Cea mai groaznică zi de naştere

Sir Nicholas de Mimsy-Porpington Mort: 31 Octombrie 1500

Harry văzu cu uimire cum o fantomă impunătoare se apropie de masă, se lăsă pe vine şi păşi prin masă cu gura căscată atât de tare, încât trecu printr-un întreg somon puturos.

— Poţi să-i simţi gustul dacă treci prin el? îl întrebă Harry.

— Aproape, răspunse stafia, tristă, şi se depărtă.

— Cred că special i-au lăsat să putrezească, pentru a le da un miros mai puternic, să-l poată simţi şi ei, zise Hermione atotştiutoare, apucându-se de nas şi aplecându-se pentru a examina un tipar putred.

— Hai să ne dăm mai la o parte, mi-e rău, zise Ron. Abia se întoarseră, când un strigoi slăbănog ţâşni de sub masă şi se proţăpi în aer, în faţa lor.

— Bună, Peeves, spuse Harry, precaut.

Spre deosebire de celelalte fantome din jur, Peeves nu era transparent şi palid. Din contră, purta o pălărie mare, portocalie, de petrecere, un papion care se tot rotea, iar faţa lui diavolească afişa un rânjet sarcastic.

— Vreţi ceva de ronţăit? spuse el, cât mai dulce posibil, oferindu-le un bol cu alune acoperite de mucegai.

— Nu, mulţumim, zise Hermione.

— Te-am auzit vorbind de biata Myrtle, zise Peeves, cu ochii jucându-i în cap. Ai fost foarte dură cu biata Myrtle.

Trase aer în piept şi zbieră:

— HEI! MYRTLE!

— O, nu, Peeves, nu-i spune ce-am zis despre ea, o să fie tare supărată, şopti Hermione, disperată. Nu vorbeam se­rios, îmi place de ea... ăăă... Bună, Myrtle...

De ei se apropiase stafia ghemuită a unei fete. Avea cea mai posomorâtă faţă dintre toate câte văzuse Harry, pe ju­mătate acoperită de părul lins şi des, cu ochelari sidefii.

— Ce-i? zise ea, îmbufnată.

— Ce mai faci, Myrtle? zise Hermione, străduindu-se să pară cât mai veselă. Ce bine că ai ieşit din toaletă.

Myrtle suspină.

— Domnişoara Granger tocmai vorbea de tine, zise Peeves cu viclenie, în urechea lui Myrtle.

— Doar spuneam... spuneam... cât de bine arăţi în seara asta, spuse Hermione, fulgerându-l pe Peeves cu privirea.

Myrtle privi bănuitor spre Hermione.

— Îţi baţi joc de mine, spuse ea şi lacrimi argintii i se ros­togoliră din ochii ei micuţi.

— Nu... sincer... Nu-i aşa că tocmai spuneam ce bine arată Myrtle astă-seară? zise Hermione, împungându-i dureros în coaste pe Harry şi pe Ron.

— A, da...

— Aşa e...

— Nu mă minţiţi, icni Myrtle, lacrimile inundându-i faţa, în timp ce Peeves o apucă fericit de umeri. Ce credeţi, că nu ştiu ce vorbesc oamenii pe la spatele meu? Myrtle cea Grasă... Myrtle cea urâtă! Îngrozitoarea, plângăcioasa şi jal­nica Myrtle!

— Ai uitat şi plină de coşuri, îi şuşoti Peeves în ureche. Plângăcioasa Myrtle izbucni în hohote chinuite şi ieşi fu­gind din încăpere. Peeves o luă pe urmele ei, aruncând cu alune mucegăite în ea, strigând:

. - Plină de coşuri! Plină de coşuri! Sâc! Sâc!

— Dumnezeule, zise Hermione cu tristeţe.

Nick Aproape-Făr-de-Cap pluti spre ei prin mulţime.

— Vă simţiţi bine?

— Da, minţiră ei.

— O petrecere reuşită, spuse Nick Aproape-Făr-de-Cap, mândru. Văduva Îndurerată a venit tocmai din Kent... Se apropie momentul discursului meu, ar trebui să mă duc să previn orchestra...

Dar orchestra se opri din cântat chiar în acel moment. Ca tot restul invitaţilor, tăcură şi ei, privind în jur neliniştiţi, în timp ce trâmbiţa un corn de vânătoare.

— Ah, începe, zise Nick Aproape-Făr-de-Cap, sumbru.

Prin zidul pivniţei năvăliră doisprezece cai-fantomă, fiecare călărit de un călăreţ fără cap. Mulţimea începu să aplaude puternic. Începu şi Harry să aplaude, dar se opri când văzu expresia de pe chipul lui Nick.

Caii galopară până în mijlocul ringului de dans şi se opriră, înşirându-se şi făcând un pas în faţă. O fantomă ro­bustă, din primul rând, care îşi ţinea capul bărbos sub braţ, suflă în corn, sări jos, îşi ridică deasupra mulţimii capul pen­tru a îi vedea pe toţi (toată lumea râse amuzată) şi veni spre Nick Aproape-Făr-de-Cap, punându-şi capul la loc pe umeri.

— Nick! răcni fantoma. Ce mai faci? Mai rezişti?

Râse cu hohote, din toată inima, şi îl bătu pe umăr pe Nick Aproape-Făr-de-Cap.

— Bine ai venit, Patrick, spuse Nick, ţeapăn.

— A, şi d'ăştia, vii! zise Sir Patrick, zărindu-i pe Harry, Ron şi Hermione şi se prefăcu speriat de moarte, încât îi căzu iar capul de pe umeri (şi din nou izbucni mulţimea în hohote de râs).

— Foarte comic, n-am ce zice, făcu Nick, posac.

— Nu îl luaţi în seamă pe Nick, zise capul lui Sir Patrick, de pe jos. E încă supărat că nu l-am admis în „Clubul Deca­pitaţilor”! Dar uitaţi-vă şi voi la el...

— Cred, zise Harry grăbit, în urma unei priviri sugestive din partea lui Nick, că Nick este foarte... înspăimântător şi... hmm...

— Mda! strigă capul lui Sir Patrick. El te-a rugat să spui asta!

— Un moment de atenţie, vă rog, este timpul pentru dis­cursul meu! spuse Nick Aproape-Făr-de-Cap, tare, îndrep­tându-se spre podium şi intrând sub un reflector albastru.

— Răposaţii mei, domni şi doamne, este marea mea durere să...

Dar nimeni nu putu auzi restul. Sir Patrick şi călăreţii toc­mai începuseră un joc de Hochei-cu-Capete şi lumea se întorsese pentru a-i urmări. Nick Aproape-Făr-de-Cap încer­că în zadar să-şi recupereze publicul. Renunţă când capul lui Sir Patrick zbură pe deasupra lui în urale.

Lui Harry îi era foarte frig, ca să nu mai vorbim de foame...

— Nu mai pot să suport mult timp toate astea, mormăi Ron, cu dinţii clănţănind, în timp ce orchestra îşi reîncepu „melodia” şi stafiile se reîntoarseră pe ringul de dans.

— Hai să mergem, se învoi Harry.

Se îndreptară spre uşă cu spatele, dând din cap şi zâm­bind tuturor celor care îi priveau, iar peste câteva minute alergau pe coridorul plin de lumânări negre.

— Poate că nu s-a terminat budinca încă, zise Ron, opti­mist, mergând înainte, spre Marea Sală.

Şi atunci Harry o auzi din nou.

— ... sfâşii... distrug... omor...

Era aceeaşi voce, aceeaşi voce glacială, criminală, pe care o auzise în biroul lui Lockhart.

Încremeni, lipit de zidul de piatră, ascultând cu maximă atenţie, uitându-se în jur, cercetând culoarul prost luminat.

— Harry, ce...

— Vocea aceea... taci puţin...

— ... atât de înfometat... de atâta timp...

— Ascultaţi! strigă Harry, iar Ron şi Hermione înţepeniră locului, privindu-l cu atenţie pe Harry.

— ... să omor... a venit vremea să omor...

Vocea era din ce în ce mai slabă. Harry era convins că se îndepărta, ducându-se undeva, în sus. Un amestec de frică şi emoţie puse stăpânire pe el, în timp ce se uita la tavanul întunecos. Cum putea să se ducă în sus? Era o stafie, pen­tru care tavanele de piatră nu contau?

— Pe aici, strigă el, şi începu să urce scările în fugă, spre holul de la intrare.

Era inutil să spere că va auzi ceva, fiindcă glasurile vese­le de la Serbarea de Halloween răzbăteau din Marea Sală. Harry sui pe scara de marmură până la etajul întâi, urmat de Ron şi Hermione.

— Harry, ce...

— SSST!

Harry îşi ciuli urechile. De departe, de deasupra ringului de dans, din ce în ce mai încet, auzi iar vocea:

— ... îmi miroase a sânge... MIROS DE SÂNGE!

Stomacul lui Harry se făcuse ghem.

— O să omoare pe cineva! strigă el şi, ignorând feţele stu­pefiate ale lui Ron şi Hermione, urcă scările, câte trei trepte deodată, încercând să mai audă vocea, cu tot zgomotul paşilor săi.

Harry fugi de-a lungul coridorului de la etajul doi, cu Ron şi Hermione gâfâind în urma lui, oprindu-se doar când dădură colţul spre un coridor părăsit.

— Harry, ce a fost toată chestia asta? zise Ron, ştergându-şi fruntea transpirată. Eu n-am auzit nimic...

— UITAŢI!

Ceva strălucea pe peretele din faţa lor. Se apropiară încet, încercând să zărească prin întuneric. Cuvinte de un cot fuseseră scrijelite pe peretele dintre două ferestre, scân­teind în lumina torţelor aprinse.
CAMERA SECRETELOR A FOST DESCHISĂ! DUŞMANI AI MOŞTENITORULUI, PĂZIŢI-VĂ!
— Ce este aia... care atârnă dedesubt? zise Ron, cu un tremur uşor în voce.

Apropiindu-se, Harry aproape alunecă pe o baltă enormă de pe jos. Ron şi Hermione îl prinseră şi se duseră toţi trei lângă inscripţie, cu ochii fixaţi pe silueta întunecată de sub ea. Toţi îşi dădură seama imediat cine era şi se dădură înapoi cu un PLEOŞC!

Doamna Norris, pisica supraveghetorului, era atârnată de coadă, de suportul torţei! Ţeapănă, cu ochii larg deschişi, ficşi.

Pentru câteva minute nu se mişcară din loc. Apoi Ron zise repede:

— Hai să plecăm de-aici!

— Nu, ar trebui să rămânem... să dăm o mână de ajutor..., bălmăji Harry.

— Crede-mă, zise Ron, nu e bine să fim găsiţi aici!

Dar era prea târziu. Un zgomot, ca un tunet îndepărtat, îi anunţă că serbarea se sfârşise. Din ambele capete ale cori­dorului se auzeau sute de paşi, care urcau scările, şi vocile fericite ale unor oameni sătui. În secunda următoare, elevii năvăliră din ambele părţi.

Discuţiile, învălmăşeala, zgomotul se opriră dintr-o dată când zăriră în faţa ochilor pisica spânzurată de coadă. Harry, Ron şi Hermione erau singuri în mijlocul culoarului. Teste mulţimea de elevi care se îmbulzeau pentru a se holba la priveliştea sinistră se lăsă o tăcere de moarte. Apoi cine­va ţipă, spărgând liniştea.

— Duşmani ai Moştenitorului, păziţi-vâ! Voi sunteţi urmă­itorii, ăştia cu „sânge-mâl”!

Era Draco Reacredinţă. Se împinse în faţa mulţimii, ochii săi verzi şi reci prinzând viaţă, chipul său, de obicei secat: de sânge, roşi, rânjind la vederea pisicii înţepenite.
— Capitolul IX —