Cea mai groaznică zi de naştere

Rapidmagic este un curs nou-nouţ, cu succes 100%, rezultate rapide, uşor de învăţat!

Sute de vrăjitoare şi vrăjitori au profitat de metoda Rapidmagic! Doamna Z. Nettles, din Topsham, scrie: „Nu puteam să memorez toate incantaţiile, iar poţiunile mele erau distracţia familiei! Acum, după cursul Rapidmagic, sunt în centrul atenţiei la petreceri şi prietenii se roagă de mine să le dau reţeta dexterităţii mele!”

Vrăjitorul D. J. Prod, din Didsbury, spune: „Soţia mea obişnuia să râdă de farmecele mele prăpădite, dar într-o lună, datorită cursului Rapidmagic, am reuşit să o trans­form într-un zimbru! Mulţumesc, Rapidmagic!”
Fascinat, Harry frunzări şi restul conţinutului plicului. De ce, pentru numele lui Dumnezeu, a vrut Filch să comande un curs RAPIDMAGIC? Asta înseamnă că nu se prea price­pea la vrăji? Harry tocmai citea Lecţia 1: „Cum să ţii bagheta (Câteva şmecherii folositoare)”, când auzi nişte paşi afară care îi spuneau clar că Filch se întorcea. Îndesă pergamen­tul înapoi în plic şi îl aruncă la loc pe birou, exact în clipa în care se deschidea uşa.

Filch era triumfător.

— Dulapul acela care tot dispărea era foarte valoros! îi spu­nea el vesel Doamnei Norris. De data asta îl dăm pe Peeves afară, scumpa mea!

Îşi aţinti privirea asupra lui Harry şi apoi se aruncă asupra plicului RAPIDMAGIC, care se afla la un metru dis­tanţă faţă de poziţia în care îl lăsase Filch, lucru pe care Harry îl observă mult prea târziu.

Faţa bolnăvicioasă a lui Filch se făcu de un roşu-cărămi­ziu. Harry se pregăti cât mai bine pentru o criză de furie.

— L-ai... L-ai citit? bolborosi el.

— Nu, minţi Harry, repede.

Filch îşi frângea mâinile noduroase.

— Dacă aş fi convins că mi-ai citit corespondenţa perso­nală... nu că ar fi a mea... e pentru un prieten..., dar chiar şi aşa... oricum...

Harry îl privea, speriat. Filch nu fusese niciodată atât de apucat. Ochii i se măreau, un obraz începuse să-i tremure şi fularul îl spânzura de gât.

— Foarte bine... pleacă... şi să nu sufli o vorbă nimănui... nu că ai fi... oricum, dacă nu ai citit... Pleacă acum, trebuie să scriu raportul contra lui Peeves... pleacă odată...

Uimit de norocul care dăduse peste el, Harry fugi din birou, pe coridor, şi nu se opri până sus. Să scapi din biroul lui Filch fără pedeapsă era un record, probabil.

— Harry! Harry! A mers?

Nick Aproape-Făr-de-Cap ieşi în grabă dintr-o clasă. În spatele lui, Harry văzu rămăşiţele unui dulap mare, negru cu auriu, care părea să fi fost aruncat de la mare înălţime.

— L-am convins pe Peeves să-l trântească deasupra biro­ului lui Filch, zise Nick, entuziasmat. M-am gândit că poate o să-i distragă atenţia...

— Ai făcut tu asta pentru mine? zise Harry, recunoscător. Chiar aşa a şi fost, nici măcar n-am primit vreo pedeapsă. Mersi, Nick!

Porniră împreună agale, sporovăind de-a lungul corido­rului. Nick Aproape-Făr-de-Cap, observă Harry, încă ţinea în mână scrisoarea de la Sir Patrick.

— Aş vrea să te pot ajuta cu ceva în privinţa „Clubului Decapitaţilor”..., zise Harry.

Nick Aproape-Făr-de-Cap se opri în faţa lui Harry care trecu prin el. Regretă imediat, fusese ca şi când ar fi păşit printr-un duş rece.

— Ai putea să faci ceva pentru mine, zise Nick, emoţionat. Harry..., oare cer prea mult... nu ai vrea...

— Ce este? întrebă Harry.

— Păi, de acest Halloween se împlinesc cinci sute de ani de la moartea mea, spuse Nick Aproape-Făr-de-Cap, stând drept şi încercând să pară demn.

— Ah, zise Harry, neştiind dacă trebuia să fie trist sau fericit. Da...

— Dau o petrecere într-una dintre camerele mai spaţioase din pivniţă. O să vină prieteni din toată ţara. Ar fi o mare onoare pentru mine, dacă ai veni şi tu... Ar fi bineveniţi şi domnul Weasley şi domnişoara Granger, desigur... Dar cred că vă duceţi la serbarea de la şcoală..., zise el, privindu-l în aşa fel, încât Harry nu ştia cum să iasă din acea situaţie.

— Nu, zise Harry, repede, o să vin...

— Dragul meu! Harry Potter la petrecerea de ziua morţii mele! Şi... crezi că ai putea să-i spui domnului Patrick cât de tare te-am speriat şi cât de deosebit mă găseşti?

— Bi-Bineînţeles, zise Harry.

Nick Aproape-Făr-de-Cap mai avea puţin şi-l lua în braţe.

— O petrecere de ziua morţii? întrebă Hermione, entuzi­asmată, după ce Harry se schimbă în sfârşit de hainele ude şi murdare şi coborî în camera de zi. Pariez că nu sunt mulţi oameni în viaţă care pot spune că au fost invitaţi la o astfel de petrecere! O să fie fascinant!

— De ce şi-ar dori cineva să-şi serbeze ziua în care a murit? spuse Ron, care îşi făcuse tema doar pe jumătate la „Po­ţiuni” şi era foarte morocănos. Mie mi se pare extrem de deprimant...

Ploaia încă mai bătea cu furie în ferestre, care acum erau negre ca tuşul, dar înăuntru era vesel şi cald. Lumina şemi­neului se revărsa asupra nenumăratelor fotolii moi în care elevii citeau, discutau, îşi făceau temele, sau, în cazul lui Fred şi George, încercau să afle ce se întâmplă cu o sala­mandră dacă îi dai să mănânce artificii Filibuster. Fred „sal­vase” reptila de un portocaliu-fosforescent, care trăia în mij­locul flăcărilor, de la o oră de „Grija faţă de creaturile ma­gice”, iar acum se foia pe masă, sub privirile curioase ale celor din jur.

Harry era pe punctul de a le spune lui Ron şi Hermionei despre Filch şi cursul său RAPIDMAGIC, când salamandra ţâşni în sus, refugiindu-se în flăcările din şemineu, scoţând scântei şi pufnituri. Imaginea lui Percy care răcnea la George şi la Fred de răguşise şi spectacolul minunat al man­darinei de flăcări din gura salamandrei şterseră din mintea lui Harry şi pe Filch şi cursul RAPIDMAGIC.

Până în ziua de Halloween, Harry regretă promisiunea făcută în grabă lui Nick Aproape-Făr-de-Cap. Toată şcoala visa cu nerăbdare la serbarea de Halloween. Marea Sală fu­sese decorată ca de obicei cu lilieci vii, dovlecii lui Hagrid fuseseră scobiţi şi transformaţi în felinare enorme, în care puteau să încapă trei oameni, şi circulau zvonuri că Dum­bledore chemase o trupă de schelete dansatoare, pentru animarea atmosferei.

— O promisiune este o promisiune, îi reaminti Hermione lui Harry, autoritar. Ai promis că te duci la petrecerea de ziua morţii lui Nick.

Aşa că la ora şapte, Harry, Ron şi Hermione trecură chiar pe lângă Marea Sală, care gemea de lume şi care strălucea ademenitor, din cauza farfuriilor aurite şi a lumânărilor, şi toţi trei se îndreptară spre pivniţa castelului.

Coridorul care ducea spre petrecerea de ziua morţii lui Nick Aproape-Făr-de-Cap fusese presărat şi el cu lumânări, deşi efectul era departe de a fi vesel: erau nişte lumânări lungi, subţiri, cu flacără neagră, toate dând o culoare de un albas­tru-închis, aruncând o paloare ca de fantomă pe feţele lor însufleţite. Temperatura scădea cu fiecare treaptă pe care o coborau. Tremurând, şi strângându-şi mantiile în jurul trupurilor, auziră un sunet ca un zgâriat de unghii enorme pe o tablă gigantică.

— Asta ar trebui să fie muzică? şopti Ron.

Dădură colţul şi îl văzură pe Nick Aproape-Făr-de-Cap stând în pragul unei uşi, drapat în catifea neagră.

— Prieteni dragi, spuse el, sumbru, bine aţi venit, bine aţi venit... sunt aşa de fericit că aţi putut veni...

Îşi scoase pălăria şi îi salută, după care îi pofti în cameră.

Era o privelişte incredibilă. Camera era plină de sute de oa­meni translucizi, sidefii, mai mult plutind deasupra ringului de dans, valsând pe o îngrozitoare şi sfredelitoare muzică a treizeci de ferăstraie, cântată de o orchestră de pe o scenă neagră. Un candelabru cu mii de lumânări negre arunca o lumină mohorâtă, albastră. Aburul respiraţiei lor se ridica la un metru pe deasupra capetelor. Era ca şi când ar fi intrat într-un congelator.

— Aruncăm o privire în jur? sugeră Harry, dorind să-şi încălzească picioarele.

— Aveţi grijă să nu păşiţi prin cineva, zise Ron, neliniştit, şi porniră pe marginea ringului de dans.

Trecură pe lângă un grup de călugăriţe posomorâte, pe lângă un om zdrenţăros, care purta lanţuri, şi pe lângă Călu­gărul Barosan, o stafie veselă, din casa Astropufilor, care vorbea cu un cavaler cu o săgeată înfiptă în frunte. Harry nu se miră deloc să vadă că Baronul Sângeros, o stafie din casa Viperinilor, fioroasă şi cu privirea holbată, plină de stropi de sânge, era tratată cu indiferenţă de celelalte fan­tome.

— O nu, zise Hermione, oprindu-se brusc. Înapoi, înapoi, nu vreau să vorbesc cu Plângăcioasa Myrtle...

— Cu cine? zise Harry, dându-se repede înapoi.

— Bântuie toaleta fetelor de la primul etaj, zise Hermione.

— Bântuie o toaletă?

— Da, toaleta a fost stricată tot anul, din cauza isterica­lelor lui Myrtle. A inundat totul cu plânsetele ei! Oricum, nu am intrat acolo decât dacă a fost neapărat nevoie. Este îngrozitor să te duci la un W.C., unde geme încontinuu cineva lângă tine...

— Uite, mâncare! zise Ron.

De partea cealaltă a camerei, se afla o masă lungă, aco­perită şi ea cu catifea neagră. Se îndreptară spre ea, entuzi­asmaţi, dar în momentul următor rămăseseră paralizaţi, scârbiţi la culme. Mirosul era dezgustător. Peşti mari, în pu­trefacţie, erau aşezaţi pe nişte frumoase platouri de argint, prăjiturile, făcute scrum, erau îngrămădite pe tăvi superbe, ţipari de baltă, pe care mişunau viermii, o bucată de brânză, acoperită de un strat gros de mucegai verde, şi, la loc de cinste, un enorm tort cenuşiu, în formă de piatră funerară, cu glazură ca de smoală, care forma cuvintele: