pus sub acuzaţie, împreună cu patru dintre oamenii lui. Mai tîrziu, vor apărea şi alte învinuiri. Acum cîteva zile, mi-a de­venit clar că la Casa Albă nu prea aveau multe de ascuns şi m-am dezumflat. Cred că a compromis alegerea de la anul, dar nu e un criminal. Oraşul e un circ.

Se plimbară în tăcere, în întunericul tot mai adînc. Ea nu mai voia să audă nimic despre toate astea, iar el se săturase, de asemenea. Apăruse o jumătate de lună, care se reflecta în apa liniştită. Ea îl cuprinse pe după talie, iar el o trase mai aproape. Erau pe nisip, departe de apă. Casa era la cîteva sute de metri în urma lor.

― Mi-a fost dor de tine, spuse ea în şoaptă.

El respiră adînc şi nu spuse nimic.

― Cît ai să stai? întrebă ea.

― Nu ştiu. Cîteva săptămîni. Poate un an. Depinde de tine.

― Ce-ai zice de o lună?

― Rezist o lună.

Ea îi zîmbi, iar el îşi simţi genunchii moi. Darby privi spre golf, la luna reflectată în apele lui, la bărcile cu pînze care treceau peste ea.

― Hai să stăm cîte o lună de fiecare dată, bine, Gray?

― Perfect.

-------------------------------------