Cea mai groaznică zi de naştere

CAMERA SECRETELOR
— De atâtea ori am fost în baia aia, zise Ron, enervat, la micul dejun din ziua următoare, şi am fi putut s-o întrebăm, şi acum...

Fusese destul de greu să încerce să caute păianjenii. Dar să scape de profesorii lor destul de mult timp cât să poată să se strecoare într-o toaletă de fete, ba mai mult, într-una care, pe lângă multe altele, era chiar lângă locul unde avu­sese loc primul atac, era aproape imposibil...

Dar ceva se întâmplă la prima lor oră de „Transfigurări”, care le alungă Camera Secretelor din minte, pentru prima oară în ultimele săptămâni. Timp de zece minute, profe­soara McGonagall le vorbi despre examenele care începeau pe întâi iunie, din ziua aceea într-o săptămână

— Examene? urlă Seamus Finnigan. Tot mai dăm examene?

Se auzi o bufnitură puternică în spatele lui Harry, deoa­rece bagheta lui Neville alunecase şi făcuse să dispară un picior al băncii. Profesoara McGonagall o repară cu o vrajă şi se întoarse, încruntându-se, către Seamus.

— Scopul pentru care ţinem şcoala deschisă în aceste mo­mente este ca voi să puteţi primi o educaţie cât mai solidă, spuse ea tăios. În consecinţă, examenele vor avea loc ca de obicei şi sunt convinsă că vă veţi da toată silinţa!

Să-şi dea silinţa! Lui Harry nici nu-i trecuse prin minte că vor mai da examene, cu tot stresul de la castel. Se auziră şoapte răzvrătite în toată clasa, ceea ce o făcu pe profesoara McGonagall să se supere şi mai tare.

— Indicaţiile profesorului Dumbledore au fost ca şcoala să funcţioneze cât mai normal posibil, zise ea. Iar asta, nici nu e nevoie să vă spun, înseamnă să aflăm cât aţi învăţat anul acesta!

Harry privi în jos către cei doi iepuri albi pe care trebuia să-i transforme în papuci. Ce învăţase până atunci, în anul acela? Nu găsea nimic folositor, la care să se poată da vreun examen...

Ron arăta de parcă tocmai i s-ar fi spus că trebuia să se ducă să trăiască în Pădurea Interzisă.

— Îţi dai seama cum va fi să dau examenele cu asta? îl întrebă el pe Harry, arătându-i bagheta, care începuse să fluiere cu putere.
*
Cu trei zile înainte de primul examen, profesoara McGo­nagall făcu un alt anunţ la micul dejun.

— Am veşti bune, zise ea, iar Marea Sală, în loc să tacă, explodă.

— Se întoarce Dumbledore! strigară mai mulţi, foarte bucuroşi.

— L-aţi prins pe moştenitorul lui Viperin! chiţăi o fată de la masa Ochilor-de-Şoim.

— Sunt permise iar meciurile de Vâjthaţ! strigă Baston, entuziasmat.

Când se potoli gălăgia puţin, profesoara McGonagall le spuse:

— Doamna profesoară Lăstar m-a anunţat că mătrăgunele sunt în sfârşit gata de folosit. În această seară, vom putea să-i înviem pe cei care au fost pietrificaţi. Nu este cazul să vă reamintesc că unul dintre ei va putea să ne spună cine sau ce l-a atacat. Sper că acest an îngrozitor se va termina o dată cu prinderea vinovatului!...

Urmă o furtună de urale şi aplauze. Harry privi spre masa Viperinilor şi nu fu surprins să observe că Draco Rea­credinţă nu se alăturase bucuriei generale. Ron, pe de altă parte, părea foarte fericit, cum nu mai fusese de mult timp.

— Nu contează că nu am întrebat-o pe Myrtle, atunci! îi spuse el lui Harry. Probabil că Hermione va avea toate răs­punsurile când o s-o trezească! Să ştii că o să înnebunească atunci când o să afle că mai sunt trei zile până la examene. Nu a recapitulat nimic... Poate ar fi mai bine să o lăsăm aşa cum este acum până se termină examenele...

Chiar atunci, Ginny Weasley veni şi se aşeză lângă Ron. Părea încordată şi emoţionată, iar Harry observă cum îşi fră­mânta mâinile în poală.

— Ce s-a întâmplat? zise Ron, servindu-se cu încă o porţie de budincă.

Ginny nu spuse nimic, ci privi masa Cercetaşilor cu o pri­vire speriată, care îi amintea lui Harry de cineva, însă nu îşi amintea de cine...

— Hai, zi odată! făcu Ron, uitându-se fix la ea.

Harry şi dădu seama deodată de cine îi amintise Ginny. Se legăna uşor în scaunul ei, în faţă şi în spate, exact ca Dobby când era extrem de aproape de a dezvălui informaţii interzise.

— Trebuie să îţi spun ceva, şopti Ginny, având grijă să nu privească spre Harry.

— Ce este? zise Harry.

Ginny părea să-şi găsească greu cuvintele potrivite.

— Ce-i? întrebă Ron.

Ginny deschise gura, însă din ea nu ieşi nici un sunet. Harry se aplecă şi spuse încet, astfel încât să nu-l audă decât Ginny şi Ron.

— Este ceva despre Camera Secretelor? Ai văzut ceva? Se poartă cineva ciudat?

Ginny oftă, dar chiar atunci apăru Percy Weasley, părând obosit şi secătuit.

— Dacă ai terminat de mâncat, stau eu în locul tău. Ginny. Sunt mort de foame, abia am terminat tura de patrulare...

Ginny sări ca arsă, îi aruncă lui Percy o privire speriată şi plecă grăbită. Percy se aşeză şi luă o cană din mijlocul mesei.

— Percy! zise Ron, supărat. Era pe punctul de a ne spune ceva important!

La jumătatea înghiţiturii de ceai, Percy se înecă.

— Ce fel de lucru important? spuse el, tuşind.

— Tocmai am întrebat-o dacă a văzut ceva ciudat, şi înce­puse să ne spună...

— A... asta... asta nu are nici o legătură cu Camera Se­cretelor, zise Percy imediat.

— De unde ştii? zise Ron, ridicându-şi sprâncenele.

— Păi... hm... ca să ştii şi tu... Ginny... hm... m-a văzut acum câteva zile când... ei, nu contează... important e că m-a văzut făcând ceva şi eu... hm... am rugat-o să nu spună nimă­nui. Sincer să fiu, am crezut că o să se ţină de cuvânt. De fapt e o nimica toată, dar aş prefera să...

Harry nu îl văzuse niciodată pe Percy atât de stânjenit.

— Ce făceai, Percy? spuse Ron, zâmbind. Hai, spune-ne, promitem să nu râdem.

Percy nu îi întoarse zâmbetul.

— Te rog dă-mi o chiflă, Harry, sunt lihnit.

*
Harry ştia că misterul ar fi putut fi dezvăluit a doua zi şi fără ajutorul lor, dar nu era dispus să piardă nici o ocazie de a vorbi cu Myrtle... Şi, spre bucuria lui, aşa se şi întâm­plă spre prânz, când Gilderoy Lockhart îi conducea la ora de „Istoria Magiei”.

Lockhart, care îi asigurase de atâtea ori că pericolul a trecut, doar pentru a fi contrazis imediat, era acum absolut convins că nici nu mai merita să-i conducă pe coridoare. Părul nu îi era la fel de pomădat ca de obicei, părea că nu dormise aproape toată noaptea, patrulând la etajul patru.

— Ţine-ţi minte ce vă spun, spuse el, conducându-i după un colţ, primele cuvinte care vor ieşi din gurile acelor bieţi studenţi pietrificaţi vor fi „Hagrid a fost”. Sincer să fiu, mă mir că profesoara McGonagall crede că sunt necesare toate aceste măsuri de precauţie.

— Complet de acord, domnule, zise Harry, făcându-l pe Ron să-şi scape cărţile de uimire.

— Îţi mulţumesc, Harry, zise Lockhart, binevoitor, aşteptând să treacă un şir lung de Astropufi. Vreau să spun că noi profesorii avem şi aşa destule probleme pe cap, în afară de a conduce elevii şi a sta nopţile de pază...

— Exact, zise Ron, care înţelesese ce vroia Harry. De ce nu ne lăsaţi aici, domnule, nu mai avem de traversat decât un singur coridor.

— Ştii ceva, Weasley, cred că aşa vei face, zise Lockhart. Chiar trebuie să mă duc să-mi pregătesc ora următoare...

Şi se îndepărtă de ei.

— Să-şi pregătească ora, bombăni Ron în urma lui. Mai degrabă, s-a dus să-şi pună părul pe bigudiuri!

Îi lăsară pe ceilalţi Cercetaşi să le-o ia înainte, apoi ţâşniră pe un coridor lăturalnic şi fugiră spre baia Plangăcioasei Myrtle. Dar exact când se felicitau unul pe altul pentru stră­lucitul plan...

— Potter! Weasley! Ce faceţi?

Era profesoara McGonagall, buzele sale părând alcătuite din cele mai subţiri linii.

— Noi... ne..., se bâlbâi Ron, ne duceam să... să o vedem pe...

— Hermione, zise Harry.

Şi Ron şi profesoara McGonagall se uitară la el.

— Nu am văzut-o de secole, doamnă profesoară, continuă Harry, grăbit, făcându-i lui Ron semn cu piciorul, şi ne-am gândit să ne furişăm în aripa spitalului, ştiţi, şi să-i spunem că mătrăgunele au ajuns la maturitate şi să... hm... să nu-şi facă griji.

Profesoara McGonagall încă îi mai fixa cu privirea, iar pentru un moment Harry crezu că o să explodeze, dar când vorbi avea o voce neobişnuit de înţelegătoare.

— Desigur, spuse ea, şi Harry, uimit, văzu o lacrimă strălu­cind în ochii ei ca două mărgele. Desigur, înţeleg că cel mai greu le-a fost prietenilor celor care au fost împie... Înţeleg. Da, Potter, bineînţeles că puteţi s-o vizitaţi pe domnişoara Granger. Îi voi spune profesorului Binns unde v-aţi dus. Spuneţi-i lui Madam Pomfrey că aveţi permisiunea mea.

Harry şi Ron plecară, abia îndrăznind să creadă că scăpaseră de pedeapsă. Dând colţul, o auziră pe profesoara McGonagall suflându-şi nasul.

— Asta, zise Ron, a fost cea mai bună poveste pe care ai copt-o vreodată.

Acum nu mai aveau ce să facă, trebuiau să se ducă în ari­pa spitalului şi să o anunţe pe Madam Pomfrey că aveau per­misiunea profesoarei McGonagall să o viziteze pe Her­mione.

Madam Pomfrey îi lăsă, însă îi privi foarte neîncreză­toare.

— Nu are nici un sens să vorbeşti cu o persoană pietrifi­cată, spusese ea, şi, când ajunseră lângă Hermione, fură ne­voiţi să admită că avea dreptate.

Era clar că Hermione nu avea nici cea mai vagă senzaţie că primise vizitatori şi că era acelaşi lucru dacă i-ar fi spus noptierei să nu-şi facă griji şi că va fi totul bine.

— Totuşi mă întreb dacă a văzut atacatorul? zise Ron, privind trist chipul rigid al Hermionei. Pentru că dacă i-a împietrit de la spate, nu va şti nimeni niciodată...

Dar Harry nu se uita la chipul fetei. Era mult mai pre­ocupat de mâna ei dreaptă. Stătea încleştată deasupra pă­turii, şi apropiindu-se văzu că avea o hârtiuţă strânsă în pumn.

Asigurându-se că Madam Pomfrey nu era prin preajmă, îi arătă şi lui Ron.

— Încearcă s-o scoţi, şopti Ron, mutându-şi scaunul în aşa fel încât Madam Pomfrey să nu-l poată vedea pe Harry.

Nu era o sarcină deloc uşoară. Hârtiuţa era atât de încleş­tată în mâna fetei, încât Harry era aproape convins că o va rupe. În timp ce Ron stătea de pază, trase, răsuci şi, până la urmă, după câteva minute încordate, hârtiuţa fu eliberată din strânsoare.

Era o pagină ruptă dintr-o carte veche din bibliotecă. Harry o despături entuziasmat şi Ron se aplecă pentru a o putea citi şi el.