Cei patruzeci şi cinci

Henri hotărî să păstreze lucrurile aşa cum se aflau, nu pentru că ar fi avut aceleaşi gusturi ca şi fratele său, care era un sibarit şi o fire poetică, ci din indiferenţă şi fiindcă, oriunde ar fi locuit, acolo sau într-altă cameră, pentru el era totuna.

Cum însă, oricare ar fi fost starea lui sufletească, educa­ţia pe care o primise îl făcea să nu nesocotească niciodată datoriile sale faţă de monarh sau faţă de prinţii din casa regală a Franţei, contele avu grijă să se intereseze în­deaproape în care parte anume a castelului locuia ducele de Anjou de când se înapoiase din bătălie.

În privinţa aceasta, întâmplarea îl favorizase pe Henri, scoţându-i în cale cea mai minunată călăuză pe care şi-o putea dori; e vorba de tânărul cornet a cărui indiscreţie dezvăluise prinţului taina contelui du Bouchage, în satul acela din Flandra în care am poposit la un moment dat împreună cu eroii noştri; cornetul fusese necontenit în preajma prinţului, de când acesta se înapoiase în ţară, şi putea deci să-i dea cele mai amănunţite lămuriri lui Henri.

Sosind la Château-Thierry, la început prinţul fusese ah­tiat de petreceri şi zaiafeturi; locuia pe atunci în aparta­mentele mari, primea dimineaţa şi seara, iar în timpul zilei hăituia cerbii în pădure sau vâna cu coţofene în parc; dar, de când aflase vestea morţii lui Aurilly, veste care nimeni nu ştia cum îi ajunsese la ureche, prinţul se retrăsese în pavilionul din mijlocul parcului; pavilionul acesta, un fel de sihăstrie în care, în afară de cei mai apropiaţi dintre gentilomii de la curtea prinţului, nu putea pătrunde ni­meni altcineva, era tăinuit în frunzişul arborilor şi abia dacă se zărea peste crestele carpenilor gigantici sau prin desimea gardurilor vii.

Prinţul trăia retras, aşadar, de două zile în pavilionul respectiv; cei care nu-l cunoşteau prea bine spuneau că mâhnirea pe care i-o pricinuise moartea lui Aurilly îl în­demnase să caute singurătatea; cei care-l cunoşteau însă pretindeau că în pavilionul din parc se petreceau nu ştiu ce lucruri necurate sau ruşinoase care, odată şi odată, aveau să iasă la lumina zilei. Şi una, şi cealaltă din aceste ipoteze erau deopotrivă vrednice de crezare, cu atât mai mult cu cât prinţul părea disperat ori de câte ori era nevoit să vină la castel pentru cine ştie ce treabă sau ca să pri­mească vreun oaspete; aşa că, de îndată ce termina ce avea de făcut sau de cum pleca oaspetele, se grăbea să se întoarcă din nou în sihăstria sa, unde era slujit doar de doi valeţi bătrâni, care-l ştiau de când venise pe lume.

— În cazul acesta – spuse Henri – dacă prinţul e în asemenea toane, mă tem că serbările n-au să fie prea vesele.

— Cu siguranţă – răspunse cornetul – fiindcă toată lumea va fi mişcată de suferinţele prinţului, pe care soarta l-a lovit nu numai în mândria lui, dar şi în cele mai adânci sentimente de prietenie.

Fără voia lui, Henri continuă să-i pună mereu alte în­trebări, simţind cum, pe măsură ce întreba, curiozitatea lui sporea în chip ciudat: moartea lui Aurilly, pe care-l cu­noscuse la curte şi pe care-l întâlnise din nou, mai apoi, în Flandra; aparenta indiferenţă cu care prinţul îi anunţase pierderea suferită; singurătatea în care se spunea că prinţul trăia ferecat în urma acestei morţi, toate lucrurile acestea erau cumva legate, fără să-şi poată da seama în ce fel anume, de canavaua mohorâtă şi misterioasă pe care, de o bucată de vreme, erau brodate întâmplările propriei sale vieţi.

— Parcă ziceai adineauri – îl întrebă el pe cornet – că nu se ştie cum a ajuns la urechea prinţului vestea morţii lui Aurilly?

— Nu.

— Totuşi – stărui el – nu s-a auzit nici un zvon în legătură cu asta?

— Bineînţeles – mărturisi cornetul – c-o fi adevărat ori nu, ştiţi dumneavoastră, totdeauna trebuie să se audă ceva.

— Şi cam ce anume, spune-mi şi mie.

— Se zice că prinţul era la vânătoare în răchitişul de lângă râu şi că s-ar fi răzleţit de ceilalţi vânători, fiindcă, ştiţi cum e dânsul, face totul după cum i se năzare, îşi ia vânt şi se înfierbântă deodată, fie că-i vorba de vânătoare sau de ştiu eu ce petrecere, de o bătălie sau de un necaz care-l apasă, când, la un moment dat, l-au văzut întorcându-se cu o figură îndurerată. Crezând că avusese vreo pă­ţanie oarecare, aşa cum se întâmplă de obicei la vânătoare, curtenii au început să-l iscodească. Ţinea în mână două fişicuri de galbeni. "Vă daţi seama, domnilor? a rostit el cu o voce întretăiată. Aurilly a murit, Aurilly a fost mâncat de lupi."

Care mai de care s-a grăbit să protesteze, zicând că nu se poate. "Ba da, a întărit prinţul, aşa e cum vă spun, pe legea mea! Bietul cântăreţ din lăută a fost toată viaţa lui mult mai iscusit muzicant decât călăreţ; calul lui pare-se c-ar fi luat-o razna şi că Aurilly ar fi căzut într-o râpă unde a şi murit. A doua zi, doi călători care treceau prin dreptul râpei au găsit un hoit pe jumătate mâncat de lupi, şi cea mai bună dovadă că lucrurile s-au petrecut într-a­devăr aşa şi că tâlharii n-au nici un amestec în treaba asta sunt aceste două fişicuri de galbeni pe care Aurilly le avea asupra lui şi care mi-au fost înapoiate aşa cum erau, fără să lipsească nimic." Cum însă nimeni nu văzuse pe cel ce-i adusese fişicurile – continuă cornetul – toată lumea s-a gândit că fusese probabil înmânate prinţului de către cei doi călători care se întâlniseră cu dânsul pe malul râului şi, recunoscându-l, îl înştiinţaseră despre moartea lui Aurilly.

— Curios – murmură Henri.

— Cu atât mai curios – urmă cornetul – cu cât se mai spune că cineva l-ar fi văzut pe prinţ... o fi adevărat sau o fi numai o scornire?... deschizând portiţa parcului din dreptul castanilor şi că puţin mai apoi s-ar fi strecurat pe poartă două umbre. Prinţul, aşadar, a dat drumul în parc la doi oameni, adică celor doi călători; din ziua aceea prinţul s-a retras în pavilion şi nimeni nu l-a mai zărit de atunci decât pe furiş.

— Şi n-a văzut nimeni cum arată cei doi călători? în­trebă Henri.

— Eu – răspunse cornetul. Ducându-mă într-o seară pentru a-i cere prinţului parola pentru straja castelului, am întâlnit un om care nu părea să fie de la curtea alteţei sale; de văzut însă n-am putut să-i văd figura, fiindcă în clipa în care a dat ochii cu mine s-a întors şi şi-a tras pe faţa gluga laibărului.

— Gluga laibărului?

— Da, părea să fie un ţăran flamand după înfăţişare şi nu ştiu de ce mi-a amintit de omul acela care era cu dum­neavoastră atunci când ne-am întâlnit în Flandra.

Henri tresări; observaţia cornetului se asocia cu inte­resul nedesluşit, dar stăruitor, pe care i-l stârnise această poveste. Ştiind că Diane împreună cu însoţitorul ei fuse­seră lăsaţi în grija lui Aurilly, şi lui îi trecuse prin minte că cei doi călători care-i anunţaseră prinţului moartea bie­tului cântăreţ din lăută nu erau nişte necunoscuţi pentru dânsul.

Henri îl privi cercetător pe cornet.

— Şi în momentul în care ţi s-a părut că-l recunoşti pe omul ăsta, la ce te-ai gândit, domnule, dacă-mi dai voie să te întreb? îl iscodi el.

— Uitaţi ce cred eu – răspunse cornetul – deşi n-aş putea să spun nimic precis: prinţul n-a părăsit pesemne planurile sale în privinţa ţărilor flamande; drept care se foloseşte de spioni tocmiţi în slujba domniei sale; omul cu laibăr de lână trebuie să fie vreunul din aceşti spioni care, ducându-se în recunoaştere, va fi auzit despre păţania mu­zicantului şi, la întoarcere, va fi adus două veşti deodată.

— Se prea poate – spuse Henri, îngândurat. Dar ce făcea omul ăsta când l-ai văzut dumneata?

— Mergea de-a lungul gardului viu ce mărgineşte par­terul castelului – se vede foarte bine de aici, de la fe­reastră – şi părea că se îndreaptă spre sere.

— Ziceai, aşadar, că cei doi călători, căci parc-aşa zi­ceai c-ar fi doi...

— Aşa am auzit c-ar fi intrat două persoane pe poartă, eu însă n-am văzut decât una singură, pe omul cu laibăr.

— Atunci, după câte spui dumneata, înseamnă că omul cu laibăr locuieşte într-una din sere?

— De bună seamă.

— Şi serele astea au vreo ieşire?

— Spre oraş? Da, domnule conte.

Henri rămase tăcut o bucată de vreme; îi bătea inima să se spargă; amănuntele acestea, indiferente în aparenţă pentru el, care, în toată această încurcătură misterioasă, părea să vadă mai mult decât ceilalţi, ca şi când ar fi avut darul prorocirii, îl interesau peste măsură de mult.

Între timp, afară se înnoptase şi cei doi tineri stăteau de vorbă pe întuneric în apartamentul lui Joyeuse.

Obosit de călătorie, ameţit de întâmplările bizare pe care cornetul i le istorisise, incapabil să ţină piept emoţiilor de care fusese copleşit la auzul acestor întâmplări, contele stătea întins pe patul fratelui său, cufundându-şi fără să vrea privirile în adâncurile albastre ale cerului ce părea bătut în diamante.

Tânărul cornet şedea pe pervazul ferestrei, lăsându-se la rândul său cuprins de acea uitare de sine, de poezia ti­nereţii, de senzaţia aceea plăcută şi catifelată de toropeală pe care o prilejuieşte răcoarea îmbălsămată a nopţii.

O tăcere desăvârşită coborâse asupra parcului şi a ora­şului, uşile se închideau, luminile se aprindeau rând pe rând, undeva departe se auzeau lătrând câinii în cuştile lor, stârniţi de rândaşi, care se duceau ca în fiecare seară să zăvorască grajdurile.

Deodată cornetul se ridică în picioare, făcu un semn cu mâna ca să-i atragă luarea-aminte şi, aplecându-se pe fe­reastră, îl chemă grăbit în şoaptă pe conte, care şedea în­tins pe pat:

— Veniţi încoace! spuse el.

— Ce este? întrebă Henri, trezindu-se brusc din visare.

— Omul, omul!

— Care om?

— Omul cu laibăr, spionul...

— Ah! suspină Henri, sărind din pat drept la fereas­tră şi sprijinindu-se de umerii cornetului.

— Uitaţi-l acolo – continuă cornetul – îl vedeţi? Merge de-a lungul gardului viu; staţi puţin c-o să iasă iar la iveală, priviţi spre rariştea aceea luminată de lună; iată-l, iată-l!

— L-am văzut.

— Nu-i aşa că are ceva sinistru?

— Sinistru, ăsta-i cuvântul – răspunse du Bouchage, întunecându-se la rândul său.

— Credeţi c-ar putea fi vreun spion?

— Nu cred nimic şi sunt gata să cred orice.

— Vedeţi, vine dinspre pavilionul prinţului şi se în­dreaptă spre sere.

— Acolo va să zică-i pavilionul prinţului? întrebă du Bouchage, arătând cu degetul în direcţia din care părea să vină străinul.

— Vedeţi lumina aceea ce clipeşte printre frunze?

— Văd. Şi?

— E fereastra sufrageriei.

— Aha! spuse Henri. Uite-l că a ieşit iar la iveală.

— Da, cu siguranţă că se duce la sere, unde-l aşteaptă însoţitorul său. Aţi auzit?

— Ce?

— Un scrâşnet de cheie răsucită în broască.

— Ce curios! spuse du Bouchage. Toate lucrurile astea sunt cât se poate de obişnuite şi totuşi...

— Şi totuşi parcă vă înfioară, nu-i aşa?

— Da! recunoscu contele. Dar ce-o mai fi şi asta?

Se auzea un bălăngănit ca de clopot.

— E clopotul care anunţă masa la curtea prinţului. Nu veniţi să cinaţi cu noi, domnule conte?

— Nu, mulţumesc, deocamdată n-am nevoie de nimic, iar dacă mi s-o face foame, am să chem un slujitor.

— Ce rost are să aşteptaţi până atunci, domnule conte, veniţi cu noi să mai petreceţi puţin.

— Nu, nu se poate.

— De ce?

— Alteţa sa regală mi-a spus, aproape mi-a poruncit, să cer să mi se servească masa la mine în cameră; dar n-aş vrea să întârzii din pricina mea.

— Mulţumesc, domnule conte, bună seara! Luaţi seama să nu scăpaţi din ochi fantoma noastră.

— O, nici o grijă, las' pe mine! Doar dacă – avu grijă să adauge Henri, temându-se că spusese mai mult decât tre­buia – doar dacă nu mă va prinde somnul, ceea ce mi se pare mai sigur şi mai sănătos decât să pândesc strigoii şi spionii.

— Nici vorbă – întări cornetul, râzând.

Şi cu aceste cuvinte se despărţi de du Bouchage.

Abia apucase să iasă pe uşă, şi Henri o şi zbughi în grădină.

"Da, e Remy, e Remy! murmură el. L-aş recunoaşte şi-n beznele iadului."

Şi, simţind cum i se taie genunchii, tânărul îşi strânse în palmele asudate fruntea arzătoare.

"Doamne, Doamne! bolborosi el. N-o fi cumva vreo nă­lucire a creierului meu bolnav? Mi-o fi scris oare să văd necontenit înaintea ochilor, ziua ca şi noaptea, în somn sau treaz, aceste două chipuri care au săpat o brazdă atât de adâncă în viaţa mea? Într-adevăr – continuă el, ca şi cum ar fi simţit nevoia să se convingă singur – ce să caute Remy aici, la castelul ducelui de Anjou? Ce rost ar avea? Ce legături ar putea să existe între ducele de Anjou şi Remy? Şi, în sfârşit, cum l-ar fi lăsat inima s-o părăsească pe Diane, de care nu se desparte niciodată? Nu, nu poate fi el."

Pentru ca puţin mai târziu, o convingere lăuntrică, adânc înrădăcinată, instinctivă să-i risipească îndoielile:

"El e! El e!" şopti Henri, disperat, sprijinindu-se de pe­rete să nu cadă.

În momentul în care tocmai îşi mărturisea gândul acesta stăruitor, nebiruit, mai puternic decât toate celelalte, scârţâitul strident al cheii în broască se auzi din nou şi, cu toate că zgomotul era aproape imperceptibil, simţu­rile lui aţâţate îl prinseră din zbor. Tânărul fu străbătut din creştet până în tălpi de un fior neasemuit. Trase din nou cu urechea. Se lăsase o tăcere atât de adâncă în jurul lui, încât îşi auzea inima bătându-i.

Trecură astfel câteva minute fără să se arate nimic din ceea ce se aştepta să vadă. Totuşi, dacă ochii lui nu în­trezăreau nimic, în schimb urechile îl înştiinţau că se apro­pie cineva. Nisipul scrâşnea, strivit de nişte paşi. Deodată, linia dantelată a aleii de carpeni ieşi mai desluşit în vileag, şi pe fundalul acesta întunecat zări mişcându-se o mogâldeaţă, şi mai întunecată încă.

"Uite-l că se întoarce – murmură Henri. O fi singur?... Sau e însoţit?"

Mogâldeaţa se îndrepta spre un luminiş ce strălucea poleit de razele lunii.

Ceva mai înainte, în momentul în care omul cu laibăr străbătea acest luminiş, mergând în direcţie opusă, lui Henri i se păruse a-l recunoaşte pe Remy.

De astă dată Henri văzu lămurit două umbre deose­bite; nu mai încăpea nici o îndoială. O răceală de moarte îi cuprinse inima, împietrindu-l locului, ca şi când ar fi fost o statuie de marmură.

Cele două umbre mergeau repede şi, în acelaşi timp, cu un pas hotărât; prima era îmbrăcată cu un laibăr de lână şi contelui i se păru a-l recunoaşte şi de astă dată pe Remy. Cea de-a doua, înfăşurată din cap până-n picioare într-o pelerină largă, bărbătească, era ferită de orice pri­vire iscoditoare.

Şi totuşi, sub pelerina aceea, lui Henri i se păru a des­coperi ceea ce nimeni n-ar fi fost în măsură să vadă.

Scoţând un geamăt dureros, în clipa în care cele două misterioase personaje se făcură nevăzute printre copaci, tânărul se repezi în urma lor, furişându-se din boschet în boschet, cu gândul că va reuşi poate să afle cine erau.

"Oh! murmură Henri, ţinându-se după ele. Doamne Dumnezeule, nu cumva m-am înşelat? Să fie cu putinţă oare?"

LXXXVIII

SIGURANŢĂ

Henri se strecură de-a lungul aleii de carpeni, pe partea umbroasă, având grijă să nu facă nici cel mai mic zgomot, fie că păşea pe nisip, fie că se prelingea pe sub frunzişul copacilor.

Obligat să înainteze şi, înaintând, să ia seama la fiece mişcare a sa, Henri nu-şi putea îngădui răgazul de a privi pe îndelete. Cu toate astea, judecând după înfăţişare, după îmbrăcăminte, după mers, era din ce în ce mai convins că omul cu laibăr de lână nu putea fi altul decât Remy. Cât priveşte pe însoţitorul acestuia, în mintea lui încolţeau tot felul de bănuieli, mai înfricoşătoare pentru el decât însăşi realitatea.

Aleea de carpeni se sfârşea în dreptul gardului înalt de spini şi al şirului de plopi ce se ridica întocmai ca un zid, despărţind pavilionul monseniorului duce de Anjou de res­tul parcului şi înconjurându-l cu o perdea de verdeaţă în mijlocul căreia, aşa cum am spus mai înainte, era pe de-a-ntregul cufundat în colţul cel mai izolat al castelului. În împrejurimile lui se aflau minunate havuzuri, desişuri umbroase străbătute de cărări şerpuitoare, copaci seculari peste cupolele cărora luna revărsa o cascadă de lumină argintie, în timp ce sub frunzişurile lor stăruia un întu­neric gros, opac, de nepătruns.

Apropiindu-se de gardul de mărăcini, Henri simţi că i se taie răsuflarea.

Într-adevăr, a nesocoti cu atâta cutezanţă ordinele prin­ţului, a săvârşi o indiscreţie atât de grosolană era un lucru pe care nu putea să-l facă decât o nevrednică iscoadă ori un om gelos, hotărât să meargă până în pânzele albe, şi nici­decum un gentilom cinstit şi leal.

Cum însă, deschizând poarta ce despărţea parcul cel mare de grădina pavilionului, omul cu laibăr făcu o miş­care ce-i descoperi chipul şi cum acest chip era într-adevăr al lui Remy, contele nu mai stătu la îndoială şi porni dârz mai departe, gata să înfrunte orice s-ar fi întâmplat.

Poarta fusese închisă la loc; Henri sări peste bârne şi continuă să-i urmărească pe cei doi oaspeţi atât de ciudaţi ai prinţului. Aceştia iuţiră pasul.

În aceeaşi clipă însă o nouă pricină de alarmă îl făcu pe Henri să se oprească brusc. Auzind zgomotul paşilor lui Remy şi ai însoţitorului său pe nisipul aleii, ducele ieşi din pavilion.

Henri se trase îndată după trunchiul celui mai gros copac şi aşteptă. Nu apucă să vadă nimic altceva decât că Remy se ploconise până la pământ şi că însoţitorul lui, în loc să se încline, aşa cum s-ar fi cuvenit din partea unui bărbat, se mulţumise să facă o reverenţă, ca o femeie, şi că ducele, încântat, îi oferise braţul ca şi când ar fi fost în­tr-adevăr o femeie. Pe urmă câteşitrei se îndreptară spre pavilion şi intrară împreună în vestibulul a cărui uşă se închise în urma lor.

"Trebuie să mă lămuresc odată – îşi spuse Henri – şi să-mi caut un loc de unde să pot vedea cât mai bine fie­care gest fără să prindă cineva de veste."

Alese în cele din urmă un boschet aflat între zidul de verdeaţă şi pavilion, boschet din mijlocul căruia ţâşnea o fântână, bizuindu-se că nimeni nu va pătrunde în acest adăpost, căci, în orice caz, prinţului nu i-ar fi trecut prin minte să se aventureze printre tufişuri, dat fiind răcoarea şi umezeala pe care fântâna le răspândea în jurul ei.

Ascuns după statuia ce străjuia havuzul, urcat pe pie­destalul care-i îngăduia să privească de la oarecare înăl­ţime, Henri putu să vadă tot ce se petrece în pavilion, a cărui fereastră din mijloc stătea larg deschisă în faţa lui.

Cum nimeni nu putea sau, mai bine zis, nu avea voie să se apropie de pavilion, prinţul nu luase nici un fel de precauţie. O masă fastuoasă era aşternută cu tot dichisul şi încărcată cu vinuri alese, turnate în garafe veneţiene. În jurul mesei nu se aflau decât două jilţuri care păreau să aştepte doi convivi.

Ducele se îndreptă spre unul din ele şi, depărtându-se de însoţitorul lui Remy, căruia îi oferise braţul, îl îmbie să şadă pe celălalt jilţ, poftindu-l, pare-se, totodată să-şi scoată pelerina, care, dacă era foarte comodă pentru o plim­bare nocturnă, devenea cât se poate de incomodă în mome­ntul când scopul respectivei plimbări fusese atins şi când acest scop era întâmplător un ospăţ.

Persoana căreia îi făcuse această invitaţie îşi lepădă, în sfârşit, pelerina pe un scaun şi în aceeaşi clipă scânteierea făcliilor lumină puternic chipul palid şi plin de o maies­tuoasă frumuseţe al unei femei, pe care privirile îngrozite ale lui Henri o recunoscură numaidecât.

Era doamna din casa misterioasă de pe strada Augustinilor, călătoarea întâlnită în Flandra; era, în sfârşit, Diane, ale cărei priviri aveau puterea ucigătoare a unor lovituri de pumnal.

De astă dată purta veşminte potrivite cu starea sa, fiind îmbrăcată cu o rochie de brocart; în jurul gâtului, în păr şi la încheieturile mâinilor ei scânteiau diamante.

Sub strălucirea acestor podoabe, paloarea chipului său era şi mai izbitoare şi, văzând văpaia ce stăruia în ochii săi, ai fi putut să crezi că ducele, prin cine ştie ce mijloace vrăjitoreşti, făcuse să apară mai curând fantoma unei femei decât femeia însăşi în carne şi oase.

În momentul acela, dacă nu s-ar fi ţinut de statuia în jurul căruia îşi încolăcise braţele, mai reci decât marmura sculpturii, Henri ar fi căzut pe spate în bazinul fântânii.

Ducele părea beat de bucurie; sorbea din ochi minunata făptură care şedea în faţa lui şi care abia dacă se învredni­cea să atingă bunătăţile aflate pe masă în dreptul ei. Din când în când, François se întindea peste masă şi săruta una din mâinile tăcutei şi palidei sale musafire, care părea cu desăvârşire nesimţitoare la aceste sărutări, de parcă mâna ei ar fi fost dăltuită în alabastru, atât era de străvezie şi de albă.

În răstimpuri, Henri tresărea înfiorat şi ducea mâna la frunte ca să şteargă sudoarea rece ca gheaţa ce-i şiroia pe tâmple, întrebându-se: "E vie oare? Sau numai o umbră?"

Desfăşurând toate darurile sale oratorice, ducele se stră­duia din răsputeri să descreţească fruntea-i înnegurată.

Remy, singurul slujitor care-i servea la masă pe cei doi comeseni, căci ducele avusese grijă să nu mai fie nimeni altcineva de faţă, trecând în răstimpuri prin spatele stăpânei sale, o atingea uşor cu cotul, gest care părea s-o reînsufle­ţească pentru câteva clipe şi s-o trezească la viaţă sau, mai bine zis, la realitate.

Atunci o undă purpurie rumenea chipul tinerei femei, în ochii săi scăpăra un fulger şi un zâmbet flutura pe buzele sale, ca şi când un magician ar fi pus în mişcare nu ştiu ce tainic resort al unui automat iscusit, făcând să-i fulgere ochii, să i se îmbujoreze obrajii şi să i se înfiripe un zâmbet pe buze. Îndată după aceea însă, Diane încremenea din nou în jilţ.

Prinţul totuşi se apropie şi mai mult de ea, încercând, prin cuvintele sale pătimaşe, să înfierbânte inima proaspetei sale cuceriri.

Diane, care din timp în timp ridica ochii spre pendula somptuoasă atârnată pe perete, în faţa ei, deasupra scaunu­lui pe care şedea prinţul, Diane păru atunci să-şi adune puterile şi, continuând să surâdă, căută să ia parte cu ceva mai mult interes la conversaţie.

Ocrotit de frunzişul boschetului, Henri îşi înfigea un­ghiile în palme şi blestema toată zidirea, începând cu feme­ile create de Dumnezeu şi sfârşind cu Ziditorul care-l plăsmuise pe el însuşi.

I se părea monstruos şi nedrept ca o femeie atât de ne­prihănită şi de neînduplecată ca Diane să se lase cucerită în chip atât de vulgar de ducele de Anjou, numai pentru că era prinţ, şi să se închine în faţa dragostei lui, numai fiindcă era poleit cu aur şi sălăşluia într-un palat.

La rândul său, Remy îi stârnea o scârbă atât de cumplită, încât ar fi fost în stare în momentul acela să-i spintece măruntaiele numai ca să vadă dacă o asemenea jivină spur­cată avea, într-adevăr, sânge şi inimă omenească.

Henri stătu astfel ca pe ghimpi, clocotind de furie şi încrâncenat de dispreţ, tot timpul cât ţinu ospăţul care, pentru ducele de Anjou, părea atât de încântător.

Diane sună. Înfierbântat de vin şi de cuvintele-i ga­lante, prinţul dădu să se ridice de la masă ca s-o îmbrăţi­şeze.

Henri simţi cum îi îngheaţă sângele în vine. Îşi pipăi cu mâna şoldul său să vadă dacă îşi luase spada cu el şi pieptul să vadă dacă avea asupra lui un pumnal.

Diane, cu un zâmbet ciudat, care, de bună seamă, până atunci nu fluturase încă pe nici un chip omenesc, Diane îl opri însă pe duce în clipa în care voia să se scoale din jilţ.

— Monseniore – rosti ea – înainte de a mă ridica de la masă îngăduiţi-mi să împart cu alteţa voastră fructul acesta atât de îmbietor.

Spunând aceste cuvinte, întinse mâna spre fructiera de aur filigranat în care se aflau douăzeci de piersici de toată frumuseţea şi luă una din ele. Pe urmă, desprinzând de la cingătoare un cuţitaş încântător cu lama de argint şi plăselele de malahit, tăie piersica în două şi-i oferi o jumătate prinţului, care o luă şi o duse lacom la buze, ca şi cum ar fi sărutat însăşi gura Dianai. Gestul acesta pătimaş îl tulbură însă atât de tare, încât, în momentul în care îşi înfipse dinţii în carnea fructului, i se întunecă dintr-o dată vederea.