Cea mai groaznică zi de naştere

AVERTISMENTUL LUI DOBBY
Harry reuşi cu greu să se stăpânească să nu ţipe. Micuţa creatură de pe pat avea urechi mari, ca de liliac, şi ochi mari, verzi, bulbucaţi, cât nişte mingi de tenis. Harry îşi dă­du imediat seama că erau aceiaşi ochi care îl priviseră de di­mineaţă din gardul viu.

În timp ce se uitau ochi în ochi, Harry auzi vocea lui Dudley din hol:

— Pot să vă iau hainele, doamnă şi domnule Mason?

Creatura se dădu jos din pat şi se înclină atât de tare, mai să atingă covorul cu vârful nasului său lung şi subţire. Harry observă că era îmbrăcată cu ceva care semăna cu o faţă de pernă veche, cu găuri pentru mâini şi picioare.

— Aăă... bună..., zise Harry, pe un ton nervos.

— Harry Potter! zise creatura, cu o voce piţigăiată care, spre groaza lui Harry, se putea auzi prea bine de jos. De atâ­ta timp vroia Dobby să vă cunoască, domnule... e aşa o onoare...

— M-Mulţumesc, zise Harry, lipindu-se de perete, până la scaunul de la birou şi adâncindu-se în el, lângă Hedwig, care dormea dusă în colivia ei încăpătoare. Ar fi vrut să întrebe „Ce eşti tu?”, dar se temu să nu pară nepoliticos, aşa că întrebă:

— Cine sunteţi dumneavoastră?

— Dobby, domnule. Doar Dobby, atât! Sunt spiriduşul unei case, răspunse creatura.

— A, da? zise Harry. Hm... nu vreau să fiu nepoliticos, dar nu este cel mai bun moment să am un spiriduş în camera mea...

Din sufragerie răsună râsul Mătuşii Petunia, fals şi stri­dent. Spiriduşul se luă cu mâinile de cap.

— Nu că nu sunt încântat de cunoştinţă, zise Harry repede, dar de ce ai venit la mine, pot să te ajut cu ceva?

— Ah, da, domnule, zise Dobby, devenind serios. Dobby a venit să-ţi spună, domnule... O, e foarte greu, domnule... Dobby nu ştie de unde să înceapă...

— Stai jos, zise Harry, politicos, arătând spre pat.

Spre disperarea lui, spiriduşul izbucni într-un plâns zgo­motos.

— Să... să stau jos... niciodată... niciodată!...

Lui Harry i se păru că vocile de jos se opriseră.

— Îmi pare rău, şopti el, n-am vrut să te jignesc sau ceva de genul ăsta...

— Să îl jigneşti pe Dobby, cum aşa, domnule?! hohoti spiriduşul. Dobby nu a fost poftit niciodată să stea jos... ca un egal...

Spunând tot timpul „Şşt!” şi încercând să-l liniştească, în acelaşi timp, Harry îl conduse pe Dobby până la pat. Spi­riduşul se aşeză, sughiţând, părând o păpuşă uriaşă şi foarte urâtă. În sfârşit, reuşi să-şi stăpânească sughiţul şi suspinele şi rămase cu ochii săi mari şi verzi aţintiţi asupra lui Harry, cu o expresie de profundă adoraţie.

— Se pare că nu prea ai întâlnit vrăjitori cumsecade...

Dobby clătină capul dintr-o parte în alta şi se ridică fără de veste, lovindu-se cu capul de fereastră şi strigând:

— Dobby, foarte rău! Rău de tot!

— Opreşte-te!... Ce faci? întrebă Harry, stupefiat.

Îl dezlipi de fereastră şi îl aduse iar pe pat.

Hedwig se trezise cu un ţipăt deosebit de puternic şi lovea cu putere barele coliviei.

— Dobby a trebuit să se pedepsească, domnule, zise spiri­duşul care se uita dintr-o dată cruciş. Dobby aproape că şi-a vorbit familia de rău, domnule...

— Familia ta?

— Familia de vrăjitori, pe care o slujeşte Dobby, domnu­le... Dobby este un spiriduş căruia îi este destinat să ser­vească numai o singură familie, pentru totdeauna...

— Ei ştiu că eşti aici? întrebă Harry, curios.

Dobby se cutremură.

— O, nu, domnule, nu... Dobby va trebui să se pedep­sească aspru pentru această vizită, domnule. Dobby va tre­bui să-şi prindă urechile în uşa de la cuptor timp de două ore pentru asta. Dacă ar şti, domnule...

— Dar nu o să observe dacă o să ai urechile prinse în cup­tor?

— Nu cred. Dobby trebuie să se pedepsească întotdeauna pentru ceva, domnule. Ei îl lasă pe Dobby să se pedepsească ori de câte ori vrea, domnule, ba chiar îi dau pedepse supli­mentare, uneori...

— Dar de ce nu pleci de la ei? De ce nu evadezi?

— Un spiriduş trebuie să fie eliberat, domnule, iar familia lui nu-l va elibera niciodată pe Dobby... Dobby va trebui să o slujească până la moarte, domnule...

Harry îl urmărea atent.

— Şi eu care credeam că eu sunt pedepsit pentru că mai am de stat încă o lună aici, zise el. În comparaţie cu familia ta, familia Dursley pare aproape umană. Şi nu te poate ajuta nimeni? Eu, de pildă...

În aceeaşi clipă, Harry şi-ar fi dorit să nu fi scos nici un cuvânt. Dobby se cufundase iar într-o mare de mulţumiri zgomotoase.

— Te rog, îi şopti Harry, speriat, taci, te rog! Dacă te aud... dacă află familia Dursley că eşti aici...

— Harry Potter întreabă dacă îl poate ajuta pe Dobby... Dobby auzise de faima dumneavoastră, dar Dobby nu ştia cât de bun sunteţi, domnule...

Harry, care simţea că era neobişnuit de aprins la faţă, îi spuse:

— Orice ai auzit despre măreţia mea sunt simple aiureli!

Nici măcar nu sunt primul din clasă, Hermione este cea care...

Dar se opri pentru că nu vroia să sufere, gândindu-se la Hermione.

— Harry Potter este modest şi bun, zise Dobby, plin de respect, iar ochii săi sferici străluciră de emoţie. Harry Pot­ter nu vorbeşte de triumful său asupra Celui-Al-Cărui-Nu-me-Nu-Trebuie-Rostit...

— Cap-de-Mort? întrebă Harry.

Dobby îşi acoperi urechile şi se văită:

— Ah, nu-i pronunţaţi numele, domnule! Nu i-l pronun­ţaţi, vă rog!

— Iartă-mă, ştiu că unora le este greu să vorbească despre el. De exemplu, Ron, prietenul meu...

Şi iar se opri. Şi la Ron îi era greu să se gândească...

Dobby se aplecă spre Harry, cu ochii cât cepele.

— Dobby a auzit, zise el răguşit, că Harry Potter s-a întâl­nit cu Lordul Întunericului pentru a doua oară, acum câte­va săptămâni... de care a scăpat iar...

Harry aprobă din cap şi ochii lui Dobby se umplură subit de lacrimi.

— Ah, domnule, suspină el, înfundându-şi faţa în colţul feţei de pernă cu care era îmbrăcat. Harry Potter este viteaz şi curajos. A înfruntat atâtea pericole! Dar Dobby a venit să îl apere pe Harry Potter, să-l prevină, chiar dacă apoi tre­buie să-şi bage urechile în cuptor... Harry Potter nu trebuie să se întoarcă la Hogwarts!

Se lăsă o tăcere deplină, întreruptă doar de sunetul furcu­liţelor şi al cuţitelor de jos şi de vocea difuză a Unchiului Vernon.

— Po-Poftim? izbucni Harry. Dar trebuie să mă întorc... trimestrul începe pe întâi septembrie. Este singurul lucru care mă ţine în viaţă. Tu nu ştii cum este aici. Locul meu nu este aici. Locul meu este în lumea ta, la Hogwarts!

— Nu, nu, nu, chiţăi Dobby, scuturându-şi capul atât de tare, încât îi fluturau urechile. Harry Potter trebuie să stea unde este în siguranţă. Este prea important, prea bun, pen­tru a dispărea pentru totdeauna. Dacă Harry Potter se în­toarce la Hogwarts, se va afla în pericol de moarte.

— De ce? întrebă Harry, surprins.

— E vorba de un complot, Harry Potter, care o să facă să se întâmple lucruri groaznice la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, în acest an, şopti Dobby, tremurând din toate încheieturile. Dobby ştie asta de luni de zile, dom­nule, Harry Potter nu trebuie să se expună pericolului. Este o persoană mult prea importantă, domnule!

— Ce lucruri îngrozitoare? întrebă Harry, fără să stea pe gânduri. Cine complotează?

Dobby scoase un zgomot înăbuşit, ca şi cum l-ar fi strâns cineva de gât, apoi începu să se dea cu capul de perete, înnebunit.

— Destul! se rugă Harry, luând spiriduşul de mână pentru a-l opri. Nu-mi poţi spune, înţeleg. Dar de ce mă avertizezi, atunci?

Un gând tulburător îi trecu prin minte.

— Stai puţin, asta are vreo legătură cu Cap-de-... scuză-mă... cu Ştii-Tu-Cine? Ai putea să dai doar din cap, adăugă el în grabă, în timp ce capul lui Dobby se apropia îngrijorător de mult de perete.

Încet, Dobby scutură din cap.

— Nu, nu Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit, domnule.

Însă ochii lui Dobby se măriseră parcă şi mai mult, încer­când să-i dea un indiciu lui Harry. Acesta însă era în ceaţă complet.

— Doar n-are fraţi, nu? încercă Harry să ghicească.

Dobby clătină iar capul, holbându-se mai mult ca nicio­dată.

— Păi, atunci nu ştiu cine ar putea să facă lucruri îngrozi­toare la Hogwarts, zise Harry. Adică, mai este Dumbledore, unu la mână... Ştii cine este Dumbledore, nu?

Dobby îşi înclină capul.

— Albus Dumbledore este cel mai bun director pe care l-a avut Hogwarts vreodată.

— Dobby ştie, domnule. Dobby a auzit că puterile lui Dumbledore sunt opuse celor ale Ştim-Noi-Cui şi la fel de puternice.

Vocea lui Dobby coborî subit la şoaptă:

— Există puteri pe care Dumbledore nu... pe care nici un vrăjitor decent nu le-ar...

Şi înainte ca Harry să îl poată opri, Dobby sări de pe pat, puse ochii pe veioza lui Harry şi cu icneli asurzitoare începu să se lovească în cap cu ea.

Se lăsă un moment de tăcere apăsătoare la parter. Două secunde mai târziu, cu inima zbătându-i-se în piept, Harry îl auzi pe Unchiul Vernon pe hol, spunând către musafiri:

— Probabil că şmecherul de Dudley a lăsat iar televizorul deschis... Ce drăcuşor de copil!

— Repede! În şifonier! şopti Harry şi îl îndesă pe Dobby acolo.

Închise uşa şi se aruncă pe pat, exact în clipa în care se deschidea uşa.

— Ce naiba faci? zise Unchiul Vernon printre dinţi, îngro­zitor de aproape de faţa lui Harry. Tocmai mi-ai nenorocit poanta bancului cu jucătorul de golf japonez... Încă un sunet şi o să-ţi doreşti să nu te fi născut, băiete!

Ieşi val-vârtej din cameră.

Tremurând, Harry deschise uşa şifonierului, ca să iasă Dobby.

— Vezi cum este aici? îl întrebă Harry. Înţelegi de ce tre­buie să mă întorc la Hogwarts? Este singurul loc unde am... ăăă... cred că am prieteni...

— Prieteni care nici măcar nu-i scriu lui Harry Potter? întrebă Dobby cu viclenie.

— Presupun că au fost... Stai puţin, spuse Harry, încrun­tat, de unde ştii tu că nu mi-au scris prietenii mei?

Dobby îşi târşâi picioarele.

— Harry Potter nu trebuie să fie supărat pe Dobby... Dobby a vrut să facă bine...

— Mi-ai oprit scrisorile?

— Dobby le are la el, domnule, zise spiriduşul şi, îndepăr­tându-se precaut de Harry, scoase un teanc de scrisori din faţa de pernă pe care o purta. Harry zări scrisul îngrijit al Hermionei, scrisul urât al lui Ron, până şi nişte măzgălituri care semănau cu scrisul lui Hagrid.

Dobby clipi neliniştit.

— Harry Potter nu trebuie să fie supărat... Dobby a spe­rat... dacă Harry Potter ar fi crezut că prietenii l-au uitat... Harry Potter nu ar mai fi vrut să se întoarcă, domnule...

Harry nu îl mai asculta. Încercă să înşface scrisorile, dar Dobby se feri.

— Harry Potter o să le aibă, domnule, dacă îi promite lui Dobby că nu se întoarce la Hogwarts. Ah, domnule, este un pericol, pe care nu trebuie să îl înfruntaţi! Promiteţi-mi că n-o să vă întoarceţi, domnule!

— Nu-ţi promit, spuse Harry, furios. Dă-mi scrisorile prie­tenilor mei!

— Atunci Harry Potter nu-i lasă lui Dobby cale de întoar­cere, spuse spiriduşul cu tristeţe.

Înainte ca Harry să apuce să se mişte, Dobby era deja lângă uşă. O deschise şi o zbughi la parter, pe scări.

Cu gura uscată, cu stomacul cât o nucă, Harry ţâşni după el, încercând să nu facă nici un zgomot. Ultimele şase trepte le sări, pur şi simplu, aterizând ca o pisică pe covorul din hol, cu ochii după Dobby. Din sufragerie, îl auzi pe Unchiul Vernon spunând:

— ... povestiţi-i Petuniei întâmplarea aceea amuzantă des­pre instalatorii americani, doamnă Mason, abia aşteaptă s-o audă...

Harry fugi pe hol până în bucătărie şi simţi cum i se face un gol imens în locul stomacului.

Prăjitura, minunata capodoperă a Mătuşii Petunia, mun­tele de frişcă şi violete de zahăr, plutea în apropiere de ta­van. Chircit deasupra unui bufet dintr-un colţ, stătea nimeni altul, decât Dobby!

— Nu, exclamă Harry, te rog... o să mă omoare...

— Harry Potter trebuie să promită că nu se mai întoarce la şcoală...

— Dobby... te rog...

— Spuneţi, domnule...

— Nu pot!

Dobby îi aruncă o privire tragică.

— Atunci Dobby trebuie să o facă, domnule, pentru binele lui Harry Potter.

Prăjitura se împrăştie pe podea, cu o bufnitură care îl în­cremeni pe Harry. Frişca împroşcă ferestrele şi pereţii, iar platoul pe care se afla se făcu ţăndări. Ca o plesnitură de bici, Dobby se făcu nevăzut.

Se auziră ţipete din sufragerie şi Unchiul Vernon dădu buzna în bucătărie, unde îl găsi pe Harry, înlemnit din cauza şocului, acoperit din cap până-n picioare cu desertul Mătuşii Petunia.

La început, Unchiul Vernon încercă să salveze aparenţele („Oh, e nepotul nostru... e foarte timid... nu suportă oame­nii străini, aşa că l-am ţinut sus...), însă, după ce îşi conduse musafirii înapoi în sufragerie, se întoarse şi îi promise solemn lui Harry că îl va jupui de viu, după ce pleacă fami­lia Mason, şi îi dădu o mătură să cureţe murdăria. Mătuşa Petunia scoase nişte îngheţată din frigider şi Harry, încă tremurând, începu să frece pardoseala.

Chiar şi aşa, Unchiul Vernon încă ar mai fi putut să în­cheie contractul, dacă n-ar fi fost bufniţa.

Mătuşa Petunia tocmai împărţea la toţi nişte bomboane cu mentă, pentru digestie, când o bufniţă enormă năvăli pe fereastra sufrageriei, lăsând o scrisoare pe capul doamnei Mason, după care făcu cale-ntoarsă. Doamna Mason scoase un ţipăt înspăimântător şi fugi din casă, mormăind ceva despre smintiţi şi apucaţi. Domnul Mason a mai rămas doar cât să explice că soţiei sale îi era foarte frică de păsări, de toate formele şi mărimile, şi să întrebe dacă asta înţeleg ei printr-o glumă...

Harry stătea în bucătărie, strângând mătura în mâini, în timp ce Unchiul Vernon se îndrepta spre el, cu o sclipire malefică în ochii săi mici.

— Citeşte-o! şuieră el, fluturând scrisoarea lăsată de bufniţă. Haide, citeşte-o!

Harry o luă. Nu era o felicitare de ziua lui.