Cea mai groaznică zi de naştere


JURNALUL EXTREM DE SECRET



Yüklə 1,79 Mb.
səhifə19/26
tarix07.01.2022
ölçüsü1,79 Mb.
#78090
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   26
JURNALUL EXTREM DE SECRET
Hermione rămase în aripa spitalului câteva săptămâni.

Când se întoarse toată lumea din vacanţa de Crăciun, circulă un zvon tulburător că ar fi dispărut, şi toţi au crezut că a fost atacată. Atâţia elevi treceau prin aripa spitalului, în­cercând să o zărească, încât Madam Pomfrey îi puse un pa­ravan în jurul patului, pentru a o scuti de ruşinea de a fi vă­zută cu o faţă păroasă.

Harry şi Ron o vizitau în fiecare după-amiază. La începerea noului trimestru, îi aduceau temele din ziua respectivă.

— Dacă mi-ar creşte mie mustăţi, aş face bucuros o pauză cu învăţatul, zise Ron într-una din seri, punând un teanc de cărţi pe noptiera Hermionei.

— Fii serios, Ron, trebuie să ţin pasul, zise Hermione, vioaie.

Era mult mai bine dispusă având în vedere că îi dispăruse părul de pe faţă şi ochii îi redeveneau încet-încet căprui.

— Presupun că nu aveţi alte piste? adăugă ea în şoaptă, în aşa fel încât să nu o audă Madam Pomfrey.

— Nimic, zise Harry, deziluzionat.

— Eram atât de sigur că era Draco, zise Ron pentru a o suta oară.

— Ce-i aia? întrebă Harry, arătând cu degetul spre ceva auriu, care ieşea de sub perna Hermionei.

— Doar o felicitare de Însănătoşire Grabnică, zise Hermione, repede, încercând să o ascundă, dar Ron fu mai rapid. O scoase de sub pernă, o deschise şi citi cu voce tare:
Domnişoarei Grange,

Multă sănătate, din partea îngrijoratului său profesor, Gilderoy Lockhart, Ordinul Merlin, Clasa a III-a, Membru de Onoare al Ligii de „Apărare contra Magiei Negre” şi de trei ori la rând câştigător al premiului „Cel mai Fermecător Zâmbet”, oferit de săptămânalul „Vrăjitoarea”.
Ron o privi pe Hermione, scârbit.

— Dormi cu asta sub pernă?

Dar Madam Pomfrey o scăpă pe Hermione de răspuns, venind cu doza de medicament.

— Nu-i aşa că Lockhart este cel mai superficial şi prefăcut individ, din câţi cunoşti tu? îl întrebă Ron pe Harry, în timp ce ieşeau din cameră şi se îndreptau spre Turnul Cerce­taşilor.

Plesneală le dăduse atât de multe teme, încât Harry bă­nuia că va ajunge în anul VI, până le va termina. Tocmai îl auzea pe Ron că spunea că îi părea rău că nu o întrebase pe Hermione câte cozi de şobolani trebuie puse la o licoare de Creştere a Părului, când un răcnet venit de undeva, de dea­supra lor, le sparse timpanele.

— E Filch, mormăi Harry, amândoi ascunzându-se în capul scărilor şi ciulindu-şi urechile.

— Crezi că a mai fost atacat cineva? zise Ron, încordat. Stătură nemişcaţi, cu capetele îndreptate în direcţia din care venise vocea lui Filch, care li se păruse chiar isterică.

— ... şi mai multă muncă pentru mine! Să spăl pe jos toată noaptea, de parcă nu am destule de făcut! Nu, s-a umplut paharul, mă duc la Dumbledore...

Paşii se îndepărtară şi auziră de departe cum trânti uşa.

Îşi scoaseră capetele de după colţ. Cu siguranţă că Filch strigase de la locul lui obişnuit de supraveghere. Erau din nou pe culoarul unde fusese atacată Doamna Norris. Dintr-o ochire, văzură motivul pentru care Filch făcuse criza de iste­rie. Un şuvoi de apă inundase jumătate de coridor şi parcă încă mai năvălea de sub uşa toaletei, în care se afla Plângă­cioasa Myrtle. În acel moment, dat fiind că Filch nu mai ţipa, puteau auzi gemetele Plângăcioasei Myrtle, răsunând din toaletă.

— Acum ce-a mai păţit? zise Ron.

— Hai să mergem să vedem, spuse Harry, ridicându-şi veşmintele până deasupra gleznelor şi păşind prin şuvoaiele de apă până la uşa cu plăcuţa „Defect”, pe care o ignorară ca de obicei, şi intrară.

Plângăcioasa Myrtle se văita, dacă era posibil, mai tare ca niciodată. Se pare că se ascunsese în cabina ei obişnuită. Era întuneric în baie pentru că lumânările fuseseră stinse de şiroaiele de apă care îmbibaseră pereţii şi podeaua.

— Ce s-a întâmplat, Myrtle? zise Harry.

— Cine eşti? gemu Myrtle, distrusă. Iar ai venit să mai arunci cu ceva în mine?

Harry se duse până la cabina ei şi spuse:

— De ce aş arunca eu cu ceva în tine?

— Nu mă întreba pe mine, strigă Myrtle, adusă de un alt val, cu şi mai multă apă, care se sparse pe podeaua deja îmbi­bată. Stăteam liniştită şi îmi vedeam de treaba mea, când cineva a crezut că este amuzant să arunce cu o carte în mine...

— Dar tu nu poţi fi lovită de o carte pe care o aruncă cine­va în tine, zise Harry, cu înţelepciune. Ar trece prin tine, nu?

Mai bine ar fi tăcut... Myrtle pufni ridicându-se şi bom­bănind de zor:

— Hai să aruncăm cu toţii cu cărţi în Myrtle, că ea tot nu poate să le simtă! Zece puncte dacă o nimeriţi în stomac! Cincizeci de puncte dacă îi trece prin cap! Ei bine, ha, ha, ha! Foarte frumos joc, n-am ce zice!

— Cine a aruncat cu cartea în tine, până la urmă? întrebă Harry.

— Nu ştiu... eu doar stăteam aici pe toaletă, gândindu-mă la moarte, şi mi-a trecut cartea chiar prin cap, zise Myrtle, privindu-i cu ochi mari. Este pe aici, a luat-o apa...

Harry şi Ron se uitară sub chiuvetă, unde le arăta Plân­găcioasa Myrtle. Pe jos, zăcea o carte subţire. Avea o copertă neagră, jerpelită, şi era la fel de udă ca toate celelalte lucruri din toaletă. Harry se aplecă s-o ridice, dar Ron ridică subit mâna şi îl opri.

— Ce-i? întrebă Harry.

— Ai înnebunit? spuse Ron. Poate fi periculoasă.

— Periculoasă? zise Harry, râzând. Las-o baltă, cum ar pu­tea fi periculoasă?

— Poate nu mă crezi, zise Ron, care privea concentrat cartea, dar unele dintre cărţile confiscate de Ministerul Ma­giei — mi-a spus tata — îţi ardeau ochii. Şi toată lumea care a citit „Sonetele unui vrăjitor” a vorbit în rime tot restul vieţii. Iar o vrăjitoare bătrână, din Bath, avea o carte pe care o citeai încontinuu, fără să te mai poţi opri! Erai nevoit să trăieşti cu nasul în ea, ţinând-o într-o mână şi încercând să faci treabă numai cu o mână! Şi...

— Bine, bine, am înţeles ce vrei să spui, zise Harry. Cărţulia zăcea pe jos, îmbibată de apă.

— Oricum, nu vom afla nimic, până nu ne vom uita la ea, zise el, furişându-se pe la spatele lui Ron şi ridicând-o.

Harry îşi dădu seama imediat că era un jurnal, iar 'anul care abia se mai vedea pe copertă îi spunea că era vechi de cincizeci de ani. Îl deschise nerăbdător. Pe prima pagină desluşi numele „T. D. Cruplud” scris cu o cerneală care se întinsese, din cauza apei.

— Stai puţin, zise Ron, care se apropiase şi el cu grijă şi se uita peste umărul lui Harry. Am mai auzit de numele ăsta... T. D. Cruplud a primit un premiu pentru servicii aduse şco­lii acum cincizeci de ani.

— De unde, Dumnezeu, ştii asta? întrebă Harry, uimit.

— Pentru că Filch m-a pus să-i lustruiesc scutul de vreo cincizeci de ori, când am fost pedepsit, spuse Ron, încă su­părat. Era cea pe care am râgâit cu melci. Dacă ai şterge o oră întreagă o chestie lipicioasă de pe un nume, ţi-ai aminti şi tu de el!

Harry dezlipi paginile ude. Nu era nimic pe ele, nici măcar ceva de genul „Ziua de naştere a Mătuşii Mabel” sau „Programare la dentist, la trei şi jumătate”.

— Nu a scris niciodată nimic în el, spuse Harry, deza­măgit.

— Oare de ce ar fi vrut cineva să-l arunce? zise Ron, curios.

Harry întoarse jurnalul şi văzu scris pe coperta din spate numele unui vânzător de ziare de pe Strada Vauxhall, Londra.

— Probabil că avea părinţi Încuiaţi, zise Harry cu înţelep­ciune, altfel nu cumpăra un jurnal de pe Strada Vauxhall...

— Oricum, nu ne ajută la nimic, zise Ron şi coborî vocea. Cincizeci de puncte, dacă o arunci prin nasul lui Myrtle.

Harry însă puse jurnalul în buzunar.
*
Hermione părăsi aripa spitalului, fără mustăţi, coadă sau blană, la începutul lui februarie. În prima ei seară, înapoi, în Turnul Cercetaşilor, Harry îi arătă jurnalul lui T. D. Cruplud şi îi povesti cum l-au găsit.

— Oooh..., s-ar putea să aibă puteri ascunse, zise Hermione, entuziasmată, pipăind şi examinând cu atenţie jurnalul.

— Dacă este aşa, înseamnă că le ascunde foarte bine, zise Ron, ironic. Sau poate că e timid. Nu înţeleg de ce nu-l arunci, Harry!

— Tare aş vrea să ştiu de ce a încercat cineva să-l arunce, zise Harry. Şi nu m-ar deranja dacă aş afla şi de ce a luat Cruplud un premiu pentru servicii deosebite aduse şcolii...

— Ar fi putut fi orice, zise Ron. Poate că a luat treizeci de N.O.V.-uri sau a salvat vreun profesor de vreo caracatiţă uri­aşă. Poate că a vrut s-o omoare a doua oară pe Myrtle, le-ar făcut o favoare tuturor...

Dar Harry îşi dădu seama după expresia preocupată de pe faţa Hermionei că şi ea se gândea la acelaşi lucru, ca şi el.

— Ce-i? întrebă Ron, uitându-se când la unul, când la altul.

— Păi, Camera Secretelor a fost deschisă acum cincizeci de ani, nu-i aşa? spuse Harry, aşa a zis Reacredinţă.

— Da..., zise Ron, încet.

— Şi acest jurnal este de acum cincizeci de ani, zise Her­mione, atingându-l emoţionată.

— Şi ce dacă?

— Doamne, Ron, trezeşte-te, exclamă Hermione. Ştim că persoana care a deschis ultima dată Camera Secretelor a fost exmatriculată acum cincizeci de ani. Şi mai ştim că acest T. D. Cruplud a primit un premiu pentru servicii deosebite aduse şcolii acum cincizeci de ani. Păi, ce-ar fi dacă Cruplud a primit premiul pentru că l-a prins pe moştenitorul lui Vi­perin? Jurnalul lui ne-ar spune totul, în mod normal: unde este Camera, cum s-o deschizi, ce fel de creatură trăieşte în ea. Persoana care este în spatele atacurilor de acum nu şi-ar prea dori ca jurnalul să fie pe undeva la vedere, nu-i aşa?

— Este o teorie strălucită, Hermione, zise Ron, cu un sin­gur mic defect: nu este nimic scris în jurnal.

Însă Hermione îşi scoase bagheta din ghiozdan.

— S-ar putea să fie cerneală invizibilă! şopti ea. Atinse jurnalul de trei ori şi spuse:

Aparecium!

Nu se întâmplă nimic. Fără să se descurajeze, Hermione îşi băgă iar mâna în ghiozdan şi scoase ceva ce semăna cu o gumă de şters, de un roşu-aprins.

— Este o Dezvăluitoare, mi-am luat-o de pe Aleea Diagon, spuse ea.

Şterse cu putere pe fila pe care scria 1 Ianuarie. Nu se întâmplă nimic.

— Ascultaţi-mă pe mine, n-aveţi ce să găsiţi în el, zise Ron. Cruplud a primit un jurnal de Crăciun şi nu s-a obosit să scrie nimic în el!

Harry nu putea să-şi explice ce îl făcuse să nu arunce jur­nalul lui Cruplud la gunoi. Ciudat era că, deşi ştia că jur­nalul era gol, continua să dea pagină după pagină, de parcă ar fi fost o poveste, pe care vroia să o termine... Cu toate că Harry era convins că nu mai auzise niciodată numele T. D. Cruplud până atunci, i se părea că avea o însemnătate pen­tru el, ca şi când Cruplud ar fi fost un prieten pe care îl avu­sese când era foarte mic, pe jumătate uitat. Dar era absurd, nu avusese niciodată prieteni, înainte să vină la Hogwarts, avusese grijă Dudley de asta.

Oricum, Harry era hotărât să afle mai multe despre Cruplud, aşa că în ziua următoare, într-o pauză, se duse în camera trofeelor pentru a examina premiul special primit de Cruplud, însoţit de o Hermione, curioasă foc, şi un Ron, adus cu forţa, care le spunea că el văzuse camera trofeelor cât să-i ajungă o viaţă întreagă.

Scutul de aur roşcat, primit de Cruplud, era pitit într-o vitrină dintr-un colţ. Nu era nici un detaliu despre motivele pentru care îi fusese acordat („Şi asta nu e rău deloc, ar fi câştigat în importanţă şi eu l-aş fi lustruit şi azi!” zise Ron). Totuşi i-au găsit numele lui Cruplud pe o medalie de Merit în Magie, şi pe o listă cu foştii Şefi de promoţie.

— Ăsta pare să fi fost ca Percy, zise Ron, strâmbând din nas, dezgustat. Perfect, Şef de promoţie... probabil că era cel mai bun la toate orele!

— O spui de parcă ar fi ceva rău, zise Hermione, pe o un ton destul de jignit.

Soarele începuse iar să strălucească asupra şcolii. În cas­tel, atmosfera era mai plină de speranţă. Nu mai fuseseră atacuri de la Justin şi Nick Aproape-Făr-de-Cap, iar profe­soara Lăstar anunţă fericită că mătrăgunle erau pline de toane şi secretoase, semn că în curând urmau să lase copi­lăria în urmă.

— Cum le dispare acneea, o să fie bune de replantat iarăşi, o auzi Harry spunându-i lui Filch, într-o după-amiază. Şi după asta, peste puţin timp, le tăiem şi le punem la fiert. O s-o recapeţi pe Doamna Norris cât ai clipi.

Poate că moştenitorul lui Viperin îşi pierduse curajul, bănuia Harry. Probabil că era din ce în ce mai riscant să deschizi Camera Secretelor, acum că toată şcoala era vigi­lentă şi bănuitoare. Poate că monstrul, sau ce-o fi fost acolo, se pregătea de hibernare pentru alţi cincizeci de ani...

Ernie Macmillan de la Astropufi nu avea aceeaşi viziune frumoasă. Încă mai era convins că Harry era vinovatul, că „se dăduse de gol” la Clubul Dueliştilor. Peeves înrăutăţea lucrurile, apărând tot timpul pe coridoarele aglomerate şi cântând „Vai, Potter, răule...” Mai nou, inventase şi un dans pe măsură...

Se pare că Gilderoy Lockhart era convins că el însuşi făcuse atacurile să înceteze. Harry îl auzise spunându-i asta profesoarei McGonagall, în momentul în care Cercetaşii intrau la ora de „Transfigurare”.

— Nu cred că vor mai fi probleme, Minerva, zisese el, cu o privire atotştiutoare şi făcând cu ochiul. Cred că de data aceasta Camera Secretelor a fost închisă pe vecie. Vinovatul trebuie să fi ştiut că era doar o problemă de timp până să-l prind. A reacţionat logic şi s-a oprit, înainte să îl distrug! Ştii, în acest moment şcoala are nevoie de ceva care să-i ri­dice moralul, să şteargă amintirile neplăcute din trimestrul trecut! Acum nu spun mai multe, dar cred că am găsit exact ceea ce trebuie...

Îşi mângâie nasul şi se îndepărtă.

Ideea lui Lockhart care avea să ridice moralul tuturor s-a lămurit pe paisprezece februarie, la micul dejun. Harry nu reuşise să doarmă destul din cauza antrenamentului pre­lungit de Vâjthaţ, din noaptea care trecuse, şi ajunse grăbit în Marea Sală, puţin mai târziu. Pentru moment, crezu că nu nimerise unde trebuia.

Pereţii erau plini cu flori mari şi roz, fosforescente. Şi chiar mai rău de atât, din tavanul albastru-pal cădeau ini­mioare micuţe, de hârtie. Harry se duse la masa Cerce­taşilor, unde stătea Ron, care se uita scârbit, şi Hermione, care era foarte bine dispusă.

— Ce se întâmplă? îi întrebă Harry, aşezându-se şi curăţându-şi costiţa afumată de inimioarele de hârtie.

Ron arătă spre masa profesorilor, prea dezgustat pentru a vorbi. Lockhart, îmbrăcat în nişte veşminte roz-fosfores­cent, pentru a se asorta cu ornamentele, încerca să facă li­nişte. Profesorii de lângă el aveau nişte chipuri împietrite. De unde stătea, Harry o vedea pe profesoara McGonagall strângând din dinţi. Plesneală arăta de parcă i-ar fi dat cine­va să bea o cană de PlusSchelet.

— La mulţi ani, de Ziua Îndrăgostiţilor! strigă Lockhart. Şi daţi-mi voie să le mulţumesc celor patruzeci şi şase de per­soane care mi-au trimis felicitări până acum! Da, eu am pregătit această mică surpriză pentru voi toţi... şi încă nu s-a terminat!

Lockhart bătu din palme şi îşi făcură apariţia vreo duzină de pitici obraznici. Nu oricum însă. Lockhart îi pusese să poar­te aripi de aur şi să aibă harpe.

— Prietenii mei, cupidonii cărători de scrisori! tună Lockhart. Vor roi prin şcoală ducându-vă scrisorile! Dar dis­tracţia nu se opreşte aici! Sunt convins că vor dori şi colegii mei să intre în atmosfera acestei sărbători! Ce-ar fi să-l rugăm pe profesorul Plesneală să ne arate cum se încro­peşte o Poţiune a Iubirii! Iar în timp ce o prepară, profe­sorul Flitwick vă va vorbi despre vrăjile prin care vă puteţi face iubiţi! Ah, vulpoiul bătrân, ştie multe despre asta, mai dihai ca oricare dintre noi!

Profesorul Flitwick îşi îngropă faţa în mâini, iar Plesneală avea o expresie de te făcea să crezi că prima persoană care avea să-i ceară o Poţiune a Iubirii va fi nevoită să bea otravă în loc...

— Te rog, Hermione, spune-mi că n-ai fost tu una dintre cei patruzeci şi şase care l-au felicitat, zise Ron, în timp ce ieşeau din Marea Sală, ducându-se la prima oră.

Hermione deveni brusc foarte ocupată să-şi caute orarul în geantă şi nu răspunse.

Toată ziua, piticii năvăliră în clase pentru a aduce felici­tări, spre disperarea profesorilor, iar mai târziu în acea seară, în timp ce Cercetaşii urcau spre ora de „Farmece şi Vrăji”, unul din ei îl ajunse din urmă pe Harry.

— Hei, tu! 'Arry Potter! strigă un pitic, extrem de amărât, care îşi făcea loc cu coatele prin mulţime.

Îngrozit la gândul de a primi o felicitare de Sfântul Valentin, de faţă cu toţi elevii din primul an, printre care se întâmpla să fie şi Ginny Weasley, Harry încercă să scape. Piticul însă se strecură prin aglomeraţie, lovindu-i pe toţi în fluierele picioarelor, şi ajunse la el, înainte ca Harry să mai poată face vreun pas.

— Am un mesaj muzical pe care trebuie să i-l dau personal lui 'Arry Potter, spuse el, zdrăngănind la harpă, într-un fel ameninţător.

Nu aici, îi şopti Harry, încercând să scape.

Stai pe loc! mormăi piticul, trăgându-l înapoi, de ghioz­dan.

— Dă-mi drumul! se răsti Harry, smucindu-se.

Cu un pârâit puternic, ghiozdanul i se rupse în două. Cărţile, bagheta, pergamentul şi pana i se revărsară pe podea, iar călimara cu cerneală se răsturnă, împroşcând to­tul în jur. Harry se grăbi să le ridice, înainte să înceapă piti­cul să cânte, blocând tot coridorul.

— Ce se întâmplă aici? se auzi vocea rece, tărăgănată, a lui Draco Reacredinţă.

Harry începu să-şi bage înnebunit totul în ghiozdanul rupt, dorindu-şi cu disperare să dispară, înainte ca Draco să audă felicitarea muzicală de Sfântul Valentin.

— Ce e toată nebunia asta? spuse un alt glas familiar şi apăru Percy Weasley.

Zăpăcit, Harry încercă să o ia la fugă, dar piticul îl înşfacă de genunchi, făcându-l să se prăbuşească la podea.

— Aşa, spuse el, stând pe gleznele lui Harry, iată felici­tarea ta de Sfântul Valentin:


Yüklə 1,79 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   26




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin