Cea mai groaznică zi de naştere

2. Care este dorinţa secretă a lui Gilderoy Lockhart?

3. Care, din punctul vostru de vedere, este cea mai mare realizare de până acum a lui Gilderoy Lockhart?
Şi aşa se întindeau întrebările de-a lungul a trei foi, până la:
54. Când este ziua lui Gilderoy Lockhart şi care ar fi cadoul ideal pentru el?
O jumătate de oră mai târziu, Lockhart strânse testele şi le răsfoi în faţa clasei.

— Tţţ!... Măi să fie! Doar câţiva dintre voi şi-au amintit de culoarea mea favorită, lila... Spun asta în „Un an cu Yeti”. Iar unii dintre voi trebuie să citească cu mai multă atenţie „La braţ cu un vârcolac”, unde spun clar, în capitolul al doi­sprezecelea, că de ziua mea cadoul ideal ar fi înţelegere şi armonie între popoare, magicieni şi non-magicieni... Însă nu aş refuza nici o sticlă de „Ogden's Old Firewhisky”!

Şi le mai făcu o dată cu ochiul. Ron îl privea acum pe Lockhart cu o expresie de neîncredere întipărită pe faţă. Seamus Finnigan şi Dean Thomas, care stăteau în primele rânduri, abia se stăpâneau să nu izbucnească în râs. Her­mione însă n-avea ochi decât pentru el şi îl asculta cu o aten­ţie de neclintit. Tresări când îşi auzi numele.

— ... dar domnişoara Hermione Granger ştia că dorinţa mea secretă este să scap lumea de rele şi să-mi comercializez propria linie de loţiuni de păr... Bravo, fetiţo! De fapt..., se opri el şi întoarse foaia pe partea cealaltă, n-ai nici o gre­şeală! Cine este domnişoara Hermione Granger?

Hermione ridică o mână tremurândă.

— Excelent! exclamă Lockhart, chiar formidabil! Zece puncte pentru Cercetaşi! Şi acum, la treabă!

Se aplecă şi ridică o cuşcă mare, acoperită, pe care o aşe­ză pe catedră.

— Acum, mare atenţie! Datoria mea este să vă pregătesc împotriva celor mai îngrozitoare creaturi cunoscute în lu­mea vrăjitorilor! S-ar putea să vă confruntaţi cu cele mai groaznice coşmaruri în această cameră. Să ştiţi însă că nu puteţi păţi nimic, atâta timp cât sunt cu voi. Nu vă cer decât să vă păstraţi calmul.

Contrar dorinţei lui, Harry se aplecă peste mormanul de cărţi pentru a vedea mai bine cuşca. Lockhart puse o mână pe învelitoare. Dean şi Seamus nu mai râdeau acum. Neville murea de frică, în locul său din primul rând.

— Trebuie să vă rog să nu ţipaţi, zise Lockhart pe un ton jos. S-ar putea să le provoace.

Toată clasa era cu sufletul la gură... Lockhart dădu la o parte învelitoarea.

— Da, zise el dramatic. Zâne de Cornish, recent capturate!

Seamus Finnigan nu putu să se mai abţină. Pufni în râs, un hohot pe care nici măcar Lockhart nu îl putea confunda cu un strigăt de spaimă.

— Da? zâmbi el la Seamus.

— Păi, nu sunt... nu sunt foarte... periculoase, nu? se înecă Seamus de râs.

— Nu fi atât de sigur! zise Lockhart, fluturând un deget spre Seamus. Sunt înşelătoare, pot fi adevărate belele diavo­leşti!

Zânele erau de un albastru-fosforescent şi de vreo două­zeci de centimetri înălţime, cu feţe ascuţite şi nişte voci atât de stridente, încât parcă ascultai nişte piţigoi certându-se. În secunda în care colivia fusese descoperită, începuseră să protesteze şi să se zbată în cuşcă, zăngănind barele şi strâmbându-se în toate felurile la cei din primele rânduri.

— Bine, spuse Lockhart, tare. Să vedem ce ziceţi de ele!

Şi deschise cuşca. Era iadul pe pământ. Zânele ţâşniră în toate direcţiile, ca nişte rachete. Două din ele îl apucară pe Neville de urechi şi îl ridicară în aer. Câteva trecură, pur şi simplu, prin fereastră, împrăştiind bucăţele de sticlă pe tot rândul din spate. Celelalte se puseră pe distrugeri, mai efi­ciente ca rinocerii turbaţi. Luară călimările şi împroşcară cerneală prin toată clasa, făcură ferfeniţă cărţile şi hârtiile, smulseră afişele de pe pereţi, întoarseră coşurile de gunoi cu fundul în sus, înşfăcară ghiozdanele şi cărţile şi le arun­cară prin fereastra spartă. În câteva minute, jumătate din clasă era sub bănci şi Neville atârna de candelabru.

— Haideţi, împresuraţi-le, prindeţi-le, sunt doar nişte zâne..., strigă Lockhart, ironic.

Îşi suflecă mânecile, îşi învârti bagheta şi urlă din toate puterile:

— Peskipiski Pesternomi!

Cuvintele magice nu avură absolut nici un efect, una din­tre zâne luându-i bagheta lui Lockhart şi aruncând-o şi pe ea pe fereastră. Lockhart înghiţi în sec şi aproape se ascunse sub catedră, reuşind să evite în ultima clipă să fie strivit de Neville care căzu peste catedră, când candelabrul de care se ţinea cedă.

La scurt timp, sună clopoţelul şi toţi se buluciră spre ieşire. În liniştea relativă care urmă, Lockhart se ridică, îi zări pe Harry, Ron şi Hermione, care ajunseseră aproape de uşă, şi le spuse:

— Ei bine, vă rog să le băgaţi voi în cuşcă pe cele care au mai rămas!

După care se strecură pe lângă ei şi închise repede uşa în urma lui.

— Nu pot să cred! exclamă Ron, în timp ce una dintre zâne îl muşcă sălbatic de ureche.

— Urmăreşte să ne facă să câştigăm experienţă pe teren, spuse Hermione, imobilizând două zâne dintr-un foc, cu o bine executată Vrajă de Imobilizare, îndesându-le la loc în cuşcă.

— Pe care teren? zise Harry, încercând să pună mâna pe o zână, care îi scăpa printre degete şi scotea limba de-un cot la el. Hermione, ăsta habar n-are despre ce vorbeşte!

— Prostii, spuse Hermione. Nu i-ai citit cărţile... toate lucrurile extraordinare pe care le-a făcut...

— Pe care zice că le-a făcut, bombăni Ron.
— Capitolul VII —