Cea mai groaznică zi de naştere

Ochii-i sunt verzi ca nişte broaşte murate, Părul îi este negru ca pana de corb

Al meu aş vrea să fie, fără doar şi poate, Eroul ce l-a-nvins pe-al Întunericului Lord.

Harry ar fi dat tot aurul lui de la Gringotts, numai să se facă nevăzut în acel moment. Făcând-o pe grozavul şi stră­duindu-se să râdă alături de ceilalţi, se ridică, cu picioarele amorţite din cauza piticului. În acest timp, Percy Weasley încerca din răsputeri să-i împrăştie pe cei care râdeau cu lacrimi.

— Haideţi, haideţi, a sunat de cinci minute, la clase, spuse el, uşuind nişte elevi mai mici. Şi tu, Reacredinţă...

Aruncând o privire, Harry îl văzu pe Reacredinţă cum se aplecă şi înşfăcă ceva. Rânjind, le arătă lui Crabbe şi Goyle acel lucru, iar Harry îşi dădu seama că era chiar jurnalul lui Cruplud.

— Dă-mi-l înapoi, zise Harry, abia şoptit.

— Sunt curios ce a scris Potter în jurnal..., zise Reacre­dinţă, care era evident că nu observase anul de pe copertă şi credea că este jurnalul lui Harry.

Se lăsă o tăcere de moarte. Ginny privea când la jurnal, când la Harry, îngrozită.

— Dă-mi-l, Draco, zise Percy, tăios.

— După ce arunc un ochi, zise Reacredinţă, răutăcios, vân­turând jurnalul spre Harry.

Percy continuă:

— În calitate de Perfect al şcolii...

Dar Harry îşi pierduse răbdarea. Îşi scoase bagheta şi strigă:

— Expelliarmus!

La fel cum făcuse Plesneală când îl dezarmase pe Lock­hart. Jurnalul ţâşni în aer din mâna lui Draco. Ron îl prinse, zâmbind mulţumit.

— Harry! strigă Percy. Nu sunt permise vrăjile pe cori­doare! Voi fi nevoit să-ţi fac raport, să ştii!

Dar lui Harry nu-i păsa, îl biruise pe Reacredinţă, şi asta valora oricând mai mult decât cinci puncte luate de la Cer­cetaşi. Draco era livid de furie, iar când trecu Ginny pe lângă el, intrând în clasa ei, strigă răzbunător în urma ei:

— Se pare că nu i-a prea plăcut felicitarea ta lui Harry!

Ginny îşi acoperi faţa cu mâinile şi fugi în clasă. Încrân­cenat, îşi scoase şi Ron bagheta, dar Harry îl dădu de o parte. Nu era indicat ca Ron să-şi petreacă toată ora de „Far­mece şi Vrăjitorii” scuipând melci...

Abia când ajunseră la ora profesorului Flitwick, Harry observă ceva ciudat la jurnalul lui Cruplud. Toate celelalte cărţi erau înmuiate în cerneală roşie, jurnalul însă era la fel de curat ca înainte să se fi vărsat călimara pe el.

Încercă să-i spună lui Ron, dar acesta se chinuia iarăşi cu bagheta lui. Din capătul baghetei ieşeau baloane mov şi nu mai era atent la nimic altceva.

*
Harry se duse primul la culcare în acea seară, pe de o parte din cauză că nu mai putea să-i audă pe Fred şi pe George cântând: „Ochii-i sunt verzi ca nişte broaşte murate”, iar pe de alta, pentru că vroia să examineze încă o dată jurnalul lui Cruplud. Ştia că Ron credea că era doar o pierdere de timp.

Harry se aşeză pe patul său şi răsfoi paginile goale, dar­nici una din ele nu avea nici cea mai mică urmă de cerneală pe ea. Apoi scoase o călimară nouă din sertarul de la nop­tieră, scufundă pana în ea şi lăsă să cadă o picătură pe pri­ma pagină a jurnalului.

Cerneala străluci pentru câteva secunde şi apoi, de parcă ar fi fost absorbită de hârtie, dispăru. Entuziasmat, Harry îşi înmuie pana pentru a doua oară şi scrise: „Mă numesc Harry Potter.”

Cuvintele străluciră pentru o clipă pe pagină şi se scu­fundară şi ele fără urmă. Apoi, într-un sfârşit, se întâmplă ceva.

Sub ochii lui, pe pagină apărură cuvinte, cu propria lui cerneală, pe care Harry nu le scrisese niciodată.

„Hello, Harry Potter. Mă numesc Tomas Cruplud. Cum ai dat peste jurnalul meu?”

Aceste cuvinte dispărură repede, dar nu înainte ca Harry să fi început să scrie iarăşi.

„Cineva a încercat să îl arunce la WC...”

Aşteptă emoţionat răspunsul lui Cruplud.

„Noroc că mi-am scris memoriile într-un mod mai dura­bil, decât cu cerneală. Am ştiut întotdeauna că vor fi unii oameni care nu vor dori ca jurnalul meu să Re citit.”

„Ce vrei să spui?” scrise iar Harry, făcând o pată de cerneală, de emoţionat ce era.

„Vreau să spun că jurnalul acesta conţine mărturii ale unor lucruri îngrozitoare, care au fost trecute sub tăcere, lucruri care s-au întâmplat la Hogwarts...”

„Şi eu sunt acum la Hogwarts”, scrise Harry, repede. „Şi au început să se întâmple lucruri stranii. Ştii ceva despre Camera Secretelor?”

Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Răspunsul lui Cruplud veni repede, scrisul devenindu-i mai neglijent, de parcă s-ar fi grăbit să-i spună tot ce ştia.

„Bineînţeles că ştiu de Camera Secretelor. Pe vremea mea, ne-au spus că era o legendă, că nu există. Dar era o minciu­nă. Când eram în anul V la Hogwarts, Camera a fost des­chisă şi monstrul a atacat mai mulţi elevi, omorând o fată până la urmă. Eu l-am prins pe cel care deschisese Camera şi acesta a fost exmatriculat. Dar directorul de atunci, pro­fesorul Dippet, ruşinat de faptul că se întâmplase aşa ceva la Hogwarts, mi-a interzis să spun adevărul. A inventat o poveste cum că fata ar G murit într-un accident ciudat. Mi-au dat un trofeu adorabil, lucios şi gravat, pentru deranjul meu şi m-au avertizat să-mi ţin gura. Dar eu ştiam că se poate repeta. Monstrul a trăit în continuare, iar cel care a avut puterea să îl elibereze nu a fost închis.”

Harry aproape că răsturnă călimara, grăbindu-se să răs­pundă.

„Se întâmplă iarăşi acum. Au avut loc trei atacuri şi nimeni nu pare să ştie cine este în spatele lor. Cine a fost data trecută?”

„Pot să-ţi arăt dacă vrei, veni răspunsul lui Cruplud, nu trebuie să mă crezi pe cuvânt. Te pot duce în amintirea mea din noaptea când l-am prins.”

Harry ezită, cu pana deasupra jurnalului. Ce vroia să spună Cruplud? Cum ar putea fi transportat în memoria altcuiva? Privi încordat spre uşa camerei, care începuse să devină tot mai întunecoasă. Când privi iar jurnalul, văzu cum se formau noi cuvinte.

„Da-mi voie să-ţi arăt.”

„OK!”

Paginile jurnalului începură să se răsfoiască singure, de parcă le-ar fi bătut un vânt puternic, şi rămase deschis la jumătatea lunii iunie. Cu gura căscată, Harry văzu cum mi­cuţul pătrat al zilei de treisprezece iunie se transforma în­tr-un ecran minuscul de televizor. Cu mâinile tremurându-i puţin, ridică încet jurnalul, pentru a-şi apropia ochiul de mi­cuţa fereastră, şi, înainte să-şi dea seama ce se întâmpla, fu împins înainte. Fereastra se lărgea şi simţi cum corpul lui părăsea patul şi era aruncat cu capul înainte prin deschiză­tura paginii, într-un vârtej de culori şi umbre.

Simţi cum picioarele îi ajung pe pământ şi rămase nemiş­cat, tremurând, în timp ce formele şterse din jurul lui se materializară.

Îşi dădu seama imediat unde era. Camera rotundă cu portretele adormite era biroul lui Dumbledore..., dar nu era Dumbledore cel care stătea în spatele biroului. Un vrăjitor uscăţiv şi plăpând, chel în afara câtorva smocuri albe, citea o scrisoare la lumina lumânării. Harry nu-l văzuse niciodată pe acest om.

— Mă scuzaţi, spuse el cu o voce nesigură, nu am vrut să vă deranjez...

Dar vrăjitorul nici nu se uită la el. Continuă să citească, încruntându-se puţin. Harry se apropie de biroul său şi îngăimă:

— Hm... acum, o să plec, da?

Vrăjitorul îl ignoră în continuare. Părea că nici nu-l auzise. Crezând că vrăjitorul ar putea fi surd, Harry ridică vocea.

— Mă scuzaţi că v-am deranjat, eu mă duc, aproape strigă el. Vrăjitorul împături scrisoarea, oftând, se ridică, trecu pe lângă Harry, fără să se uite la el, şi se duse să tragă draperi­ile de la ferestre.

Cerul din spatele ferestrei era roşu-rubiniu. Părea să fie la asfinţit. Vrăjitorul se întoarse la biroul său, se aşeză şi bătu cu degetele pe birou, privind spre uşă.

Harry privi în jur. Nici o pasăre phoenix, nici un instru­ment argintiu... Aceasta era Şcoala Hogwarts pe care o cu­noscuse Cruplud şi acel vrăjitor necunoscut era directorul de odinioară, nu Dumbledore, iar el, Harry, nu era nimic mai mult decât o nălucă, absolut invizibilă pentru oamenii de acum cincizeci de ani.

Cineva bătu la uşă.

— Intră, zise vrăjitorul bătrân, pe un ton şters.

Intră un băiat de vreo şaisprezece ani, dându-şi jos pă­lăria ascuţită. O insignă strălucitoare de Perfect îi strălucea pe piept. Era mult mai înalt decât Harry, dar avea şi el părul negru ca tăciunele.

— Ah, Cruplud..., zise directorul.

— Doreaţi să mă vedeţi, domnule director Dippet? întrebă Cruplud.

Părea încordat.

— Ia loc, zise Dippet. Tocmai am citit scrisoarea pe care mi-ai trimis-o...

— A, făcu Cruplud şi se aşeză, ţinându-şi mâinile încleş­tate.

— Dragul meu, zise Dippet cu blândeţe, nu este posibil să te las să rămâi la şcoală pe parcursul verii. Sunt convins că vrei să te duci acasă în vacanţă...

— Nu, zise Cruplud imediat, prefer să rămân la Hogwarts decât să mă întorc la... la...

— În vacanţe stai într-un orfelinat de Încuiaţi, dacă nu mă înşel?

— Da, domnule, zise Cruplud, înroşindu-se puţin.

— Ai părinţi Încuiaţi?

— Pe jumătate, domnule, zise Cruplud. Tatăl, Încuiat, mama vrăjitoare...

— Şi ambii tăi părinţi au...

— Mama mea a murit chiar după ce m-am născut, dom­nule. Cei de la orfelinat mi-au spus că a trăit cât să mă boteze: Tomas, după tatăl meu, Dorlent, după bunicul meu.

Dippet tuşi, în semn de compasiune.

— Uite care este treaba, Tom, oftă directorul, aş fi putut face nişte aranjamente speciale pentru tine, dar având în vedere situaţia de faţă...

— Vă referiţi la atacuri, domnule? întrebă Cruplud, iar lui Harry îi sări inima din piept şi se apropie, fiindu-i frică să nu piardă vreun cuvânt.

— Exact, zise directorul. Dragul meu, înţelege că aş fi complet nesăbuit, dacă te-aş lăsa să rămâi la castel după ce se încheie trimestrul. Mai ales după tragedia asta... moartea acelei biete fetiţe... Vei fi mult mai în siguranţă la orfelinat. De fapt, Ministerul Magiei discută chiar acum despre închi­derea şcolii. Nu ne-am apropiat deloc de... hm... sursa tutu­ror acestor neplăceri...

Ochii lui Cruplud se măriră.

— Domnule, dacă ar fi prinsă persoana respectivă... dacă ar reveni totul la normal...

— Ce vrei să spui? zise Dippet, subţiindu-şi glasul- şi îndreptându-se în scaun. Cruplud, vrei să spui că ştii ceva despre aceste atacuri?

— Nu, domnule, zise Cruplud, repede.

Dar Harry era convins că era genul de „nu” pe care i-l spusese şi el lui Dumbledore...

Dippet se pleoşti iar, profund dezamăgit.

— Poţi să pleci, Tom...

Cruplud se ridică şi ieşi ca o furtună din cameră. Harry îl urmă.

Coborâră pe scara în spirala mişcătoare, ajungând la bala­urul de piatră de pe coridorul întunecat. Cruplud se opri, iar Harry făcu la fel, nescăpându-l din ochi. Harry îşi dădu seama că Tom era într-o mare dilemă. Îşi muşca buza, frun­tea îi era încreţită...

Apoi, de parcă ar fi ajuns dintr-o dată la o hotărâre, plecă, Harry mergând tăcut în urma lui.

Nu se mai întâlniră cu nimeni până când ajunseră în holul de la intrare, când un vrăjitor înalt, cu părul şi barba castanie, îl strigă pe Cruplud, dinspre scara de marmură.

— Ce faci, unde te plimbi la ora asta, Tom?

Harry rămase tablou. Acel vrăjitor era nimeni altul decât un Dumbledore cu cincizeci de ani mai tânăr!...

— Am fost chemat la director, domnule, zise Cruplud.

— Păi, du-te la culcare, zise Dumbledore, aruncându-i lui Cruplud aceeaşi privire pătrunzătoare, pe care Harry o cu­noştea atât de bine. E mai bine să nu cutreieri coridoarele în ultima vreme. De când...

Oftă din rărunchi, îi ură lui Cruplud „noapte bună” şi se îndepărtă. Cruplud îl urmări cu privirea până dispăru şi apoi, grăbit, coborî treptele de piatră către pivniţă. Harry se ţinu pe urmele lui, foarte emoţionat.

Dar spre dezamăgirea lui Harry, Cruplud nu îl condusese în vreun tunel ascuns sau la vreo trecătoare secretă, ci chiar în clasa unde se ţineau orele de „Poţiuni” ale lui Plesneală. Torţele nu fuseseră aprinse şi Harry abia îl zări pe Cruplud, stând încremenit în uşă şi privind de-a lungul coridorului.

Harry avea impresia că stăteau acolo de cel puţin o oră. Nu îl vedea decât pe Cruplud la uşă, uitându-se prin deschi­zătură şi aşteptând, încremenit ca o statuie. Tocmai când Harry nu mai era atât de încordat şi începuse să-şi dorească să se întoarcă în prezent, auzi ceva mişcându-se de partea cealaltă a uşii.

Cineva se strecura pe hol. Îl auzi trecând pe lângă clasa în care erau ascunşi ei. Cruplud, tăcut ca o umbră, ieşi pe uşa întredeschisă şi îl urmă, Harry mergând pe vârfuri după el, uitând că nu putea să-l audă nimeni.

Timp de vreo cinci minute au mers după paşi, până când Cruplud se opri brusc, cu capul în direcţia din care veneau alte zgomote. Harry auzi cum se deschidea o uşă, scârţâind, şi apoi auzi o voce şoptită şi răguşită:

— Haide... trebuie să te duc de aici... haide... în cutie... Era ceva familiar la glasul acela...

Cruplud ieşi repede de după colţ. Harry păşi şi el în urma lui. Văzu silueta întunecată a unui băiat enorm, ghe­muit în faţa unei uşi deschise, cu o cutie extrem de mare lângă el.

— Bună seara, Rubeus, zise Cruplud, tăios. Băiatul închise uşa, trântind-o, şi se ridică.

— Ce cauţi aici, Tom? Cruplud se apropie.

— Atât ţi-a fost, spuse el. Voi fi nevoit să te predau justiţiei, Rubeus. S-ar putea să închidă şcoala, dacă nu se opresc atacurile...

— Ce vrei să...

— Nu cred că ai intenţionat să omori pe cineva. Dar monş­trii nu sunt cele mai potrivite animale de casă. Presupun că i-ai dat drumul să alerge şi...

— N-a omorât pe nimeni niciodată! spuse băiatul uriaş, lipin­du-se de uşa închisă.

Din spatele său, Harry auzi un fâşâit ciudat.

— Haide, Rubeus, zise Cruplud apropiindu-se şi mai tare. Părinţii fetiţei omorâte vor fi mâine aici. Singurul lucru pe care îl poate face Hogwarts pentru ei este să-i asigure că monstrul care le-a ucis fiica este nimicit...

— Dar n-a făcut-o el! răcni băiatul, vocea răsunându-i pe coridorul întunecat. Nu ar face aşa ceva! Niciodată!

— Dă-te la o parte, zise Cruplud, scoţându-şi bagheta. Vraja lui lumină subit coridorul cu o revărsare de lumină.

Uşa din spatele băiatului se deschise cu asemenea forţă, încât îl aruncă în peretele opus. Din cameră ieşi ceva ce îl făcu pe Harry să scoată un ţipăt strident şi înfricoşat, pe care nimeni în afară de el nu păru să îl fi auzit.

Un uriaş corp păros şi o încâlceală de picioare negre, licărul nenumăraţilor ochi şi o pereche de cleşti ascuţiţi...

Cruplud îşi ridică bagheta iar, însă era prea târziu. Creatura îl zbură la o parte, în fuga ei nebună, traversând coridorul şi dispărând după colţ. Cruplud se ridică cu greu, urmă-rindu-l cu privirea, ridică iar bagheta, dar băiatul sări asupra lui, îi smulse bagheta şi îl aruncă iar la pământ, strigând:

— NUUUUUUU!

Totul se învârti, întunericul se aşternu deplin, Harry sim­ţi cum se prăbuşeşte şi ateriză pe patul său din Turnul Cer­cetaşilor, cu jurnalul lui Cruplud zăcând deschis pe stomacul său.

Înainte să aibă timp să-şi tragă răsuflarea, se deschise uşa şi în cameră intră Ron.

— Aici erai..., spuse el.

Harry se ridică. Tremura şi era lac de sudoare.

— Ce-i cu tine? zise Ron, privindu-l îngrijorat.

— A fost Hagrid, Ron. Hagrid a deschis Camera Secre­telor acum cincizeci de ani!
— Capitolul XIV —