Cei patruzeci şi cinci

— Ai dreptate, zău, Aurilly, du-te şi adu scara, reazem-o de zid şi suie-te sus! Şi ce dacă ne urmăreşte cineva? Nu eşti omul meu? Uită-te, Aurilly, zău, uită-te!

Aurilly se pregătea tocmai să dea ascultare poruncii stăpânului său, dar nu apucase să facă nici câţiva paşi, că auzi pe cineva străbătând în goană piaţa.

— Alarmă, monseniore, alarmă! îi strigă Henri ducelui.

Dintr-un salt, Aurilly fu lângă stăpânul său.

— Dumneata! se miră ducele. Dumneata aici, conte!? Cine ţi-a dat voie să-ţi părăseşti postul?

— Monseniore – răspunse Henri, hotărât – dacă alteţa voastră socoteşte cu cale să mă pedepsească, mă va pe­depsi; deocamdată însă datoria îmi cerea să vin aici şi n-am făcut decât să-mi îndeplinesc datoria.

Ducele, cu un zâmbet plin de tâlc, aruncă o privire spre fereastră.

— Datoria, conte? Ce fel de datorie, lămureşte-mă şi pe mine, te rog – spuse el.

— Monseniore, s-au ivit nişte călăreţi pe malul fluviu­lui şi nu putem şti dacă sunt prieteni sau duşmani.

— Erau mulţi? întrebă ducele, îngrijorat.

— Cu duiumul, monseniore.

— Ai făcut bine că te-ai întors, conte, n-are rost să facem pe vitejii: dă ordin să-i trezească pe jandarmii dumitale. S-o apucăm pe malul râului, care nu-i chiar atât de larg, şi s-o ştergem cât mai repede. Cred că-i lucrul cel mai înţelept.

— Fără îndoială, monseniore, fără îndoială, dar cred c-ar trebui să-l înştiinţăm şi pe fratele meu, şi cât mai grabnic.

— Doi oameni sunt de ajuns.

— Dacă socotiţi că ajung doi oameni, monseniore – spuse Henri – mă duc eu atunci împreună cu un jan­darm.

— Ei, drăcia dracului, nici să nu te gândeşti! protestă cu însufleţire prinţul. Nu, du Bouchage, dumneata vii cu noi. Ce dracu! Cum aş putea să mă lipsesc într-un mo­ment ca ăsta de un apărător atât de iscusit ca dumneata!

— Alteţa voastră vrea să plece cu toată escorta?

— Da, cu toată.

— Am înţeles, monseniore – răspunse Henri, înclinându-se. Şi când vrea să plece alteţa voastră?

— Chiar acum, conte.

— Hei! strigă Henri. Să vină cineva!

Tânărul cornet ieşi din umbra ulicioarei, ca şi când n-ar fi aşteptat decât ordinul comandantului său ca să se în­făţişeze.

Henri îi dădu instrucţiuni şi aproape îndată după aceea, jandarmii începură să se replieze spre burg, retrăgându-se din împrejurimile aşezării pentru a se pregăti de plecare.

În mijlocul lor, ducele stătea de vorbă cu ofiţerii.

— Domnilor – le explica el – pe cât se pare, prinţul de Orania şi-a trimis oamenii să mă hăituiască; un vlăstar al casei regale franceze nu se cuvine însă să cadă prizonier, decât doar în urma unei bătălii cum a fost cea de la Poitiers sau de la Pavia. Să ne înclinăm deci în faţa numărului şi să ne retragem spre Bruxelles. Atâta timp cât voi fi printre dumneavoastră, sunt încredinţat că viaţa şi libertatea mea vor fi în siguranţă. Apoi, întorcându-se către Aurilly: Tu ai să rămâi pe loc. Mă îndoiesc că femeia o să vină cu noi. De altminteri, îi cunosc îndeajuns pe fraţii Joyeuse ca să-mi dau seama că mezinul nu va îndrăzni s-o ia cu dânsul pe iubita lui, atâta vreme cât sunt şi eu aici. Şi pe urmă se ştie doar că nu mergem la bal, trebuie s-o ţinem tot într-o fugă şi mă îndoiesc că o femeie ar putea înfrunta o ase­menea oboseală.

— Unde se duce monseniorul?

— În Franţa. Am impresia că aici toate planurile mele au dat greş.

— Dar în care parte anume a Franţei? Monseniorul crede oare c-ar fi prudent să se întoarcă la curte?

— Sigur că nu; de aceea, pe cât se pare, am să mă opresc în drum la unul din apanajele mele, să zicem, de pildă, Château-Thierry.

— Alteţa voastră e hotărâtă să rămână acolo?

— Da, cred că Château-Thierry e locul cel mai potrivit din toate punctele de vedere; în primul rând fiindcă se află la douăzeci şi patru de leghe de Paris, adică aşa cum e mai bine; pe urmă, voi putea să fiu tot timpul cu ochii pe domnii de Guise, care, şase luni pe an, şi le petrec la Soissons. Aşadar, acolo, la Château-Thierry, o să mi-o aduci pe frumoasa necunoscută.

— Dar cine ştie, monseniore, dacă o să vrea să vină cu mine?

— Eşti nebun? Dimpotrivă, de vreme ce du Bouchage mă însoţeşte la Château-Thierry şi ea îl urmează pretutin­deni pe du Bouchage, totul o să meargă de la sine.

— Dar poate c-o să i se năzare să plece într-altă parte când o să-şi dea seama că vreau s-o aduc alteţei voastre.

— N-ai să mi-o aduci mie, ci contelui, doar ţi-am mai spus odată. Haida-de! Pe cinstea mea, zău, s-ar zice că pentru prima oară în viaţa ta îmi dai o mână de ajutor în­tr-o împrejurare ca asta. Ai bani?

— Am cele două fişicuri de galbeni pe care alteţa voastră mi le-a încredinţat când am părăsit tabăra din poldere.

— Hai, dă-i drumul atunci! Şi caută ca prin orice mij­loc, mă înţelegi? prin orice mijloc să mi-o aduci pe fru­moasa necunoscută la Château-Thierry; poate că, văzând-o mai de aproape, am s-o recunosc.

— Şi cu servitorul ce fac, îl iau şi pe el?

— Da, dacă nu te încurcă.

— Şi dacă mă încurcă?

— Fă ceea ce faci de obicei când te poticneşti de o pia­tră în drum: aruncă-l în şanţ.

— Prea bine, monseniore.

Pe când cei doi lugubri uneltitori urzeau într-ascuns planurile lor, Henri urca treptele scării ce ducea la etaj ca să-l trezească pe Remy.

Auzind despre ce-i vorba, Remy bătu în uşă într-un anumit fel şi, o clipă mai apoi, tânăra femeie îi deschise.

În spatele slujitorului, Diane îl zări pe du Bouchage.

— Bună seara, domnule! îl întâmpină ea cu un zâmbet ce de mult nu-i mai luminase obrazul.

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă – se grăbi să se scuze contele – n-aş fi vrut să vă supăr, dar am venit să-mi iau rămas bun.

— Rămas bun?! Dar ce, plecaţi, domnule conte?

— Da, doamnă, plec în Franţa.

— Şi ne părăsiţi?

— N-am încotro, doamnă, datoria îmi cere înainte de toate să execut ordinele prinţului.

— Prinţului? Există oare vreun prinţ pe aici?! se miră Remy.

— Care prinţ? întrebă Diane, schimbându-se la faţă.

— Domnul duce de Anjou, despre care toată lumea cre­dea c-a murit şi care a scăpat ca prin minune, se află în mij­locul nostru.

Diane scoase un ţipăt sfâşietor, iar Remy se făcu galben ca turta de ceară, ca şi când ar fi fost fulgerat de o moarte năprasnică.

— Mai spuneţi-mi vă rog încă o dată – bolborosi Diane – că domnul duce de Anjou trăieşte, că domnul duce de Anjou e aici.

— Dacă n-ar fi fost, doamnă, şi dacă nu mi-ar fi poruncit să-l urmez, puteţi fi sigură că v-aş fi petrecut până la poarta mânăstirii în care, aşa cum mi-aţi spus, aveţi de gând să rămâneţi până la sfârşitul zilelor.

— Da, da, aşa e – întări slujitorul – mânăstirea, doamnă, mânăstirea...

Şi duse un deget la buze. Diane dădu uşor din cap ca să-i arate că pricepuse tâlcul acestui semn.

— V-aş fi petrecut până acolo cu dragă inimă, doamnă – continuă Henri – cu atât mai mult, cu cât mi-e teamă că aţi putea avea neplăceri din partea oamenilor ducelui.

— Cum aşa?

— Da, bănuiesc că ştie, mai bine zis am toate motivele să cred lucrul acesta, că aici în casă locuieşte o femeie şi, probabil, îşi închipuie că e vorba de o prietenă de-a mea.

— Şi ce vă face să credeţi aşa ceva?

— Tânărul nostru cornet l-a văzut rezemând o scară de perete şi uitându-se înăuntru pe fereastră.

— O, Doamne! exclamă Diane. Doamne Dumnezeule!

— Liniştiţi-vă, doamnă, fiindcă l-a auzit totodată spunându-i însoţitorului său că nu vă cunoaşte.

— Ce-are-a face – răspunse tânăra femeie, uitându-se la Remy – ce-are-a face!

— Tot ce doriţi, doamnă, tot – o asigură slujitorul, pe chipul căruia o hotărâre nestrămutată îşi pusese pecetea.

— Nu vă speriaţi, doamnă – spuse Henri – ducele trebuie să plece chiar acum: peste un sfert de ceas veţi fi singură şi liberă. Îngăduiţi-mi deci să mă închin cu respect în faţa domniei voastre şi să vă spun încă o dată că până îmi voi da ultima suflare inima mea nu va bate decât pentru dumneavoastră şi numai datorită domniei voastre. Rămâneţi cu bine, doamnă, rămâneţi cu bine!

Şi înclinându-se cu cea mai adâncă smerenie, ca în faţa unui altar, contele făcu doi paşi înapoi.

— Nu, nu! exclamă Diane, aiurând ca un om mistuit de friguri. Nu, Dumnezeu nu poate îngădui una ca asta, nu. Dumnezeu i-a ridicat zilele, nu se poate să-l fi înviat acum din morţi. Nu, nu, domnule, cu siguranţă că v-aţi înşelat, omul acesta a murit!

În aceeaşi clipă, ca un răspuns la această dureroasă che­mare adresată îndurării cereşti, de afară, din stradă, se auzi glasul ducelui de Anjou.

— Conte – strigă prinţul – conte, nu ne face să te-aşteptăm!

— L-aţi auzit, doamnă? spuse Henri. Încă o dată, ră­mâneţi cu bine!

Şi strângând mâna lui Remy, coborî grăbit treptele.

Diane se apropie de fereastră, scuturată de un tremur nestăpânit, ca o pasăre fascinată de privirea şarpelui din Antile.

Îl zări pe duce călare pe cal: obrazul său era învăpăiat de flacăra torţelor purtate de doi jandarmi.

— Oh! Trăieşte, satana trăieşte! murmură Diane la urechea lui Remy într-un chip atât de înfricoşător, încât până şi slujitorul se cutremură înfiorat. Trăieşte, trebuie deci să trăim şi noi; pleacă în Franţa, foarte bine, Remy, şi noi tot în Franţa vom pleca.

LXXVI

ISPITIREA
Pregătirile de plecare ale jandarmilor stârniseră o ade­vărată harababură în târg; după plecarea lor, zăngănitul armelor şi larma de glasuri se potoli şi-n locul lor se aşternu o linişte desăvârşită.

Remy aşteptă până ce zarva se risipi încetul cu încetul şi se stinse în depărtare, apoi, închipuindu-şi că nu mai rămăsese nimeni în casă, coborî în sala de jos pentru a se îngriji de plecarea sa şi a Dianei.

Însă, în clipa în care deschise uşa, spre marea lui mirare, dădu cu ochii de un om care şedea lângă foc, cu faţa întoarsă către el. Se vedea cât de colo că omul pândea sosirea lui Remy, cu toate că în momentul când îl zări îşi ticlui o mutră nepăsătoare, ca şi cum prea puţin s-ar fi sinchisit de prezenţa lui.

Remy se apropie păşind greoi şi frânt din şale ca de obicei şi lăsându-şi fruntea pleşuvă descoperită, aidoma unui moşneag cocârjat de povara anilor.

Cum însă cel spre care se îndrepta era întors cu spa­tele spre lumină, Remy nu putu să-i desluşească trăsă­turile chipului.

— Mă iertaţi, domnule – spuse el – credeam că sunt singur sau aproape singur în toată casa.

— Şi eu tot aşa – răspunse interlocutorul. Constat însă cu bucurie că voi avea nişte tovarăşi de singurătate.

— O, nişte tovarăşi destul de trişti din păcate, dom­nule – se grăbi să spună Remy – fiindcă, în afară de un tânăr bolnav cu care mă întorc în Franţa...

— A, da – îl întrerupse deodată Aurilly, cu aerul blajin şi milostiv al unui om cumsecade – ştiu despre cine-i vorba.

— Adevărat? întrebă Remy.

— Da, e vorba de tânăra doamnă.

— Care tânără doamnă? se zbârli Remy, pregătindu-se să-l înfrunte.

— Domol, domol, nu te supăra, prietene – îl linişti Aurilly. Sunt intendentul familiei Joyeuse; am venit aici după cel mai tânăr dintre stăpânii mei, din ordinul frate­lui său şi, la plecare, contele mi-a spus să am grijă de o tânără doamnă şi de un slujitor bătrân care vor să se în­toarcă în Franţa, după ce l-au însoţit până în Flandra...

Pe măsură ce rostea aceste cuvinte, omul se apropia de Remy cu o figură zâmbitoare şi drăgăstoasă. Venind spre el, ajunse la un moment dat în dreptul lămpii, a cărei flacără îi lumină obrazul din plin.

Remy putu atunci să-l vadă lămurit. În loc să înain­teze însă, la rândul său, spre cel cu care vorbea, Remy se dădu un pas înapoi şi, pe chipul său sluţit, se zugrăvi o clipă un simţământ ce părea să mărturisească şi spaimă, şi scârbă totodată.

— De ce nu-mi răspunzi? S-ar zice că ţi-o frică de mine? întrebă Aurilly, cu cel mai îmbietor zâmbet pe buze.

— Vă rog să aveţi toată îngăduinţa, domnule – răs­punse Remy, silindu-se să-şi prefacă vocea, care avea un sunet dogit – faţă de un biet bătrân pe care încercările suferite şi rănile căpătate l-au făcut sperios şi neîncrezător.

— Cu atât mai mult, dragul meu – întâmpină Au­rilly – ar trebui să primeşti ajutorul şi sprijinul unui com­patriot cinstit; de altminteri, aşa cum ţi-am spus adineauri, vin în numele unui stăpân în care s-ar cuveni să ai deplină încredere.

— Sigur că da, domnule.

Şi Remy se dădu iar un pas înapoi.

— Ce, vrei să pleci?...

— Mă duc s-o întreb pe stăpâna mea; vă daţi seama ca nu sunt în măsură să hotărăsc singur.

— O, da, bineînţeles; dar, dacă-mi dai voie, aş putea să vorbesc eu însumi cu dânsa şi să-i explic în amănun­ţime sarcina ce mi s-a încredinţat.

— Nu, nu, mulţumesc: poate că doamna mai doarme încă şi pentru mine odihna domniei sale e lucru sfânt.

— Cum doreşti. De altfel, nu am nimic altceva să vă spun decât ceea ce stăpânul meu mi-a dat în grijă să vă aduc la cunoştinţă.

— Mie?

— Dumitale şi tinerei doamne.

— Stăpânul dumneavoastră, domnule conte de Bouchage, nu-i aşa?

— Dumnealui în persoană.

— Mulţumesc, domnule.

În momentul în care închise uşa, toate semnele bătrâneţii, în afară de fruntea pleşuvă şi cutele de pe obraz, se topiră pe loc şi Remy începu să urce treptele atât de repede şi cu o atât de neaşteptată vioiciune, încât nimeni nu i-ar fi dat mai mult de douăzeci şi cinci de ani moşnea­gului care, cu câteva clipe mai înainte, părea să aibă cel puţin şaizeci.

— Doamnă, doamnă! strigă slujitorul cu o voce schim­bată de îndată ce o zări pe Diane.

— Ei, ce s-a mai întâmplat, Remy? Ducele tot n-a plecat?

— Ba da, doamnă, dar a rămas în schimb aici un dia­vol de o mie de ori mai crunt, de o mie de ori mai de temut decât el; o spurcăciune pe care, de şase ani încoace, zi de zi, m-am rugat cerului s-o pedepsească, aşa cum dumneavoastră vă rugaţi pentru stăpânul ei, şi cum, de bună seamă, vă veţi fi rugând şi acum, aşteptând să-i dau pedeapsa cuvenită cu mâna mea.

— Nu cumva e Aurilly?

— Aurilly în carne şi oase; nemernicul e aici, uitat de mârşavul său complice, ca un şarpe răzleţit de cuib.

— Uitat zici, Remy? O, te înşeli amarnic; doar îl cu­noşti pe duce şi ştii foarte bine că nu obişnuieşte să lase le voia întâmplarii o ticăloşie pe care poate s-o facă el în­suşi. Nu, nu, Remy, nu l-a uitat pe Aurilly, dimpotrivă, l-a lăsat aici şi l-a lăsat cu un anumit scop, te rog să mă crezi.

— O, despre el, doamnă, sunt în stare să cred orişice.

— Ştie cumva cine sunt?

— N-am impresia.

— Şi nici pe tine nu te-a recunoscut?

— Cât despre mine, doamnă – răspunse Remy cu un zâmbet trist – nimeni nu m-ar mai putea recunoaşte acum.

— Dar poate că bănuieşte cine sunt?

— Nu, fiindcă a ţinut să vă vadă.

— Remy, ascultă-mă pe mine, dacă nu m-a recunos­cut, în orice caz are unele bănuieli.

— Nimic mai simplu, atunci – spuse Remy, posomo­rât – şi nu pot decât să mulţumesc Celui de Sus că ne arată fără nici un ocoliş calea pe care trebuie s-o urmăm: burgul este pustiu, nemernicul e singur, aşa cum sunt şi eu... am văzut că poartă la brâu un pumnal... ca şi mine, şi eu am un cuţit la brâu...

— Stai puţin, Remy, stai puţin – îl întrerupse Diane. N-am de gând să mă târguiesc cu tine pentru viaţa unui netrebnic, dar, înainte de a-l răpune, ar fi bine să ştim ce vrea de la noi şi dacă, în împrejurarea de faţă, n-am putea folosi cumva răul pe care vrea să ni-l facă. Cine ţi-a spus că e, Remy, când a stat de vorbă cu dumneata?

— Mi-a spus c-ar fi intendentul domnului du Bou­chage, doamnă.

— Vezi bine că minte; trebuie deci să aibă vreun in­teres ca să mintă. Să aflăm mai întâi ce vrea, în aşa fel încât să nu bage de seamă ce vrem noi de la el.

— Voi face aşa cum porunciţi, doamnă.

— Deocamdată, ce doreşte?

— Să vă însoţească.

— În ce calitate?

— În calitate de intendent al contelui.

— Spune-i că primesc.

— Păcatele mele, doamnă!

— Şi mai spune-i că tocmai mă gândeam să plec în An­glia, unde am nişte neamuri, dar că mai stau totuşi în cumpănă; minte aşa cum te-a minţit şi el; ca să poţi birui, Remy, trebuie să lupţi cu aceleaşi arme.

— Dar o să vă vadă.

— Şi masca mea? Ai uitat masca, Remy? De altfel, îmi vine să cred că ştie cine sunt.

— Atunci, dacă ştie, înseamnă că vrea să vă întindă o cursă.

— Singurul mijloc pentru a te feri este să dai impre­sia că eşti gata să cazi în ea.

— Totuşi...

— Spune-mi de ce ţi-e frică? Poate fi ceva mai groaz­nic decât moartea?

— Nu.

— Şi-atunci? Sau nu mai eşti chiar atât de hotărât să mori pentru a-ţi îndeplini legământul?

— Ba da; dar nu să mor fără a mă fi răzbunat.

— Remy, Remy – spuse Diane cu o privire înflăcă­rată de o exaltare sălbatică – o să ne răzbunăm, n-avea grijă, tu pe slujitor, iar eu pe stăpân.

— Prea bine, doamnă, s-a făcut.

— Du-te, dragul meu, du-te.

Remy coborî scările, deşi cu inima îndoită. Cât era el de viteaz, în momentul în care dăduse cu ochii de Aurilly, tânărul simţise acea cutremurare nervoasă plină de o si­nistră spaimă ce te face să te încrâncenezi la vederea unei reptile; şi acum voia să ucidă, numai fiindcă fusese în­fricoşat.

Totuşi, pe măsură ce cobora treptele, sufletul său atât de bine oţelit îşi recăpăta dârzenia dintotdeauna şi, în clipa când deschise din nou uşa, Remy era hotărât, în pofida sfaturilor Dianei, să-l tragă de limbă pe Aurilly, silindu-l să se dea de gol, iar în cazul când ar descoperi, după cum bănuia, cine ştie ce urzeală mârşavă, să-l înjunghie pe loc.

Aşa înţelegea Remy diplomaţia.

Aurilly îl aştepta nerăbdător; deschisese fereastra ca să poată supraveghea dintr-o ochire toate ieşirile.

Remy se apropie de el, înarmat cu o hotărâre nestrămu­tată; de aceea primele cuvinte ce-i ieşiră din gură fură rostite cu un aer împăciuitor şi blajin.

— Domnule – spuse el – stăpâna mea nu poate primi propunerile dumneavoastră.

— Şi pentru ce?

— Pentru că nu sunteţi intendentul domnului du Bouchage.

Aurilly se schimbă la faţă.

— De unde ştii? întrebă el.

— E la mintea cocoşului. Domnul du Bouchage mi-a încredinţat la plecare persoana pe care o însoţesc, iar domnul du Bouchage nu mi-a pomenit nimic despre dom­nia voastră când ne-am despărţit.

— Probabil că s-a întâlnit cu mine după aceea.

— Minciuni, domnule, minciuni.

Aurilly îşi umflă pieptul; judecând după înfăţişare, slujitorul părea un biet moşneag.

— Îţi cam iei nasul la purtare, unchiule! îi spuse el, încruntându-se. Ia seama! Eşti om bătrân, iar eu sunt tânăr; eşti neputincios, iar eu în toată puterea vârstei. Remy se mulţumi să zâmbească, fără să-i răspundă nimic. Dacă ţi-aş fi pus gând rău, dumitale sau stăpânei dumitale – continuă Aurilly – ar fi de ajuns să ridic mâna.

— Ferească Dumnezeu! se grăbi să spună Remy. Poate că m-am înşelat, poate că, într-adevăr, îi vreţi binele.

— Mai încape vorbă!

— Spuneţi-mi atunci lămurit ce poftiţi.

— Dragul meu – căută să-l ispitească Aurilly – aş pofti să-mi dai o mână de ajutor şi, cu prilejul acesta, să te şi pricopsesc.

— Şi dacă nu vreau?

— În cazul acesta, fiindcă văd că-mi vorbeşti deschis, am să-ţi răspund şi eu fără ocolişuri: în cazul acesta pof­tesc să te omor.

— Să mă omorâţi?! Nu zău? spuse Remy cu un zâmbet hain.

— Da, am mână liberă s-o fac.

Remy trase adânc aer în piept.

— Dar ca să vă pot da o mână de ajutor – întâmpină el – ar trebui să ştiu măcar ce urmăriţi.

— Am să-ţi spun: ai ghicit, unchiule, nu sunt în slujba contelui du Bouchage.

— Aşa! În slujba cui atunci?

— În slujba unui domn şi mai suspus.

— Băgaţi de seamă: mi-e teamă c-o să spuneţi iar o minciună.

— De ce?

— Pentru că mai presus decât casa Joyeuse, nu prea ştiu multe alte case.

— Nici chiar casa regală a Franţei?

— Adevărat?! se miră Remy.

— Şi iată cum înţelege să plătească – adăugă Aurilly, strecurând în mâna lui Remy unul din fişicurile cu galbeni primite de la ducele de Anjou.

În momentul în care îi atinse mâna, Remy tresări şi se dădu un pas înapoi.

— Sunteţi în slujba regelui? întrebă el cu o naivitate care ar fi făcut cinste chiar şi unui om mai şmecher ca el.

— Nu a lui, ci a fratelui său, domnul duce de Anjou.

— Aşa? Foarte bine, sunt sluga preaplecată a dom­nului duce.

— Ei, aşa-mi place.

— Şi pe urmă?

— Cum adică, pe urmă?

— Da, ce doreşte monseniorul?

— Monseniorul, iubitule – spuse Aurilly, apropiindu-se de Remy şi încercând din nou să-i strecoare fişicul în mână – monseniorul e îndrăgostit de stăpâna dumitale.

— O cunoaşte, va să zică?

— A văzut-o.

— A văzut-o! exclamă Remy, încleştând degetele pe mânerul cuţitului. Şi când anume a văzut-o?

— Astă-seară.

— Nu se poate! Stăpâna mea n-a ieşit din camera dumneaei.

— Tocmai aici e clenciul; prinţul s-a purtat într-ade­văr ca un şcolar, dovadă că e îndrăgostit până peste urechi.

— Ce-a făcut? Pot să ştiu şi eu?

— A luat o scară şi s-a căţărat pe balcon.

— Aha! icni Remy, silindu-se să-şi stăpânească bătăile năprasnice ale inimii. Aha, aşa a făcut, va să zică?

— S-ar părea că e grozav de frumoasă – adăugă Aurilly.

— Dar ce, dumneavoastră n-aţi văzut-o?

— Nu, dar, după câte mi-a spus monseniorul, abia aş­tept s-o văd, dacă nu de altceva, cel puţin ca să-mi dau seama în ce măsură poate să-şi piardă dreapta judecată din pricina dragostei un om cu bun simţ. Aşadar, ne-am în­ţeles, eşti omul nostru?

Şi pentru a treia oară, Aurilly încercă să-l înduplece pe Remy să primească banii.

— Nici vorbă că sunt omul dumneavoastră – confirmă slujitorul, dând la o parte mâna lui Aurilly. Trebuie to­tuşi să ştiu ce am de făcut în istoria asta pe care o puneţi la cale.

— Spune-mi mai întâi: doamna de sus e amanta dom­nului du Bouchage sau a fratelui dumisale?

Remy simţi cum i se urcă tot sângele în obraji.

— A nici unuia dintre ei – răspunse el, stingherit. Doamna de sus n-are nici un iubit.

— Nici un iubit! O femeie care n-are nici un iubit e o trufanda rară! Să fiu al dracului! Monseniore, am des­coperit piatra filozofală.

— Prin urmare, monseniorul duce de Anjou este îndră­gostit de stăpâna mea?

— Da.

— Şi ce vrea?

— Vrea s-o aducă la Château Thierry, spre care se în­dreaptă acum în marş forţat.

— Pe viaţa mea, zău dacă am mai pomenit o dragoste care să se aprindă atât de repede.

— Aşa se aprinde monseniorul de obicei.

— Toate ar fi bune dacă n-ar exista totuşi o piedică – spuse Remy.

— Care?

— Faptul că stăpâna mea vrea să se îmbarce pentru Anglia.

— Ei, drăcie! Uite, tocmai în treaba asta ne-ai putea fi de ajutor: încearcă s-o convingi.

— În ce privinţă?

— Să plece în direcţia cealaltă.

— N-o cunoaşteţi pe stăpâna mea, domnule: când îi intră ceva în cap, nimeni n-o poate face să-şi iasă dintr-ale sale. De altminteri, nu-i de ajuns să se întoarcă în Franţa, în loc să plece la Londra. În cazul când s-ar duce la Château-Thierry, credeţi c-o să se lase înduple­cată de dorinţele prinţului?

— Şi de ce nu, mă rog?

— Pentru că nu-l iubeşte pe ducele de Anjou.

— Fugi de aici! Un fiu de rege nu se poate să nu fie iubit.

— Dar din moment ce a bănuit că stăpâna mea îl iu­beşte fie pe domnul conte du Bouchage, fie pe domnul duce de Joyeuse, cum de i-a trecut prin gând monsenio­rului duce de Anjou s-o răpească bărbatului de care este îndrăgostită?

— Ai nişte păreri cât se poate de vulgare, unchiaşule – spuse Aurilly – şi, cum văd eu, o să ne înţelegem cam greu amândoi; de aceea n-are rost să mai lungesc vorba; mi-am zis că-i mai bine să te iau cu duhul blândeţii decât cu răul, dar dacă mă sileşti să întorc foaia, n-am încotro, am s-o întorc.