Cazul Pelican

― Pînă la sfîrşitul anului o să plece. Poate capăt casa şi ceva mărunţiş.

― Nu ai făcut o înţelegere prenupţială?

110

John Grisham

― Ba da, dar aminteşte-ţi că sînt avocat. Are mai multe portiţe de scăpare decît un act de revizuire a impozitelor. L-a făcut un prieten de-al meu. Nu-i aşa că iubeşti legea?

― Hai să vorbim despre altceva.

― Despre femei?

― Am o idee. Vrei să faci cunoştinţă cu o fată, nu-i aşa?

― Vorbeşti despre Darby?

― Da, despre Darby.

― Mi-ar plăcea s-o cunosc.

― Noi mergem la St. Thomas de Ziua Recunoştinţei. Ce-ar fi să ne întîlnim acolo?

― Trebuie să-mi aduc nevasta?

― Nu. Ea nu e invitată.

― O să zburde pe plajă într-un bikini foarte mic? Aşa, ca să facă impresie asupra noastră?

― Probabil.

― Nu pot să cred.

― Poţi să iei un apartament în comun cu noi şi să ne distrăm.

― Frumos, frumos. Foarte frumos.

13
Telefonul sună de patru ori, robotul se cuplă, vo­cea înregistrată se auzi în apartament, semnalul, apoi nici un mesaj. Peste un minut, sună iar şi Gray Grantham îl ridică. Stătea în pat, pe o pernă, încercînd să vadă ceva în jur.

― Cine este? întrebă el cu greutate. Dinspre fereastră nu venea nici o lumină.

Vocea de la celălalt capăt al firului era joasă şi timidă.

― Eşti Gray Grantham de la Washington Post?

― Da. Cine întreabă?

― Nu pot să-ţi spun numele meu, spuse celălalt rar.

Ceaţa se ridică şi privirea i se concentră pe ceas. Era cinci patruzeci.

― Bine, lasă numele. De ce mă suni?

― Am văzut articolul tău de ieri despre Casa Albă şi cei nominalizaţi.

― Bine. Tu şi un milion de alţi oameni. De ce mă suni la ora asta imposibilă?

― Scuză-mă. Mă duc la lucru şi în drum m-am oprit la un telefon public. Nu pot să te sun de la birou sau de acasă.

Vocea era limpede, bine articulată şi omul părea inteli­gent.

― Ce fel de birou?

― Sînt avocat.

112

John Grisham

Minunat. Washington-ul era căminul a jumătate de mi­lion de avocaţi.

― Particular sau la guvern?

O uşoară ezitare.

― Mai bine nu-ţi spun.

― Bine. Ascultă, aş prefera să dorm. Spune-mi precis de ce ai sunat.

― S-ar putea să ştiu ceva despre Rosenberg şi Jensen. Grantham se aşeză pe marginea patului.

― De exemplu...

O pauză mult mai lungă.

― Înregistrezi convorbirea?

― Nu. Ar trebui s-o fac?

― Nu ştiu. Sînt foarte speriat şi tulburat, domnule Grantham. Prefer să nu înregistrezi. Poate cînd vă sun data viitoare, bine?

― Cum doreşti. Ascult.

― Convorbirea poate fi localizată?

― Cred că se poate. Dar eşti la un telefon public, nu-i aşa? Ce importanţă are?

― Nu ştiu. Mi-e frică.

― E în regulă. Jur că nu înregistrez şi jur că nu o să încerc să localizez telefonul. Ce ai pe suflet?

― Cred că s-ar putea să ştiu cine i-a omorît.

Grantham era în picioare.

― E ceva destul de preţios.

― S-ar putea să mă omoare. Crezi că mă urmăresc?

― Cine? Cine să te urmărească?

― Nu ştiu. Vocea se stinse, ca şi cum omul s-ar fi uitat peste umăr.

Grantham se plimba prin faţa patului.

― Linişteşte-te. De ce nu-mi spui cum te cheamă? Jur că e confidenţial.

― Garcia.

― Nu e numele adevărat, nu-i aşa?

― Sigur că nu, dar e tot ce pot să spun.

CAZUL PELICAN 113

― Bine, Garcia. Spune.

― Nu sînt sigur. Dar cred că am dat peste ceva la birou ce nu trebuia să văd.

― Ai o copie?

― Poate.

― Ascultă, Garcia, tu m-ai sunat. Vrei să vorbeşti sau au?

― Nu sînt sigur. Ce ai de gînd să faci dacă îţi spun ceva?

― Să verific. Dacă vom acuza pe cineva de asasinarea a doi judecători de la Curtea Supremă de Justiţie, crede-mă, trebuie acţionat cu multă grijă.

Urmă o pauză foarte lungă. Grantham îngheţă şi aşteptă.

― Garcia, eşti acolo?

― Da. Putem vorbi mai tîrziu?

― Sigur. Putem să vorbim şi acum.

― Trebuie să mă gîndesc. Nu am mîncat şi nu am dor­mit ca lumea de o săptămînă şi nu mai gîndesc raţional. Poate te sun mai tîrziu.

― Bine, bine. E în regulă. Poţi să mă suni la lucru şi...

― Nu. Nu am să te sun la lucru. Îmi pare rău că te-am trezit.

Închise. Grantham se uită la şirul de numere de pe apa­rat şi apăsă pe şapte taste, aşteptă, apoi pe încă şase şi încă patru. Scrise un număr pe carnetul de lîngă telefon şi închise. Telefonul public era pe Strada 15, în Pentagon City.

Gavin Verheek dormi patru ore şi, cînd se trezi, era încă beat. Cînd ajunse la Hoover Building, peste o oră, aburii al­coolului se risipeau şi se instala durerea de cap. Se blestema pe sine, îl blestema pe Callahan care, fără îndoială, va dormi pînă la amiază şi se va trezi proaspăt, plin de viaţă şi gata să zboare spre New Orleans. Plecaseră de la restaurant la ora închiderii, la miezul nopţii, intraseră în cîteva baruri şi glu­miseră dacă să meargă la un film porno, dar ― din moment ce sala lor preferată fusese distrusă ― nu puteau. Aşa încît au băut pînă la trei sau patru.

114

John Grisham

Avea întîlnire cu directorul Voyles la unsprezece şi tre­buia să pară treaz şi activ. Va fi imposibil. Spuse secretarei lui să închidă uşa şi-i motivă acest lucru prin faptul că se mo­lipsise cu un virus al naibii, poate gripă, şi că trebuia să fie lăsat singur în biroul lui, doar dacă nu era ceva al dracului de important. Ea îi studie ochii şi păru că adulmecă mai mult ca de obicei. Mirosul de bere nu dispare întotdeauna în timpul somnului.

Secretara ieşi şi închise uşa. El o încuie. Ca să-şi ia re­vanşa, sună în camera lui Callahan, dar nu-i răspunse ni­meni.

Ce viaţă! Prietenul lui cel mai bun cîştiga aproape cît el, dar lucra treizeci de ore într-o săptămînă aglomerată şi avea recolta lui de tinere ascultătoare, cu douăzeci de ani mai ti­nere decît el. Apoi îşi aminti ce planuri mari făcuseră pentru săptămînă pe care o vor petrece la St. Thomas şi se gîndi cum va hoinări Darby pe plajă. Se va duce, chiar dacă va tre­bui să divorţeze din această cauză.

Un val de greaţă îi invadă pieptul, urcă pe esofag în sus şi el se întinse repede pe jos. Un covor ieftin guvernamental. Respiră adînc şi simţi în vîrful capului bătăile inimii. Tavanul nu se învîrtea, ceea ce era încurajator. După trei minute, era evident că nu va vomita, cel puţin nu acum.

Ajungea cu mîna la servietă, aşa că o trase lîngă el. Găsi plicul înăuntru, împreună cu ziarul de dimineaţă. Îl deschise, despături referatul şi îl ţinu cu amîndouă mîinile la cinci­sprezece centimetri de ochi.

Erau treisprezece pagini imprimate la computer, toate scrise la două rînduri şi cu margine lată. Comod de mînuit. Pe pagini erau note de mînă şi paragrafe întregi erau tăiate. Cuvintele „Prima ciornă" erau scrise de mînă, sus, pe prima pagină, cu o carioca. Numele ei, adresa şi numărul de telefon erau imprimate pe prima foaie.

Le va răsfoi cîteva minute, cît va sta întins pe podea, apoi spera că se va simţi în stare să lucreze la birou şi să-şi ono-

CAZUL PELICAN 115

reze sarcina de avocat guvernamental important. Se gîndi la Voyles şi pulsaţiile din cap se intensificară.

Fata scria bine, în stilul comun tuturor studenţilor la drept, cu fraze lungi. Dar se exprima limpede. Evita cuvin­tele cu două înţelesuri şi jargonul avocăţesc pe care majori­tatea studenţilor îl cultivă cu disperare. Nu va avea succes ca I avocat angajat la guvernul Statelor Unite.

Gavin nu auzise niciodată de suspectul ei şi era sigur că acesta nu era pe lista nimănui. Tehnic vorbind, era mai mult O poveste despre un proces din Louisiana, decît un referat. Ea expunea faptele succint şi le făcea interesante. Cu adevărat fascinante. Nu frunzărea referatul, citea atent.

Faptele ocupau patru pagini, apoi fata le umpluse pe următoarele trei cu scurte informaţii despre părţi. Aici era puţin trenant, dar continuă să citească, prins de text. La pa­gina opt, referatul, sau ce o fi fost, trecea în revistă procesul. La nouă, era amintit recursul, iar ultimele trei pagini expu­neau consecinţele neverosimile ale dispariţiei lui Rosenberg şi Jensen de la Curte. Callahan spusese că fata îndepărtase deja această ipoteză şi se părea că, spre sfîrşit, pierduse din avînt.

Dar se citea foarte uşor. Pentru moment, uitase de dure­rea de cap şi citise treisprezece pagini scrise de o studentă la drept, stînd întins pe jos, pe covorul murdar, şi avînd un mi­lion de alte treburi.

La uşă se auzi o bătaie uşoară. Se ridică încet, se puse pe picioare cu precauţie şi păşi spre uşă.

― Da?

Era secretara.

― Îmi pare rău că vă deranjez. Dar directorul doreşte să vă vadă în biroul lui în zece minute.

Verheek deschise uşa.

― Ce?

― Da, domnule. Zece minute.

Îşi frecă ochii şi respiră repede.

― De ce?

116

John Grisham

― Am fost retrogradată pentru că am pus întrebări de felul acesta, domnule.

― Ai apă de gură?

― Da, cred că da. Vreţi să v-o dau?

― Nu aş fi întrebat asta. Adu-mi-o. Ai şi gumă?

― Gumă?

― Gumă de mestecat.

― Da, domnule. Vreţi şi gumă?

― Adu-mi apa de gură şi guma şi nişte aspirină dacă ai.

Se duse la biroul lui şi se aşeză, ţinîndu-şi capul în mîini şi frecîndu-şi tîmplele. O auzi închizînd cu zgomot sertarele, apoi apăru în faţa lui cu cele cerute.

― Mulţumesc. Scuză-mă pentru grosolănie.

Arătă hîrtiile de pe scaunul de lîngă uşă.

― Trimite referatul acela lui Eric East, la etajul patru. Scrie o notă din partea mea. Spune-i să se uite peste el cînd are timp.

El plecă cu referatul.

Fletcher Coal deschise uşa Biroului Oval şi vorbi cu gra­vitate cu K.O. Lewis şi cu Eric East. Preşedintele era în Porto Rico pentru a constata ravagiile făcute de uragan, iar direc­torul Voyles refuza să se întîlnească singur cu Coal. Îşi tri­misese subalternii.

Coal le făcu semn spre sofa, iar el se aşeză pe măsuţa de cafea. Haina îi era încheiată, iar cravata impecabilă. Nu se relaxa niciodată. East auzise diferite poveşti despre obiceiu­rile lui. Lucra douăzeci de ore pe zi, şapte zile pe săptămînă, bea numai apă şi îşi lua majoritatea meselor de la un auto­mat din subsol. Citea ca un computer şi-şi petrecea zilnic ore întregi revăzînd note, rapoarte, corespondenţă şi munţi de legi. Avea o memorie perfectă. De o săptămînă, aduceau ra­poarte zilnice asupra investigaţiilor lor în acest birou şi i le dădeau lui Coal, care înghiţea materialul şi-l memora pentru viitoarea întîlnire. Dacă greşeau ceva, îi teroriza. Toţi îl

CAZUL PELICAN 117

urau, dar era imposibil să nu îl respecţi. Era mai deştept: decît ei şi lucra mai mult. Şi ştia asta.

Era plin de el, în pustietatea Biroului Oval. Şeful lui îşi juca rolul în faţa camerelor de filmat, dar adevărata putere rămăsese aici, pentru a conduce ţara.

K.O. Lewis puse un vraf de zece centimetri de rapoarte pe masă.

― Ceva nou? întrebă Coal.

― Poate. Autorităţile franceze revăd, în mod obişnuit, filmele făcute de camerele de securitate de pe aeroportul din Paris şi cred că au recunoscut un chip. Au verificat cu cele­lalte două camere, puse în unghiuri diferite, apoi au raportat la Interpol. Faţa e deghizată, dar Interpol-ul crede că e vorba de Khamel, teroristul. Sînt sigur că ai auzit de...

― Am auzit.

― Au studiat filmul şi sînt aproape siguri că a venit cu un avion care a zburat fără escală de la Dulles, miercurea trecută, la zece ore după ce a fost găsit Jensen.

― Concorde?

― Nu. United. Pe baza timpului şi a localizării oameni­lor, au posibilitatea să stabilească porţile de ieşire şi zboru­rile.

― Şi Interpol-ul a contactat CIA?

― Da. Au vorbit cu Gminski, azi pe la unu.

Faţa lui Coal nu exprima nimic.

― Cît de siguri sînt?

― Optzeci la sută. E maestru în arta deghizării şi ar fi cam neobişnuit pentru el să călătorească astfel. De aceea există îndoieli. Avem fotografii şi există un raport pentru in­formarea Preşedintelui. Cinstit vorbind, eu am studiat foto­grafiile şi nu pot să spun nimic. Dar Interpol-ul îl cunoaşte.

― Nu s-a fotografiat de bunăvoie de ani de zile, nu-i aşa?

― Nu, din cîte ştim. Şi circulă zvonul că se operează, pentru a-şi face un chip nou, la fiecare doi-trei ani.

Coal cîntări o clipă lucrurile.

_

118

John Grisham

― Bine. Ce se întîmplă dacă e Khamel şi dacă a fost im­plicat în asasinate? Ce înseamnă asta?

― Înseamnă că nu îl vom găsi niciodată. E urmărit cu stăruinţă în cel puţin nouă ţări, inclusiv Israelul. Înseamnă că i s-a plătit foarte mult ca să-şi exercite aici talentele. Am spus mereu că ucigaşul sau ucigaşii sînt profesionişti, care au plecat înainte ca trupurile să se răcească.

― Asta nu înseamnă mare lucru.

― Aşae.

― Bine. Ce altceva mai aveţi?

Lewis se uită la Eric East.

― Avem raportul zilnic, ca de obicei.

― Au fost destul de seci în ultima vreme.

― Da. Avem trei sute optzeci de agenţi care lucrează douăsprezece ore pe zi. Ieri au vorbit cu o sută şaizeci de oa­meni din treizeci de state. Am...

Coal ridică mîna.

― Scuteşte-mă. Am să citesc raportul. E mai prudent să spui că nu a apărut nimic nou.

― Poate e ceva.

Lewis se uită la Eric East, care ţinea în mînă un exem­plar al referatului.

― Ce este? întrebă Coal.

East se foi neliniştit. Referatul circulase din şef în şef pînă la Voyles, care îl citise şi căruia îi plăcuse. Nu îl consi­dera demn de o atenţie serioasă, dar îl pomenea pe Preşedinte şi îi plăcea ideea de a-i face pe Coal şi pe şeful lui să transpire. Le dăduse instrucţiuni lui Lewis şi East să înmîneze referatul lui Coal şi să-l trateze ca pe o ipoteză im­portantă, pe care FBI-ul o lua în serios. Pentru prima dată într-o săptămînă, Voyles zîmbise vorbind de idioţii din Bi­roul Oval care vor da fuga să-şi caute acoperiri, după citirea referatului. Dă-i drumul, spuse Voyles. Spune-le că in­tenţionăm să verificăm cu douăzeci de agenţi.

CAZUL PELICAN 119

― E o ipoteză care a apărut în ultimele douăzeci şi patru de ore şi care l-a intrigat pe directorul Voyles. Se teme că ar putea să-i dăuneze Preşedintelui.

Coal avea chipul împietrit, nu-i tresărea nici un muşchi.

― Cum aşa?

East puse referatul pe masă.

― Totul e aici, în raport.

Coal se uită la el, apoi îl studie pe East.

― Bine. O să-l citesc mai tîrziu. Asta e tot?

Lewis se ridică şi se încheie la haină.

― Da. Noi plecăm.

Coal îi conduse la uşă.

Nu se auzea nici o fanfară, cînd avionul Air Force One ateriza la Andrews, la zece şi cîteva minute. Regina plecase să strîngă fonduri şi nici un prieten sau rudă nu-l întîmpină pe Preşedinte, cînd acesta cobori din avion şi se repezi în li­muzină. Coal îl aştepta. Preşedintele se afundă în scaun.

― Nu te aşteptam, spuse el.

― Îmi pare rău. Trebuie să vorbim.

Limuzina acceleră, îndreptîndu-se spre Casa Albă.

― E tîrziu şi sînt obosit.

― Cum a fost uraganul?

― Impresionant. A zburat un milion de colibe şi bor­deie şi acum le vom aloca două miliarde şi vom construi case noi şi centrale electrice. Au nevoie de un uragan bun la fie­care cinci ani.

― Am pregătit declaraţia despre dezastru.

― Bine. Ce e atît de important?

Coal îi dădu o copie a ceea ce va fi cunoscut de acum drept referatul „pelican".

― Nu vreau să citesc, spuse Preşedintele. Spune-mi de­spre ce e vorba.

― Voyles şi echipa lui pestriţă au dat de un suspect pe care nimeni nu l-a pomenit pînă acum. Un suspect necunos­cut şi improbabil. O studentă ambiţioasă de la drept, din Tu-

120

John Grisham

lane, a scris blestemăţia asta, care a ajuns cumva la Voyles, care l-a citit şi a hotărît că merită atenţie. Amintiţi-vă că au mare nevoie de suspecţi. Ipoteza e atît de forţată şi de incre­dibilă încît nu mă nelinişteşte. Dar mă îngrijorează Voyles. A hotărît că trebuie să continue cu perseverenţă, iar presa îi urmăreşte fiecare mişcare. S-ar putea să fie scurgeri de infor­maţii.

― Nu putem să-i controlăm investigaţiile.

― Le putem manipula. Gminski aşteaptă la Casa Albă şi...

― Gminski!

― Liniştiţi-vă. I-am dat personal o copie lui Gminski acum trei ore şi l-am pus să jure că va ţine secretul. Am mai multă încredere în el decît în Voyles.

― Eu nu am încredere în nici unul.

Lui Coal îi făcea plăcere să audă aşa ceva. Dorea ca Preşedintele să nu aibă încredere decît în el.

― Cred că ar trebui să cereţi CIA să investigheze ime­diat. Aş vrea să ştiu tot înainte ca Voyles să înceapă cer­cetările, chiar dacă nu găseşte nimic. Dar dacă ştim mai mult decît Voyles, îl puteţi convinge să dea înapoi. E logic.

Preşedintele era învins.

― E ceva intern. CIA nu are ce căuta în afacerea asta. Probabil că e şi ilegal.

― Tehnic vorbind, e ilegal. Dar Gminski o va face pen­tru dumneavoastră şi poate să acţioneze repede, în secret şi mult mai complet decît FBI-ul.

― E ilegal.

― S-a mai făcut pînă acum, de multe ori.

Preşedintele privi circulaţia. Ochii lui erau umflaţi şi roşii, dar nu de oboseală. Dormise trei ore în avion. Dar îşi petrecuse ziua părînd trist şi îngrijorat pentru uzul camere­lor de filmat şi îşi revenea cu greu.

Luă referatul şi îl puse pe scaunul gol de lîngă el.

― E cineva cunoscut?

― Da.

14
Din cauză că este un oraş nocturn, New Orleans se trezeşte încet. E tăcut mult timp după apariţia zorilor, apoi îşi scutură pînzele de păianjen şi intră în dimineaţă. Nu există aglomeraţie matinală, cu excepţia străzilor către şi din suburbii şi a străzilor aglomerate din centru. În toate oraşele e la fel. Dar în Cartierul Francez, sufletul oraşului New Or­leans, mirosul de whisky, jambalaya (1) şi peşte din timpul nopţii stăruie deasupra străzilor pustii pînă cînd apare soa­rele. O oră sau două mai tîrziu, îi ia locul aroma de cafea de la French Market şi de clătite şi, pe la această oră, trotuarele se animă încet.

Darby se ghemui pe un scaun din balconaş, bîndu-şi ca­feaua şi aşteptînd soarele. Callahan era puţin mai departe, dincolo de uşa balconului, înfăşurat în cearşafuri şi dormind dus. Era o urmă de adiere, dar după-amiază va fi iar umed. Îşi strînse mai bine halatul în jurul gîtului şi trase în piept aroma persistentă a coloniei lui. Se gîndi la tatăl ei şi la cămăşile lui de bumbac, cu guler răsfrînt, pe care o lăsa să i le poarte cînd era adolescentă. Trebuia să-şi suflece mînecile pînă la coate şi poalele îi ajungeau la genunchi; se plimba cu prietenele ei, sigură în credinţa că nici una nu era mai gro-

(1) Jambalaya ― orez fiert cu şuncă, pui, cîrnaţi, creveţi sau stridii şi asezonat cu verdeţuri aromate.

122

John Grisham

zavă ca ea. Tatăl ei îi era prieten. Pe vremea cînd terminase liceul, avea voie să ia orice din dulapul lui, cu condiţia ca lu­crurile să fie spălate şi bine călcate şi puse la loc pe umeraşe, încă mai simţea mirosul de Grey Flannel cu care îşi dădea el pe faţă în fiecare zi.

Dacă ar fi trăit, ar fi avut cu patru ani mai mult decît Thomas Callahan. Mama ei se recăsătorise şi se mutase la Boise. Darby avea un frate în Germania. Toţi trei vorbeau adesea. Tatăl fusese elementul de legătură al unei familii dezmembrate şi moartea lui îi împrăştiase.

În accidentul de avion mai muriseră douăzeci de oameni şi, înainte ca funeraliile să se fi sfîrşit, sunaseră avocaţii. Era primul ei contact adevărat cu lumea legii şi nu era plăcut. Avocatul familiei se ocupa de bunuri imobiliare şi nu ştia ni­mic despre litigii. Un şmecher a venit la fratele ei şi a convins familia să facă repede proces. Numele lui era Her­schel. Timp de doi ani au suferit pentru că Herschel trăgea de timp, minţea şi conducea prost cazul. Au căzut de acord, cu o săptămînă înaintea procesului, pentru o jumătate de milion, după ce Herschel şi-a luat partea, iar Darby a primit o sută de mii.

S-a hotărît să se facă avocat. Dacă un clovn ca Herschel putea să fie avocat şi să cîştige mulţi bani prin înşelăciune, atunci putea şi ea să fie, dar cu un scop mai nobil. Se gîndea adesea la Herschel. După ce va intra în barou, primul ei proces va fi împotriva lui: îl va acuza de practică veroasă. Voia să lucreze pentru o firmă care se ocupă de mediu. Ştia că nu va fi o problemă să-şi găsească de lucru.

Cele o sută de mii erau neatinse. Noul soţ al mamei ei, director la o companie, era puţin mai bătrîn şi mult mai bo­gat şi, la scurtă vreme după căsătorie, ea îşi împărţise partea din despăgubire între Darby şi fratele ei. Spunea că banii îi aminteau de soţul decedat, gestul fiind simbolic. Deşi îl iu­bea încă pe tatăl lor, avea o viaţă nouă, într-un oraş nou, cu un alt soţ, care va ieşi la pensie peste cinci ani, cu destui

I

CAZUL PELICAN 123

'bani. Darby fusese tulburată de gestul ei simbolic, dar îl , apreciase şi luase banii.

Cei o sută de mii se dublaseră. I-a plasat în fonduri spe­ciale, dar numai în cele care nu aveau interese în companii chimice şi petrolifere. Avea o maşină Accord şi trăia modest. . Garderoba ei era mai ales pentru facultate, haine luate de la magazinele de prezentare ale fabricilor. Ea şi Callahan se duceau la cele mai bune restaurante din oraş şi nu mîncau de două ori în acelaşi loc. Fiecare îşi plătea partea.

Lui nu îi prea păsa de bani şi nu o forţase să-i dea detalii despre situaţia ei. Avea mai mult decît studentul obişnuit de la drept, dar Tulane avea partea sa de copii bogaţi.

S-au întîlnit timp de o lună, înainte de a face dragoste. Ea îi pusese condiţiile de bază, iar el fusese de acord cu ele. Nu va vedea şi alte femei. Vor fi foarte discreţi. Iar el nu tre­buia să mai bea atît de mult.

Pe primele două le-a respectat, dar a continuat să bea. Tatăl, bunicul şi fraţii lui erau mari băutori. De la el se aştepta acelaşi lucru. Dar, pentru prima dată în viaţa lui, Thomas Callahan era îndrăgostit nebuneşte şi cunoştea punctul în care whisky-ul o deranja pe partenera lui. Era atent. Cu excepţia ultimei săptămîni şi a durerii personale de a-l fi pierdut pe Rosenberg, nu bea niciodată înainte de cinci după-amiaza. Cînd erau împreună, el nu mai bea Chivas dacă băuse destul şi credea că-i va afecta virilitatea.

Era amuzant să vezi un bărbat de patruzeci şi cinci de ani îndrăgostit pentru prima oară. Se străduia să menţină o oa­recare indiferenţă, dar în viaţa lor intimă era ca un student în anul doi.

Darby îl sărută pe obraz şi îl acoperi cu o pătură. Hainele ei erau puse în ordine pe un scaun. Închise fără zgomot uşa de la intrare. Acum, soarele era sus, luminînd printre clădiri strada Dauphine. Trotuarul era pustiu.

Avea un curs de trei ore, apoi Callahan şi dreptul consti­tuţional la unsprezece. Trebuia să facă un referat pe săptămînă pentru o simulare de proces la Curtea de Apel.

124 John Grisham

Era în urmă cu două cursuri. Venise timpul să fie din nou studentă. Pierduse patru zile jucîndu-se de-a detectivul şi acum se admonesta singură pentru asta.

Maşina era după colţ, la o jumătate de bloc.

O urmăriră şi era un spectacol plăcut. Pantaloni jeans strimţi, tricou larg, picioare lungi, ochelari de soare ca să-i ascundă ochii nemachiaţi. O urmăriră cum închide uşa şi păşeşte repede de-a lungul străzii Royale, apoi dispare după colţ. Părul era lung pînă la umăr şi părea roşu închis.

Ea era.

Îşi luă prînzul într-o pungă de hîrtie maro şi găsi o bancă în parc, cu spatele către New Hampshire. Ura Piaţa Dupont cu vagabonzii, drogaţii, perverşii, hippy îmbătrîniţi şi indivizi punk în haine de piele neagră, cu păr roşu zbîrlit şi limbi de­pravate. Dincolo de fîntînă, un bărbat bine îmbrăcat, cu o portavoce, îndemna un grup de militanţi pentru drepturile animalelor să facă un marş spre Casa Albă. Cei îmbrăcaţi în piele îi luau în derîdere şi-i înjurau, dar patru poliţişti călare se aflau în apropiere pentru a preveni tulburările.

Se uită la ceas şi coji o banană. Era amiaza şi ar fi prefe­rat să mănînce în altă parte. Întîlnirea urma să fie scurtă. Înregistră înjurăturile şi bătaia de joc şi-l văzu pe cel pe care-l aştepta străbătînd mulţimea. Ochii lor se întîlniră, dădură din cap şi curînd stăteau pe bancă, unul lîngă altul. Îl chema Booker şi venea de la Langley. Se întîlneau rar, cînd liniile de comunicaţie deveneau încurcate sau neclare şi cînd şefii lor aveau nevoie să audă cuvinte pe care nimeni altcine­va nu trebuia să le ştie.