Cei patruzeci şi cinci

— Pentru ce trebuie să te plimbi tocmai pe strada asta?

— Ei. drăcie, nostimă întrebare! Fiindcă aşa îmi place.

— Aha! Îţi place va să zică.

— Bineînţeles! Dumneata cum te plimbi? Sau poate dumneata ai o învoire specială pentru a bate singur pave­lele străzii Bussy?

— Dacă am sau nu învoire, asta nu te priveşte pe dumneata.

— Te înşeli; dimpotrivă, mă priveşte şi chiar foarte mult; sunt un supus credincios al maiestăţii sale şi n-aş vrea să trec peste voinţa sa.

— Aşa! Pare-mi-se că mă cam iei peste picior!

— Şi dacă ar fi aşa? Dumneata nu mă ameninţi?

— Pe toţi sfinţii din cer! Înţelege odată, domnule, că mă stinghereşti, şi dacă nu vrei să pleci de bună voie, voi şti eu să te fac, vrând-nevrând, să-ţi iei tălpăşiţa.

— Ce vorbeşti, domnule!! Asta rămâne de văzut.

— Ei, drăcia dracului, păi eu ce-ţi tot îndrug de un ceas întreg: hai să vedem!

— Am anumite interese, domnule, în cartierul acesta. Asta ca să ştii. Şi acum, dacă ţii neapărat, cu dragă inimă sunt gata să încrucişez spada cu dumneata, dar de plecat tot nu plec.

— Domnule – spuse tânărul cu pană albă, făcând să şuiere spada prin aer şi lipind călcâiele ca şi când s-ar fi pregătit să se pună în gardă – sunt contele Henri du Bouchage, fratele domnului duce de Joyeuse. Te-ntreb pen­tru ultima oară: vrei ori nu să-mi dai întâietate şi să te retragi?

— Domnule – îi răspunse cavalerul cu pană roşie – sunt vicontele Ernauton de Carmainges. Presenţa dumitale nu mă stinghereşte câtuşi de puţin şi n-aş avea de ce să mă supăr dacă ai rămâne mai departe aici.

Du Bouchage stătu o clipă în cumpănă, apoi îşi vârî din nou spada în teacă.

— Te rog să mă ierţi, domnule, dar, ca orice om îndră­gostit, nu sunt în toate minţile.

— Şi cu sunt îndrăgostit – răspunse Ernauton – însă în nici un caz nu cred că mi-am pierdut minţile din pri­cina asta.

Henri păli:

— Eşti îndrăgostit?

— Da, domnule.

— Şi mi-o spui aşa, deschis?

— De când este o crimă oare să iubeşti?

— Îndrăgostit de cineva care şade pe strada asta?

— Da, deocamdată.

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, spune-mi pe cine iubeşti?

— Îmi pare rău, domnule du Bouchage, dar cred că nu te-ai gândit bine când mi-ai pus această întrebare; doar ştii că un gentilom nu poate dezvălui un secret care nu-i aparţine decât pe jumătate.

— Ai dreptate! Îţi cer iertare, domnule de Carmainges, dar te rog să mă crezi pe cuvânt, nu există om mai neferi­cit ca mine pe faţa pământului.

Era o suferinţă atât de sinceră şi o deznădejde atât de zguduitoare în aceste cuvinte rostite de tânărul îndrăgostit, încât Ernauton se simţi mişcat până în adâncul sufletului.

— O, Doamne, acum înţeleg! exclamă el. Ţi-e teamă să nu fim cumva rivali.

— Mi-e teamă, într-adevăr.

— Hm! făcu Ernauton. Uite ce e, domnule, am să-ţi vorbesc atunci deschis.

Joyeuse se îngălbeni şi-şi trecu palma peste frunte.

— Eu – continuă Ernauton – sunt chemat la o întâlnire.

— Eşti chemat la o întâlnire?

— Da, o întâlnire în toată puterea cuvântului

— Pe strada asta?

— Pe strada asta.

— Chemat în scris?

— Întocmai, şi aş putea să spun chiar cu un scris foarte frumos.

— De femeie?

— Nu, de bărbat.

— De bărbat? Ce vrei să spui?

— Nimic altceva decât ce-am spus. Am fost chemat la o întâlnire cu o femeie, dar prin mijlocirea unui bărbat cu un scris foarte îngrijit; n-o fi poate de ajuns de misterios, dar în orice caz e mai elegant: se pare că avem şi un secretar.

— Ah! şopti Henri. Vorbeşte odată, Dumnezeule mare, spune-mi tot.

— Mi-o ceri în aşa fel, domnule, încât nu m-ar lăsa inima să nu-ţi îndeplinesc rugămintea. Am să-ţi împărtă­şesc deci cuprinsul biletului.

— Te-ascult.

— Ai să vezi dacă-i la fel cu al dumitale.

— Destul, domnule, cruţă-mă, te rog; mie nu mi-a dat nimeni întâlnire şi n-am primit nici un bilet.

Ernauton scoase o fiţuică din pungă.

— Acesta-i biletul, domnule – îi arătă el. Mi-ar fi greu să ţi-l citesc pe întunericul ăsta, dar cum nu cuprinde decât două-trei rânduri, pot să ţi-l spun pe dinafară; sper că ai încredere în mine că nu te amăgesc?

— O, toată încrederea!

— Aşadar, iată, cuvânt cu cuvânt, cum e ticluită:

Domnule Ernauton, secretarul meu este împuternicit să-ţi spună din partea mea că doresc foarte mult să stăm de vorbă împreună un ceas: îţi mărturisesc că am fost impresionată de meritele domniei tale.
— Chiar aşa scrie?

— Pe cinstea mea, domnule, mai mult chiar, toată fraza asta este subliniată. Fraza următoare o trec sub tă­cere, fiind mult prea măgulitoare, după părerea mea.

— Va să zică eşti aşteptat?

— Mai bine zis aştept, precum se vede.

— Trebuie să vină cineva atunci să-ţi deschidă poarta?

— Nu, o să mă fluiere de trei ori pe fereastră.

Tremurând tot, Henri puse o mână pe braţul lui Ernauton şi, arătându-i cu cealaltă, casa misterioasă, îl întrebă:

— De acolo?

— Da' de unde – răspunse Ernauton, arătându-i foişoarele Mândrului Cavaler. De acolo!

Henri scoase un strigăt de bucurie.

— Va să zică nu te duci aici? stărui el.

— O, nu! Biletul spune lămurit: hanul La Mândrul Cavaler.

— Dumnezeu să-ţi dea sănătate, domnule! suspină tânărul îndrăgostit, strângându-i mâna. Iartă-mă, te rog, c-am fost atât de nepoliticos şi de zevzec. Dar, vai, pentru cel ce iubeşte cu adevărat nu există decât o singură fe­meie pe lume, precum ştii şi dumneata, şi văzând că tot dai târcoale casei, m-am temut că s-ar putea să fii aştep­tat chiar de femeia aceasta.

— N-am de ce să te iert, domnule – răspunse Ernauton, zâmbind, căci, la un moment dat, ca să-ţi spun drept, şi mie mi-a trecut prin gând că s-ar putea ca şi dumneata să fi venit aici pentru acelaşi lucru ca şi mine.

— Şi ai avut această nemărginită răbdare, domnule, de a sta atâta timp fără să mă întrebi nimic?! Înseamnă că dumneata nu iubeşti cu adevărat, zău, nu iubeşti!

— Cinstit vorbind, deocamdată nu am cine ştie ce drep­turi. Aşteptam deci să mă lămuresc într-un fel oarecare înainte de a mă supăra. Cucoanele astea mari au tot felul de nazuri ciudate şi e atât de nostim să joci cuiva o festă!

— Lasă, lasă, domnule de Carmainges, orice s-ar spune, nu iubeşti ca mine, şi totuşi...

— Şi totuşi? repetă Ernauton.

— Şi totuşi eşti mai fericit.

— Aşa! Va să zică în casa aceasta se află o inimă îm­pietrită?

— Domnule de Carmainges – spuse Joyeuse – s-au împlinit trei luni de când m-am îndrăgostit ca un nebun de femeia care locuieşte aici şi nici până în ziua de azi n-am avut încă fericirea să-i aud glasul.

— Ei, drăcie! Cum s-ar zice, ai călcat cu stângul. Dar ia stai puţin!

— Ce s-a întâmplat?

— Parc-a fluierat cineva?

— Într-adevăr, şi mie mi se pare c-am auzit.

Tinerii se opriră să asculte şi, în momentul acela, se auzi pentru a doua oară un fluierat din direcţia Mândrului Cavaler.

— Domnule conte – se scuză Ernauton – te rog să mă ierţi că nu-ţi pot ţine de urât, dar cred că acesta-i semnalul pe care-l aşteptam.

Chemarea se repetă pentru a treia oară.

— Du-te, domnule, du-te – îl îndemnă Henri – şi noroc!

Ernauton o luă sprinten la picior; interlocutorul său îl văzu afundându-se în bezna ce învăluia strada pentru a ieşi ceva mai apoi la iveală în lumina ce se revărsa pe ferestrele Mândrului Cavaler, ca până la urmă să dispară de tot.

În ceea ce-l priveşte, Henri se simţea şi mai abătut, căci răfuiala – sau aşa-zisa răfuială – pe care o avusese mai înainte îl făcuse să iasă pentru un timp din letargie.

— Şi acum – spuse el – să ne facem meseria noastră cea de toate zilele şi să batem ca de obicei la poarta bles­temată, care niciodată nu vrea să se deschidă."

Şi rostind aceste cuvinte, se îndreptă cu un pas şovă­ielnic spre poarta casei misterioase.

LVIII

POARTA SE DESCHIDE
Ajungând însă în faţa porţii casei misterioase, bietul Henri îşi pierdu cumpătul ca de obicei.

"Curaj! încercă el să se îmbărbăteze. Să ciocănim!"

Şi făcu încă un pas. Dar, înainte de a bate la poartă, mai aruncă o privire în urmă şi văzu luminile strălucitoare ale hanului aşternându-se în curmezişul drumului.

"Acolo – se gândi el – sunt oameni care intră ca să se bucure de plăcerile dragostei şi să se veselească, oameni care au fost chemaţi, fără să fi dorit măcar acest lucru. De ce nu mi-e dat oare şi mie să fiu cu inima împăcată şi să zâmbesc nepăsător? Poate că atunci mi-aş îndrepta şi eu paşii într-acolo, în loc să mă străduiesc în zadar să pătrund aici?"

În clipa aceea se auzi tremurând în văzduh glasul me­lancolic al clopotului de la Saint-Germain-des-Prés.

— Hai odată, uite a bătut de zece! şopti Henri. Puse piciorul pe prag şi apucă ciocanul atârnat la intrare. Ce viaţă îngrozitoare – murmură el – o viaţă de om bătrân! O, Doamne, când oare voi putea şi eu să spun: "Frumoasă, zâmbitoare moarte, şi tu, duios mormânt, bun venit!"

Ciocanul lovi pentru a doua oară poarta.

"Aşa – continuă el, trăgând cu urechea – se aude scârţâind uşa, pe urmă treptele trosnind şi zgomotul pa­şilor ce se apropie: în fiecare zi la fel, mereu acelaşi lucru."

Pentru a treia oară ciocanul căzu, izbind poarta.

— Şi cu asta am terminat – spuse el. Aşa: slujitorul păşeşte acum în vârful picioarelor, se uită printre zăbrele, zăreşte ca de obicei chipul meu palid, fioros, nesuferit şi intră apoi în casă fără să-mi deschidă niciodată!

Faptul că orice zgomot încetase părea să adeverească prezicerile nefericitului tânăr.

— Rămas bun, neîndurat lăcaş! Rămas bun până mâine! murmură el.

Şi, aplecându-se atât de mult, încât ajunse cu fruntea în dreptul pragului de piatră, îşi lipi buzele de el, sărutându-l cu toată râvna sufletului său, în aşa fel că făcu să se înfioare granitul încremenit, mai puţin încremenit însă decât inimile celor ce locuiau în această casă... Pe urmă, aşa cum se întâmplase şi în ajun şi cum era convins că avea să se întâmple şi în ziua următoare, se întoarse să plece.

Nici nu apucase bine să facă doi paşi şi, spre adânca sa uimire, auzi zăvorul scrâşnind în veriga de fier; poarta se deschise şi slujitorul se înclină până la pământ. Era acelaşi slujitor al cărui portret l-am schiţat mai înainte, cu pri­lejul întâlnirii sale cu Robert Briquet.

— Bună seara, domnule! îl întâmpină el cu o voce răguşită, dar care i se păru nespus de dulce lui du Bou­chage, mai dulce decât cele mai suave cântece ale heruvimilor pe care ţi-e dat să le auzi în visurile copilăriei, când cerurile încă ţi se mai arată uneori în vis.

Tremurând tot, năuc de fericire, Henri, care apucase în­tre timp să se depărteze vreo zece paşi de poartă, se grăbi să se apropie iar, plin de însufleţire, împreunându-şi mâinile, dar o clipă mai apoi se clătină atât de tare, încât slu­jitorul se repezi să-l sprijine ca să nu se prăbuşească peste prag, gest pe care, de altfel, îl îndeplini cu un simţământ de compătimire amestecat cu respect, aşa cum se putea citi desluşit pe chipul său.

— Sunt aici, domnule – rosti el – am venit. Spuneţi-mi, vă rog, ce doriţi.

— Am iubit cu atâta patimă – răspunse tânărul – încât nu-mi dau seama acum dacă mai iubesc. Inima mea a bătut cu atâta înfocare, încât n-aş putea să spun dacă mai bate încă.

— Sunteţi bun, domnule – îl pofti respectuos sluji­torul – să luaţi loc aici, lângă mine, şi să stăm de vorbă amândoi?

— O, sigur că da.

Slujitorul îi făcu un semn cu mâna.

Henri se grăbi să se supună, aşa cum ar fi dat ascul­tare unui gest al regelui Franţei sau al împăratului roman.

— Deschideţi-vă sufletul, domnule – îl îmbie sluji­torul, după ce se aşezară unul lângă altul – şi spuneţi-mi care sunt dorinţele domniei voastre.

— Prietene – îi răspunse du Bouchage – nu e prima oară că vorbim împreună şi că stăm atât de aproape unul de altul. Adesea, precum ştii, te-am aşteptat şi ţi-am ieşit în cale la cotitura vreunei străzi; cu galbenii pe care am vrut atunci să ţi-i dau ca să te ispitesc, ai fi putut să te îmbogăţeşti, chiar de-ai fi fost cel mai nesăţios dintre oameni; alteori am încercat să te înfricoşez; niciodată însă nu te-ai înduplecat să mă asculţi şi, cu toate că ve­deai cât sufeream, niciodată n-ai fost înduioşat sau, cel puţin, nu te-ai arătat înduioşat de suferinţele mele. Azi îmi spui să-ţi vorbesc deschis şi mă pofteşti să-ţi mărtu­risesc dorinţele mele: ce s-a întâmplat oare, Doamne Dum­nezeule?! Ce nouă nenorocire îmi ascunde bunăvoinţa dumitale?

Slujitorul oftă din adânc. Fără doar şi poate, sub înfăţişarea-i neîndurătoare se afla tăinuită o inimă milostivă.

Henri îl auzi suspinând şi se simţi încurajat.

— Ştii foarte bine – continuă el – că iubesc şi cât de mult iubesc; m-ai văzut urmărind pas cu pas o femeie pe care, cu toate încercările sale de a se ascunde şi de a fugi de mine, am reuşit de fiece dată s-o găsesc; nicicând însă, oricât de cumplite au fost suferinţele prin care am trecut, nu mi-a ieşit din gură un singur cuvânt amar, nicicând n-am căutat să dau urmare imboldurilor năpras­nice pe care disperarea le face să încolţească în sufletul unui om, nici sfaturilor pe care ni le şopteşte la ureche clocotitoarea tinereţe cu sângele ei arzător.

— E adevărat, domnule – mărturisi slujitorul – şi pot să vă spun că stăpâna mea şi cu mine recunoaştem pe deplin lucrul acesta.

— Bunăoară, nu-i aşa – continuă Henri, strângând în mâinile sale mâinile vajnicului străjer – bunăoară, într-una din serile acestea când nu voiai cu nici un chip să-mi dai voie să intru înăuntru, n-aş fi putut oare să sparg pur şi simplu poarta, aşa cum ar face îndeobşte şi cel mai becisnic învăţăcel beat sau îndrăgostit? Şi atunci aş fi putut vedea la faţă, fie chiar numai pentru o clipă, pe femeia aceasta atât de neînduplecată şi aş fi putut să-i vorbesc.

— Şi asta e adevărat.

— În sfârşit – urmă tânărul conte cu o negrăită tris­teţe şi dulceaţă în glas – sunt şi eu cineva pe lumea aceasta, port un nume strălucitor, am o avere destul de frumoasă şi mă bucur de multă trecere; însuşi regele, da, regele m-a luat sub oblăduirea lui; adineauri chiar, suveranul mă povăţuia să-i mărturisesc necazurile mele şi mă în­demna să cer ajutorul său, oferindu-se să mă sprijine.

— Aşa! rosti slujitorul, vădit îngrijorat.

— Dar n-am primit – se grăbi să-l liniştească tânărul cavaler. Nu, nu, am refuzat orice ajutor, am refuzat tot, tot, pentru a veni aici, ca să mă rog în genunchi să se des­chidă poarta aceasta care, ştiu bine, rămâne pururea fe­recată.

— Domnule conte, sunteţi într-adevăr un suflet cinstit şi vrednic de toată dragostea.

— Şi atunci – îi tăie cuvântul Henri cu o dureroasă strângere de inima – pentru ce omul acesta cu un suflet atât de cinstit şi vrednic de iubire, aşa cum spui chiar dumneata, trebuie să fie pedepsit atât de crâncen? În fie­care dimineaţă pajul meu aduce o scrisoare, care nici măcar nu este primită; în fiecare seară vin eu însumi să bat la poartă şi în fiecare seară sunt respins; în sfârşit, sunt lăsat să mă chinuiesc, să mă mistui de supărare, să-mi dau duhul aici, în mijlocul străzii, fără să se milostivească nimeni de mine, nici măcar atâta cât s-ar milostivi de un biet câine care scheaună. Ah, dragul meu, ascultă-mă pe mine, femeia asta nu are o inimă de femeie; e adevărat că nu poţi iubi pe cineva numai pentru că este nefericit. O, Doamne, ştiu, nu poţi porunci inimii să iubească, tot aşa cum nu-i poţi cere să nu mai iubească, dar cel puţin te înduri de suferinţele unui năpăstuit care pătimeşte şi-i spui măcar un cuvânt de mângâiere; cel puţin căinezi un biet om necăjit care a căzut şi-i întinzi mâna ca să se ri­dice de jos; dar, nu, ei îi place să mă vadă canonindu-mă; nu, femeia asta nu are inimă, nu, nu are, căci, dacă ar fi avut inimă, mai curând m-ar fi ucis spunându-mi cu gura ei că nu mă poate iubi sau ar fi pus pe cineva să mă spin­tece cu cuţitul ori să mă înjunghie cu o lovitură de pum­nal; mort, cel puţin n-aş mai suferi.

— Domnule conte – răspunse slujitorul, după ce as­cultase până la capăt, cu luare-aminte, cuvintele tânărului îndrăgostit – doamna pe care dumneavoastră o judecaţi cu atâta asprime, vă rog să mă credeţi, nu are câtuşi de puţin o inimă atât de nesimţitoare şi, mai cu seamă, atât de crudă precum spuneţi; dimpotrivă, suferă mai mult decât domnia voastră, căci v-a văzut de câteva ori şi a putut să-şi dea seama cât de mult pătimiţi şi are pentru dumneavoastră o netăgăduită simpatie.

— O, i-e milă de mine, atâta tot, i-e milă de mine! exclamă tânărul, ştergând broboanele reci de sudoare ce-i năpădiseră tâmplele. O, dea Domnul să vină ziua când inima sa, pe care dumneata o preamăreşti, va ajunge să cu­noască dragostea, dragostea aşa cum o simt eu; şi dacă atunci s-ar întâmpla ca în schimbul dragostei sale să nu i se ofere decât milă, aş fi într-adevăr răzbunat.

— Domnule conte, domnule conte, a nu împărtăşi dra­gostea cuiva nu înseamnă a nu fi iubit niciodată. Poate că femeia aceasta a fost robită de o pasiune mult mai puternică decât tot ceea ce veţi putea simţi vreodată dum­neavoastră, poate că femeia aceasta a iubit aşa cum nu veţi iubi niciodată dumneavoastră.

Henri ridică mâinile la cer:

— Când cineva a iubit cu atâta patimă, iubirea sa nu se poate istovi niciodată! ripostă el.

— V-am spus oare că nu mai iubeşte, domnule conte? întrebă slujitorul.

Henri scoase un strigăt îndurerat şi-şi lăsă capul în piept, ca şi cum ar fi primit o lovitură ucigătoare.

— Da, iubeşte, dar nu trebuie să fiţi gelos pe bărbatul iubit de dânsa, domnule conte, pentru că a părăsit lumea aceasta. Stăpâna mea este văduvă – adăugă milostiv slu­jitorul, nădăjduind că va reuşi să aline astfel durerea tânărului îndrăgostit.

Într-adevăr, cuvintele acestea îl însufleţiră ca prin farmec, trezindu-i speranţele şi aducându-l din nou la viaţă.

— Pentru numele lui Dumnezeu – spuse el – te rog, nu mă părăsi! E văduvă, zici, înseamnă deci că nu poate fi văduvă decât de puţin timp, înseamnă că va veni şi ziua când izvorul lacrimilor ei se va fi istovit. E văduvă! O, dragul meu, atunci înseamnă că nu iubeşte pe nimeni de vreme ce iubeşte un trup neînsufleţit, o umbră, un nume. Moartea trage mai puţin în cumpănă decât o des­părţire vremelnică; a-mi spune că iubeşte un mort, e ca şi când mi-ai spune că va iubi încă... O, Doamne, cele mai copleşitoare dureri s-au alinat cu timpul. În ziua când văduva lui Mausol, care jurase la mormântul soţului ei să rămână în veci nemângâiată, în ziua când văduva lui Mausol şi-a simţit ochii secătuiţi de lacrimi, a fost vin­decată. Regretele sunt ca şi o boală: cel ce n-a fost răpus în toiul ei se simte mai în putere şi mai plin de viaţă ca înainte, după ce a trecut criza.

Slujitorul clătină din cap.

— Stăpâna mea, domnule conte – îi răspunse el – la fel ca şi văduva regelui Mausol, a jurat credinţă veşnică răposatului, dar, aşa cum o cunosc eu, sunt convins că va şti să-şi ţină legământul mai bine decât şi l-a ţinut femeia aceasta uitucă despre care vorbeaţi adineauri.

— Am să aştept, sunt în stare să aştept şi zece ani dacă e nevoie! exclamă Henri. Dumnezeu n-a lăsat-o să moară de inimă rea şi nici să-şi pună singură capăt zi­lelor. Vezi bine, dar, că, de vreme ce n-a murit, înseamnă că totuşi vrea să trăiască şi, din moment ce trăieşte, mai pot încă să nădăjduiesc.

— Ei, tinere, tinere domn! îl dojeni slujitorul cu un glas lugubru. Să nu credeţi că veţi putea înfrunta atât de uşor cerinţele morţilor, nici gândurile negre ale celor vii. Că a mai trăit încă, spuneţi dumneavoastră? Într-adevăr, a trăit! Şi nu o zi, nu o lună şi nici un an; a trăit şapte ani încheiaţi!

Joyeuse tresări.

— Dar ştiţi pentru ce, în ce scop a trăit, ce hotărâre anume a ţinut să îndeplinească ea ca să rămână în viaţă până acum? În cele din urmă totuşi se va mângâia, spe­raţi dumneavoastră? Niciodată, domnule conte, nici­odată! V-o spun eu, pot să şi jur dacă vreţi, eu v-o spun, eu care n-am fost decât preaumilul slujitor al răposatului, eu care, atâta timp cât a trăit, eram un suflet credincios, înflăcărat şi plin de speranţă şi care, de când stăpânul meu a închis ochii, am ajuns ca o stană de piatră; ei bine, eu, eu care nu i-am fost decât slujitor, n-am să mă pot împăca niciodată cu gândul că l-am pierdut.

— Şi omul acesta atât de mult regretat – îl întrerupse Henri – mortul acesta preafericit, soţul...

— Nu era soţul, ci iubitul, domnule conte, şi o femeie cum este aceea, pe care, din nefericire, o iubiţi, nu are decât un singur iubit toată viaţa.

— Prietene, prietene! stărui tânărul cavaler, înspăimântat de sălbatica măreţie a slujitorului înzestrat cu un suflet atât de nobil, dar care, îmbrăcat cum era ca un om de rând, nu părea să aibă nimic deosebit. Prietene, te rog din toată inima, vorbeşte-i în numele meu.

— Eu? se cutremură slujitorul. Eu? Aflaţi atunci, domnule conte, că, dacă v-aş fi crezut în stare să săvârşiţi vreo violenţă împotriva stăpânei mele, v-aş fi ucis, da, v-aş fi ucis cu mâna asta. Şi scoase la iveală de sub pelerină un braţ nervos şi puternic ce părea al unui bărbat de cel mult douăzeci şi cinci de ani, deşi părul cărunt şi spinarea încovoiată îl arătau a fi un om de şaizeci de ani. Dacă, dimpotrivă – urmă el – aş fi fost încredinţat că stăpâna mea vă iubeşte, i-ar fi fost ei sorocit să moară. Şi acum, domnule conte, am spus tot ce aveam de spus, nu încercaţi să-mi smulgeţi alte mărturisiri, căci, pe cu­vântul meu de cinste – şi cu toate că nu sunt gentilom, vă rog să mă credeţi că şi cuvântul meu preţuieşte ceva – căci, pe cuvântul meu de cinste, v-am spus tot ce vă puteam destăinui.

Henri se ridică în picioare, cu moartea în suflet.

— Îţi mulţumesc – spuse el – că te-ai milostivit de suferinţele mele. Acum ştiu ce am de făcut.

— Sper deci că veţi fi mai cuminte pe viitor, domnule conte, sper că vă veţi îndepărta de noi, lăsându-ne să ne împlinim soarta, care, credeţi-mă, e mult mai amară decât a domniei voastre.

— Fii pe pace, am să plec, într-adevăr, o dată pentru totdeauna – îl încredinţă tânărul îndrăgostit.

— Dacă am înţeles bine, vreţi să vă faceţi seama.

— De ce m-aş ascunde? Nu pot să trăiesc fără dânsa şi, din moment ce nu poate să fie a mea, nu-mi rămâne alt­ceva decât să mor.

— Domnule conte, am vorbit adeseori despre moarte cu stăpâna mea. Credeţi-mă, zău, nu poate fi moarte mai ticăloasă decât să-ţi ridici singur zilele cu mâna ta.

— De aceea nici n-am de gând să mor în felul acesta; există pentru un tânăr de vârsta şi cu situaţia mea o altă moarte care, din cele mai vechi timpuri, a fost socotită o moarte frumoasă: moartea pe care o întâmpini luptând pentru regele şi ţara ta.

— Dacă suferinţa domniei voastre este atât de cum­plită încât n-o mai puteţi îndura, dacă nu vă simţiţi cu nimic îndatorat faţă de cei ce vă slujesc, dacă aveţi prile­jul să întâmpinaţi moartea pe câmpul de bătălie, nu prege­taţi, domnule conte, duceţi-vă în calea ei! De mult aş fi fost şi eu în mormânt, dacă nu eram osândit să trăiesc.

— Rămâi cu bine şi-ţi mulţumesc! răspunse Joyeuse, întinzând necunoscutului mâna.

Şi se grăbi să plece, aruncând mai înainte la picioarele slujitorului înduioşat de durerea lui copleşitoare o pungă doldora de galbeni.

Ornicul bisericii Saint-Germain-des-Prés bătea miezul nopţii.

LIX

CUM ÎNŢELEGEA SĂ IUBEASCĂ O DOAMNĂ

DIN LU­MEA MARE ÎN ANUL DE GRAŢIE 1586

Cele trei şuierături ce străbătuseră în răstiinpuri egale strada erau într-adevăr semnalul pe carc-l pândea prea­fericitul Ernauton.

Aşa încât, în clipa când tânărul ajunse în dreptul ha­nului, o găsi pe coana Fournichon stând în prag şi aşteptându-şi muşteriii, cu chipul luminat de un zâmbet ce o făcea să semene cu o zeiţă mitologică zugrăvită de un pictor flamand.

Coana Fournichon mai învârtea încă în mâinile ei mari şi albe un scud de aur pe care, în treacăt, o altă mână tot atât de albă, dar ceva mai gingaşă decât a ei, i-l strecurase în palmă.