Cea mai groaznică zi de naştere

ANCHETĂ LA MINISTERUL MAGIEI
Arthur Weasley, Şeful Oficiului de Folosire Neregula­mentară a Obiectelor Făcute de Încuiaţi, a plătit astăzi o amendă de cincizeci de galeoni pentru că a vrăjit o maşină făcută de Încuiaţi.

Domnul Lucius Reacredinţă, unul dintre guvernatorii Şcolii Hogwarts, de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, unde a ate­rizat maşina la începutul anului, a cerut demisia domnului Weasley. „Weasley a distrus bunul renume al Ministerului”, a declarat domnul Reacredinţă. „Este evident că nu este demn să dea legi, iar ridicola Lege a Protecţiei Încuiaţilor ar trebui imediat abrogată”, a mai spus acesta.

Domnul Weasley nu a fost abordabil pentru a ne da o declaraţie, însă soţia lui ie-a spus ziariştilor să dispară din faţa casei ei sau pune vampirul casei pe ei.

— Ce ziceţi? zise Draco, nerăbdător, după ce Harry îi înapoie articolul. Nu credeţi că este amuzant?

— Ha, ha, făcu Harry, negru de supărare.

— Arthur Weasley îi iubeşte pe Încuiaţi atât de mult, încât ar fi în stare să-şi rupă bagheta magică în două şi să li se ală­ture, zise Reacredinţă, dispreţuitor. Nici n-ai bănui că cei din familia Weasley au sânge-pur, după cum se comportă...

Chipul lui Ron, mai bine zis, al lui Crabbe, era şi mai sluţit de mânie.

— Ce-i cu tine, Crabbe? sări la el Draco.

— Mă doare stomacul, mormăi Ron.

— Păi, du-te în aripa spitalului şi dă-le un pumn ălora cu „sânge-mâl”, din partea mea, hohoti Draco. Ştiţi, mă mir că

„Profetul zilei” nu a raportat atacurile de la Hogwarts până acum, continuă Draco, pierdut în gânduri. Presupun că Dumbledore încearcă să acopere totul. O să fie mătrăşit, dacă atacurile mai continuă. Tata a spus tot timpul că Dum­bledore este cel mai rău lucru care i se putea întâmpla şco­lii. Iubeşte copiii de Încuiaţi. Un director adevărat nu ar fi permis niciodată ca viermele ăla de Creevey să fie acceptat în şcoală.

Reacredinţă începu să facă poze cu un aparat invizibil de fotografiat şi îl imita pe Colin cu cruzime, dar cu mult rea­lism: „Potter, pot să-ţi fac o poză, Potter? Poţi să-mi dai un autograf? Poţi să-ţi ling pantofii, te rog, Potter?” Îşi lăsă mâinile în jos şi se uită la Harry şi Ron.

— Ce-i cu voi, cu amândoi?

Harry şi Ron se străduiră să râdă, şi, deşi cu mare întâr­ziere, Draco păru satisfăcut. Aşa erau Crabbe şi Goyle, reac­ţionau mai încet...

— Sfântul Potter, prietenul ăstora cu sânge de mitocan, zise Reacredinţă, încet. Altul fără sentimente de vrăjitor adevărat, altfel n-ar umbla cu smintita aia cu „sânge-mâl”, Granger... Şi toată lumea crede că el este moştenitorul lui Viperin!

Harry şi Ron erau cu sufletul la gură: cu siguranţă Reacredinţă urma să le spună în următoarele două secunde că el era. Dar imediat...

— Tare aş vrea să ştiu cine este, zise Draco, iritat. L-aş putea ajuta...

Ron rămase cu gura căscată, astfel încât Crabbe părea şi mai retardat decât înainte. Draco nu observă, iar Harry, gândind rapid, spuse:

— Dar trebuie să bănuieşti pe cineva...

— Ştii că nu, Goyle, de câte ori trebuie să vă spun? izbuc­ni Reacredinţă. Şi nici tata nu vrea să-mi spună nimic despre ultima dată când a fost deschisă Camera. Desigur, era acum cincizeci de ani, înainte să se fi născut el, dar ştie multe şi zice că a fost ţinut totul secret. Zice că ar fi suspect, dacă aş şti prea multe. De un singur lucru sunt sigur: ultima dată când a fost deschisă Camera Secretelor, a murit unul cu „sânge-mâl”. Aşa că este doar o problemă de timp până va fi omorât unul dintre ei... De data asta... sper să fie Granger, spuse el cu satisfacţie.

Ron încleştă pumnii gigantici ai lui Crabbe. Ştiind că Ron s-ar da de gol dacă l-ar pocni pe Draco, Harry îi aruncă o privire sfredelitoare şi îi spuse lui Draco:

— Ştii cumva dacă a fost prinsă persoana care a deschis camera data trecută?

— A, nu..., dar oricine o fi fost a fost exmatriculat, cu si­guranţă, zise Reacredinţă. Probabil că încă mai zace în Azkaban.

— Azkaban? repetă Harry, nedumerit.

— Azkaban, închisoarea vrăjitorilor, Goyle, spuse Reacre­dinţă, privindu-l descumpănit. Zău aşa, dacă ai fi puţin mai încet la minte decât eşti, ai lua-o înapoi!

Se foi neliniştit în scaun şi spuse:

— Tata zice că ar trebui să mă dau la fund şi să-l las pe moş­tenitorul lui Viperin să-şi facă treaba. Zice că şcoala are nevoie într-adevăr de o curăţenie generală, să fie înlăturate gunoaiele, de genul celor cu „sânge-mâl”, dar că el nu vrea să se bage. Aşa e, acum este ocupat până peste cap. Ştiţi că Ministerul Magiei a făcut un raid la conacul nostru, săp­tămâna trecută?

Harry încercă să compună din faţa inertă a lui Goyle un chip îngrijorat.

— Da..., zise Draco. Din fericire, nu au găsit mare lucru. Tata are nişte chestii foarte valoroase, de Magie Neagră. Dar noroc că avem propria noastră ascunzătoare secretă, sub podeaua din salon...

— Ah!... exclamă Ron.

Reacredinţă se uită la el. Harry, de asemenea. Ron se înroşi tot. Chiar şi părul i se făcu roşu. Nasul i se lungea încetişor... Li se terminase ora! Ron redevenea el însuşi, iar după privirea îngrozită pe care i-o aruncă lui Harry, proba­bil că şi lui i se întâmpla acelaşi lucru.

Amândoi se ridicară dintr-o săritură.

— Ceva de stomac, gemu Ron, şi fără să mai zică nimic o zbughiră din camera de zi a Viperinilor, se strecurară prin peretele de piatră şi sperară din tot sufletul că Draco nu observase nimic. Harry simţea cum îi alunecau acum din picioare pantofii enormi ai lui Goyle şi trebuia să se ţină de haine, în timp ce se tot micşora. Urcară grăbiţi, împiedicân­du-se la tot pasul, treptele care dădeau spre întunecatul hol de la intrare, din care răzbăteau nişte bufnituri înăbuşite. Veneau din dulapul cu mături, unde îi închiseseră pe Crabbe şi Goyle. Lăsându-le pantofii la uşa dulapului, o zbughiră în şosete, urcând câte două trepte pe scara de marmură spre toaleta Plângăcioasei Myrtle.

— Ei bine, nu a fost o totală pierdere de timp, gâfâi Ron, închizând uşa de la toaletă, în urma lor. Ştiu că nu l-am descoperit pe atacator, dar îi scriu mâine tatălui meu şi îi spun să caute sub podeaua salonului lui Reacredinţă.

Harry îşi cercetă faţa în oglinda spartă. Revenise la nor­mal. Îşi puse ochelarii, în timp ce Ron bătu la uşa cabinei în care se închisese Hermione.

— Hermione, ieşi, avem o grămadă de lucruri să-ţi poves­tim...

— Plecaţi! făcu Hermione, speriată. Harry şi Ron se uitară unul la altul.

— Ce s-a întâmplat? zise Ron. Ar fi trebuit să-ţi fi revenit până acum, noi suntem normali...

Dar Plângăcioasa Myrtle ţâşni pe uşa cabinei. Harry nu o văzuse niciodată atât de fericită.

— Aaaaaah, să vedeţi numai, spuse ea. Este îngrozitoare! Auziră cum se deschide zăvorul şi apăru Hermione, sus­pinând, cu mantia trasă pe cap.

— Care-i problema? întrebă Ron, neliniştit. Ai rămas cu nasul lui Milicent sau ceva de genul acesta?

Hermione îşi dădu mantia de pe cap şi Ron se lipi de chiuveta din spatele lui.

Faţa îi era acoperită cu blană neagră. Ochii îi deveniseră galbeni şi îi ieşeau nişte urechi lungi şi ascuţite din păr.

— E-Era un fir de păr de pisică! strigă ea. Pro-Probabil că Milicent Bulstrode are o pisică! Şi li-licoarea nu trebuia folosită pentru transformări în animale!

— Ah, nu! făcu Ron.

— Acum o să vezi şi tu cum e să râdă cineva de tine, zise Myrtle, veselă.

— În ordine, Hermione, zise Harry, repede. Te ducem în aripa spitalului: Madam Pomfrey nu pune niciodată prea multe întrebări...

Le luă ceva timp până o convinseră pe Hermione să iasă din baie. Plângăcioasa Myrtle îi zori, râzând în hohote şi strigând după Hermione:

— Stai să vezi când o să afle toată lumea că ai coadă!
— Capitolul XIII —