Cei patruzeci şi cinci

Prinţului i se păruse a desluşi în sufletul cornetului o umbră de nemulţumire împotriva lui du Bouchage şi de aceea pe el căută mai cu seamă să-l iscodească.

— Dar de ce crezi dumneata – întrebă prinţul – c-a ţinut atât de mult contele să i se încredinţeze o comandă atât de neînsemnată? Ce-a urmărit?

— Să slujească armata, în primul rând – răspunse cornetul. În privinţa asta pot să pun mâna în foc.

— În primul rând, ai spus? Şi pe urmă, domnule?

— Asta nu mai ştiu, monseniore – zise cornetul.

— Vrei să mă amăgeşti sau încerci să te amăgeşti sin­gur, domnule; nu se poate să nu ştii.

— Monseniore, nu sunt în măsură să dau desluşiri, chiar şi alteţei voastre, decât în legătură cu slujba mea.

— Vedeţi, domnilor – spuse prinţul, întorcându-se că­tre cei câţiva ofiţeri care mai rămăseseră încă la masă – vedeţi c-am avut toată dreptatea să mă ascund, de vreme ce există în armata mea secrete pe care nu mi-e îngăduit să le aflu?

— O, monseniore – se apără cornetul – vă rog să nu luaţi în nume de rău discreţia mea; nu există secrete decât în privinţa domnului du Bouchage; nu s-ar putea întâmpla, bunăoară, ca, slujind interesele tuturor, domnul Henri să fi căutat totodată să fie de folos vreunui neam sau prieten de-al său, punându-i la dispoziţie o escortă?

— Cine dintre dumneavoastră este neam sau prieten cu contele? Spuneţi-mi, vă rog, să-l strâng la piept.

— Monseniore – interveni Aurilly. amestecându-se în vorbă cu o respectuoasă familiaritate, potrivit obiceiului său – monseniore, am reuşit să dezleg în parte misterul şi pot să vă spun că nu există nimic care ar putea să tre­zească neîncrederea alteţei voastre. Ruda pe care domnul du Bouchage ţinea s-o escorteze, ruda aceasta, ca să zic aşa...

— Ei? se răsti prinţul. Vorbeşte odată, Aurilly!

— Ei bine, monseniore, ruda aceasta e o femeie.

— Ia te uită, ia te uită! se miră ducele. De ce nu mi s-a spus deschis de la bun început? Henri, dragul de el!... Bine, dar e foarte firesc! Gata, gata, să închidem ochii asupra respectivei rubedenii şi să nu mai vorbim despre asta.

– Ar fi cu atât mai bine, cred, alteţă – îl sfătui Aurilly – cu cât e o treabă cât se poate de misterioasă.

— Cum adică?

— Fiindcă doamna cu pricina, ca şi vestita Bradamante a cărei poveste i-am istorisit-o de atâtea ori alteţei voastre, doamna, zic, umblă îmbrăcată bărbăteşte, spre a nu fi re­cunoscută.

— Păcatele mele! se nelinişti cornetul. Monseniore, vă rog din suflet: domnul Henri pare să aibă cel mai adânc respect pentru această doamnă şi mi-e teamă că s-ar supăra dacă ar şti c-am vorbit mai mult decât se cuvenea.

— Bineînţeles, bineînţeles, domnule cornet; vom fi muţi ca pământul, fii liniştit, muţi ca sărmanul Saint-Aignan; numai că, spre deosebire de el, vom căuta, dacă s-ar întâmpla să dăm ochii cu dânsa, să nu-i facem nici un fel de mutre... Aşa, va să zică, Henri a adus o femeie cu el, nici mai mult nici mai puţin, în mijlocul unui stol în­treg de jandarmi? Şi unde-i acum, Aurilly, femeia aceasta?

— Aici sus.

— Cum, chiar aici, în casă?

— Da, monseniore... dar, ssst! Vine domnul du Bouchage.

— Ssst! repetă prinţul, izbucnind într-un, hohot de râs.

LXXV

UNA DIN AMINTIRILE DUCELUI DE ANJOU

Intrând pe uşă, tânărul conte auzi înfricoşătorul hohot de râs al prinţului; dar cum nu avusese prilejul să trăiască prea mult în preajma alteţei sale, n-avea de unde să ştie ce cumplite ameninţări putea să ascundă o asemenea izbuc­nire de veselie din partea ducelui de Anjou.

Ar fi putut deopotrivă să-şi dea seama, după tulbu­rarea zugrăvită pe chipurile unora dintre cei de faţă că, în lipsa lui, ducele bârfise pe socoteala sa şi că discuţia răuvoitoare ce avusese loc fusese curmată brusc în mo­mentul în care intrase pe uşă.

Henri însă nu era de felul său de ajuns de bănuitor ca să ghicească ce se întâmplase şi nici unul dintre ofiţeri nu era destul de prieten cu dânsul ca să i-o spună de faţă cu ducele.

De altminteri, Aurilly stătea la pândă, şi ducele, care, de bună seamă, îşi şi croise în minte un plan, căută să-l re­ţină pe Henri până ce toţi ofiţerii care luaseră parte la discuţie vor fi plecat.

Ducele făcuse unele schimbări în repartiţia diferitelor posturi. Bunăoară, înainte de venirea ducelui, în calitate de comandant al detaşamentului. Henri socotise de cu­viinţă să rămână în centrul poziţiei, statornicindu-şi car­tierul general în casa în care locuia Diane. Iar cel de-al doilea post mai important după acesta, adică postul aflat pe malul râului, îl încredinţase cornetului.

Luând comanda detaşamentului, ducele luase totodată şi locul lui Henri, trimiţându-l în schimb pe Henri la postul pe care acesta se gândise să-l dea în primire cornetului. Henri nu se arătă câtuşi de puţin mirat. Dându-şi seama că era cel mai important punct strategic, ducele socotise cu cale să i-l încredinţeze lui; era un lucru foarte firesc, atât de firesc chiar, încât toată lumea, şi în primul rând Henri, se înşelă asupra intenţiilor sale.

Henri se simţi totuşi dator să-i dea unele îndrumări cornetului de jandarmi şi se apropie de el. Era tot atât de firesc din partea lui să-i lase în grijă cele două persoane aflate sub ocrotirea sa şi pe care, cel puţin deocamdată, era nevoit să le părăsească.

La primele cuvinte pe care Henri încercă să le schimbe cu cornetul, ducele se grăbi să-i întrerupă.

— Aveţi secrete! spuse el, zâmbind.

Jandarmul se dumerise, în sfârşit, deşi prea târziu, că-şi dăduse prea mult drumul la gură. Şi, cuprins de căinţă, în­cerca să-i vină acum într-ajutor contelui.

— Nu, monseniore – protestă el – domnul conte m-a întrebat numai câte livre de pulbere uscată, care mai poate fi folosită, mi-au mai rămas.

Răspunsul lui avea un îndoit scop, dacă nu şi un îndoit efect: în primul rând să risipească bănuielile ce ar fi putut încolţi în sufletul ducelui, în al doilea rând, să-i arate con­telui că avea alături de el un om de nădejde pe care se putea bizui.

— Aşa! Atunci se schimbă vorba – zise ducele, silit să pună temei pe aceste cuvinte, ca să nu compromită prestigiul său princiar, făcând pe iscoada.

O clipă mai apoi, în timp ce ducele se îndrepta spre uşa ce tocmai fusese deschisă, cornetul îi şopti lui Henri:

— Alteţa sa ştie că sunteţi însoţit de cineva...

Du Bouchage tresări, dar era prea târziu. Ducele nu scăpase din vedere gestul pe care-l făcuse şi ca şi cum ar fi dorit să se încredinţeze singur că ordinele date de dânsul fuseseră întocmai executate, se oferi să-l petreacă pe Henri până la postul său, propunere pe care contele se văzu ne­voit s-o primească. Henri ar fi vrut totuşi să-i dea de ştire lui Remy să fie cu ochii în patru şi să-şi ticluiască dinainte un răspuns în cazul când ar fi fost întrebat, dar nu mai avu cum; nu-i mai rămase nimic altceva de făcut, decât să-i spună cornetului la despărţire:

— Ai grijă de pulbere, mă-nţelegi? Păzeşte-o ca ochii din cap, aşa cum aş fi păzit-o eu însumi.

— Am înţeles, domnule conte – răspunse tânărul.

Pe drum, ducele nu uită să-l întrebe pe du Bouchage:

— Unde zici că se află, conte, pulberea asta pe care i-ai dat-o în păstrare tânărului nostru ofiţer?

— În casa în care îmi statornicisem cartierul meu gene­ral, alteţă.

— Fii pe pace, du Bouchage – îl linişti ducele. Ştiu prea bine cât poate fi de preţios un depozit de muniţii în situaţia în care ne aflăm pentru a nu-l scăpa o clipă din ochi. O să am eu grijă să-l păzesc în locul tânărului nostru cornet.

Şi cu aceste cuvinte, puse capăt discuţiei. Ajunseră ast­fel, fără să mai schimbe o vorbă, la locul unde apele râului se amestecau cu ale fluviului; ducele îi puse în vedere lui du Bouchage să nu-şi părăsească postul sub nici un cuvânt şi porni înapoi spre burg. Îl găsi în sala de mese pe Aurilly, care, aşteptându-l să se întoarcă, adormise pe o laviţă, în­făşurat în mantaua unui ofiţer.

Ducele îl bătu pe umăr, trezindu-l din somn. Aurilly se frecă la ochi şi ridică privirea spre el.

— Ai auzit? întrebă prinţul.

— Da, monseniore – răspunse Aurilly.

— Ştii măcar despre cine vorbesc?

— Ba bine că nu! Despre doamna cea necunoscută, ruda domnului conte du Bouchage.

— Bravo! Văd că nici berea de Bruxelles, nici cea de Louvain nu ţi-au îngreunat mintea.

— Vai de mine, monseniore! Spuneţi ceva sau faceţi numai un semn, şi alteţa voastră va putea să-şi dea seama că sunt mai ager ca oricând.

— Atunci, uite, pune-ţi toată imaginaţia la bătaie şi încearcă să ghiceşti.

— Ei bine, monseniore, am ghicit: alteţa voastră e cu­rioasă.

— Pe naiba! Nu ţi-am cerut să-mi ghiceşti firea; vreau să văd numai dacă poţi să-mi spui ce anume îmi aţâţă cu­riozitatea în clipa de faţă.

— Aţi dori să ştiţi cine este viteaza făptură care n-a pregetat să treacă prin foc şi prin apă ca să-i urmeze pe cei doi domni de Joyeuse, nu-i aşa?

— Per milla pericula Martis¹, cum ar zice sora mea Margot, dacă ar fi aici; ai pus degetul pe rană, Aurilly. Şi fiindcă veni vorba, i-ai scris, Aurilly?

— Cui, monseniore?

— Surorii mele Margot.

— Dar ce, trebuia cumva să-i scriu maiestăţii sale?

— Bineînţeles.

— Ce să-i scriu?

— C-am fost înfrânţi, drăcia dracului, că suntem acum la pământ şi să aibă grijă deci să deschidă bine ochii.

— Pentru ce, monseniore?

— Pentru că Spania, acum c-a reuşit să scape de mine la miazănoapte, s-ar putea să se întoarcă spre miazăzi şi să tabere asupra ei.

— Aşa o, aveţi dreptate.

— Nu i-ai scris?

— Păi de, monseniore...

— Dormeai dus.

— Într-adevăr, de ce să mint! Dar chiar dacă mi-ar fi dat prin gând să-i scriu, cu ce-aş fi scris, monseniore? Fiindcă n-am nici hârtie, nici cerneală, nici pană.

— N-ai decât să cauţi: Quaere et inveniens², cum spune Sfânta Scriptură.

— Cum naiba îşi poate închipui alteţa voastră c-am să găsesc aşa ceva în coliba unui ţăran, care, pun rămăşag, nici măcar nu ştie să scrie?

— Caută totuşi, nătărăule, şi dacă nu găseşti ce-ţi tre­buie, atunci...

— Atunci?

— Atunci poate că găseşti altceva.

— Aşa e, că tare mai sunt dobitoc! exclamă Aurilly, lovindu-se peste frunte. Zău, monseniore, mi-e teamă că alteţa voastră are dreptate: creierul meu a cam început să se împâclească; şi ştiţi de ce, monseniore? Fiindcă mor de somn, grozav aş mai vrea să pun capul jos şi să dorm.

— Bine, bine, te cred; pune-ţi însă pofta în cui deocamdată, şi deoarece n-ai avut grijă să scrii, am să mă ocup eu de treaba asta. Fă-mi rost numai de cele trebuin­cioase pentru scris, caută, Aurilly, caută şi să nu te prind că te întorci până nu vei fi găsit; te-aştept aici.

— Mă duc, monseniore.

— Şi dacă s-ar întâmpla cumva, tot căutând... stai pu­ţin... dacă s-ar întâmpla cumva să observi că locuinţa este într-adevăr pitorească... Ştii doar ce mult îmi plac inte­rioarele flamande, nu-i aşa, Aurilly?

— Da, monseniore.

— Nu uita să mă chemi.

— Numaidecât, monseniore, să n-aveţi nici o grijă.

Aurilly se ridică de pe bancă şi, uşurel ca un fulg, intră în camera alăturată, de unde pornea scara ce ducea la etaj. Fiind uşor ca fulgul, precum ziceam, abia dacă se auzi un scârţâit slab în momentul în care începu să urce trep­tele; nici un alt zgomot însă nu dădu în vileag încercarea pusă la cale de Aurilly.

După vreo cinci minute se întoarse la stăpânul său, care rămăsese să-l aştepte, aşa cum îi spusese, în sala cea mare.

— Ei, ce este? îl întrebă ducele.

— Ce să fie, monseniore, judecând după ce-mi văzură ochii, casa trebuie să fie a dracului de pitorească.

— De ce?

— Naiba s-o ia! Fiindcă nu poţi să pătrunzi înăuntru, monseniore, chiar aşa, cu una cu două.

— Ce tot spui acolo?

— Spun că-i păzită de un balaur.

— Faci glume proaste, jupâne?

— Vai! Din păcate, monseniore, nu-i o glumă proastă, ci durerosul adevăr. Comoara se află la etaj, într-o cameră pe sub uşa căreia se strecoară o rază de lumină.

— Ei, şi pe urmă?

— Monseniorul vrea să spună: înainte.

— Aurilly!

— Păi să vedeţi, monseniore, înainte, adică în pragul uşii, stă culcat un om înfăşurat într-o mantie mare, ce­nuşie.

— Cum se poate? Domnul du Bouchage îndrăzneşte oare să pună un jandarm de pază la uşa ibovnicei sale?

— Nu-i un jandarm, monseniore, trebuie să fie vreun slujitor de-al doamnei sau poate chiar de-al contelui.

— Ce fel de slujitor?

— Monseniore, nu e chip să-l vezi cum arată la faţă, în schimb se poate vedea, şi încă foarte bine, un pumnal fla­mand de toată frumuseţea pe care-l poartă la brâu şi pe care stă încleştată o mână vânjoasă.

— Ştii că-i nostim! spuse ducele. Ia du-te de mi-l tre­zeşte pe vlăjganul ăsta, Aurilly.

— O, nu, monseniore, asta ar mai lipsi!

— Ce zici?

— Zic că, pe lângă faptul c-aş putea s-o păţesc rău cu pumnalul flamand, n-aş avea nici un chef, zău, să-i îndârjesc pe domnii de Joyeuse, făcându-mi-i duşmani de moarte, când se ştie cât de bine sunt văzuţi la curte. Dacă am fi fost regele Ţărilor de Jos, atunci mai treacă-meargă; deocamdată nu ne rămâne decât să umblăm cu mănuşi, monseniore, mai ales cu cei ce ne-au salvat; fiindcă, orice s-ar spune, fraţii Joyeuse ne-au salvat. Luaţi seama, monseniore, dacă domnia voastră nu veţi sufla nici un cuvânt, vor avea ei grijă s-o spună.

— Ai dreptate, Aurilly – se oţărî ducele, bătând din picior – mereu ai dreptate şi totuşi...

— Da, înţeleg, şi totuşi alteţa voastră n-a văzut un singur chip de femeie de două săptămâni încoace de când ne canonim. Nu vorbesc de turma asta de animale ce împânzeşte polderele, fiindcă ipochimenii ăştia numai bărbaţi şi femei nu merită să fie numiţi: nu sunt nimic altceva decât masculi şi femele.

— Vreau s-o văd pe iubita lui du Bouchage, Aurilly, vreau s-o văd, auzi tu?

— Da, monseniore, aud.

— Şi-atunci de ce nu-mi răspunzi?

— Ei bine, monseniore, am să vă răspund că s-ar putea totuşi s-o vedeţi, dar în orice caz nu pe uşă.

— Fie şi aşa – încuviinţă prinţul. Dacă nu pot s-o văd pe uşă, am s-o văd măcar pe fereastră.

— Aha! Straşnică idee, monseniore! Mi se pare chiar atât de grozavă, încât, ca dovadă, mă duc imediat să fac rost de o scară.

Aurilly ieşi binişor pe uşă şi, tot orbecăind prin curtea casei, se izbi de stâlpul unui şopron sub care jandarmii îşi adăpostiseră caii. După o seamă de cercetări amănun­ţite, Aurilly reuşi în sfârşit să găsească ceea ce găseşti de obicei în orice şopron, adică o scară. Se strecură printre oamenii şi dobitoacele ce se aflau acolo, cu destulă dibă­cie ca să nu-i trezească pe cei dintâi şi să nu se aleagă cu vreo lovitură de copită din partea celor din urmă şi ieşi cu ea în stradă ca s-o reazeme de peretele exterior al casei.

Trebuia, de bună seamă, să fii prinţ şi să mărturiseşti cel mai adânc dispreţ pentru orice oprelişti morale hără­zite omului de rând, aşa cum sunt îndeobşte despoţii, care se consideră unşii lui Dumnezeu, ca să te încumeţi, sub ochii santinelei ce se plimba încolo şi încoace, păzind uşa casei în care se aflau închişi prizonierii, ca să te încumeţi, zic, fără nici o sfială, a săvârşi un lucru atât de jignitor faţă de contele du Bouchage, cum era cel pe care prinţul avea de gând să-l înfăptuiască.

Aurilly, care îşi dădea prea bine seama de asta, îi atrase atenţia prinţului asupra santinelei care, nebănuind cine puteau fi cei doi necunoscuţi, se pregătea să strige: "Stai! Cine e?"

François dădu din umeri şi se duse întins la soldat.

Aurilly se ţinu după el.

— Spune-mi, camarade – întrebă prinţul – locul acesta este cel mai înalt din tot burgul, nu-i aşa?

— Da, monseniore – răspunse ostaşul, care, recunoscându-l pe duce, se grăbise să-i dea onorul. Dacă n-ar fi teii ăştia care acoperă priveliştea, la lumina lunii s-ar pu­tea vedea o bună parte din câmpie.

— Mi-am închipuit – spuse prinţul. De aceea am pus să mi se aducă o scară, ca să pot privi pe deasupra lor. Urcă-te, Aurilly, sau nu, mai bine lasă-mă pe mine: un suveran trebuie să vadă totul cu ochii lui.

— Unde să pun scara, monseniore? întrebă cu făţărni­cie slujitorul.

— Unde-o fi... uite, de pildă, reazem-o de zidul acesta.

După ce scara fu rezemată de perete, prinţul începu să urce.

Fie că simţise ce uneltea monarhul, fie dintr-o bună-cuviinţă înnăscută, santinela întoarse capul în partea cea­laltă. Prinţul ajunse în vârful scării, în timp ce Aurilly aştepta jos, la picioarele ei.

Camera în care Henri o zăvorâse pe Diane era aşternută cu rogojini şi, în afară de patul încăpător de stejar, cu per­dele de mătase, mai cuprindea o masă şi câteva scaune.

Tânăra femeie, a cărei inimă părea uşurată de o copleşi­toare povară în clipa când aflase în tabăra jandarmilor din Aunis vestea înşelătoare a morţii prinţului, îi ceruse lui Remy ceva de mâncare, şi slujitorul, însufleţit de o ne­măsurată bucurie, nu ştiuse cum să-i aducă mai grabnic de jos de-ale gurii. Pentru prima oară, din ziua în care primise vestea morţii tatălui său, Diane se înfruptase din nişte bucate ceva mai săţioase decât pâine goală şi tot pentru prima oară băuse un strop din vinul de Rin pe care jan­darmii îl descoperiseră în beci şi i-l oferiseră lui du Bouchage.

După ce se ospătase, deşi pe sponci, sângele Dianei, biciuit de atâtea emoţii năprasnice şi de o istovitoare obo­seală, prinse a zvâcni mai năvalnic în inima ei, spre care de mult părea să fi uitat drumul: Remy îi văzu pleoapele îngreunându-se şi capul aplecându-i-se pe umăr. Atunci ieşi din odaie tiptil şi, aşa cum am arătat, se culcă în pra­gul uşii, dar nu pentru că s-ar fi temut de ceva, ci numai fiindcă, de la plecarea lor din Paris, aşa făcea în fiecare seară.

De aceea, datorită măsurilor pe care le luase pentru ca odihna stăpânei sale să nu fie tulburată peste noapte, atunci când Aurilly se urcase la etaj, îl găsise pe Remy întins pe jos, de-a curmezişul coridorului.

La rândul său, Diane adormise cu cotul pe masă şi capul sprijinit în palmă. Trupul său zvelt şi plăpând stătea tolănit într-o rână în jilţul cu spătar înalt; lampa mică de tablă aşezată pe masă, lângă farfuria pe jumătate plină, lumina încăperea ce părea atât de liniştită la prima vedere şi în care totuşi, cu puţin mai înainte, abia se potolise o cumplită furtună sortită să se dezlănţuie din nou în curând.

În paharul de cristal scânteia, limpede ca diamantul topit, vinul de Rin în care Diane abia îşi înmuiase buzele; paharul mare, în formă de potir, aşezat în dreptul lămpii, îndulcea şi mai mult lumina, împrospătând culorile obrazu­lui cufundat în somn al Dianei. Cu ochii închişi, cu pleoa­pele brăzdate de vinişoare azurii, cu buzele suav întredes­chise, cu părul revărsat pe spate de sub gluga veşmintelor bărbăteşti de pânză groasă cu care era îmbrăcată, chipul Dianei se înfăţişa, de bună seamă, ca o nălucire neasemuit de frumoasă privirilor ce se pregăteau să pătrundă prin silnicie în tainele singurătăţii sale.

Zărindu-l, ducele nu-şi putu stăpâni o tresărire de uimită încântare; se rezemă de prichiciul ferestrei şi sorbi cu lăcomie din ochi pe îndelete toată acea desăvârşită fru­museţe. Dar tocmai când era mai adâncit în contemplaţie, prinţul se întunecă deodată la faţă şi coborî două trepte cu un fel de înfrigurare nervoasă.

Aşa cum stătea acum, nu se mai afla în bătaia luminii ce se prefira pe fereastră şi de care s-ar fi zis că voia să se ferească; se rezemă, aşadar, de perete, cu braţele în­crucişate la piept, şi căzu pe gânduri.

Aurilly, care nu-l scăpa o clipă din ochi, îl văzu pri­vind în gol, ca un om care încearcă să reconstituie nişte amintiri pe cât de vechi, pe atât de fugare.

După ce stătu aşa locului, îngândurat şi fără să facă nici o mişcare, vreme de zece minute, ducele se urcă din nou spre fereastră şi se uită iar pe geam înăuntru, dar se vede că nici de astă dată nu reuşi să descopere ceea ce dorea, deoarece fruntea îi rămase la fel de înnegurată şi privirea tot atât de nedumerită ca şi mai înainte.

În timp ce se frământa aşa cu mintea, Aurilly se apro­pie în grabă de picioarele scării.

— Repede, monseniore, daţi-vă jos repede – spuse Aurilly. Am auzit nişte paşi în capătul străzii alăturate.

Ducele însă coborî tacticos scara, fără să se sinchisească de această înştiinţare, continuând să-şi scormonească amin­tirile cu aceeaşi stăruinţă.

— Era şi timpul – suspină Aurilly.

— Dincotro vine zgomotul? întrebă ducele.

— Din partea asta – răspunse Aurilly.

Şi întinse mâna spre o ulicioară întunecoasă. Prinţul trase cu urechea.

— Nu aud nimic – spuse el.

— Probabil era cineva care s-a oprit acum locului; trebuie să fie vreo iscoadă care ne pândeşte.

— Ia scara! îi porunci prinţul.

Aurilly se supuse. Între timp, prinţul se aşezase pe una din băncile de piatră ce se aflau în faţa casei de o parte şi de alta a uşii.

Zgomotul de mai înainte se stinsese şi nimeni nu se arătase la capătul ulicioarei.

Aurilly se întoarse.

— Ei, ce ziceţi, monseniore, e frumoasă?

— Foarte frumoasă – răspunse prinţul, posomorât.

— Şi de ce sunteţi atunci supărat, monseniore? V-a văzut cumva?

— Nu, doarme.

— Nu înţeleg ce vă dă de gândit în cazul acesta?

Prinţul nu se mai învrednici să-i răspundă.

— Oacheşă?... Bălaie?... îl iscodi Aurilly.

— Ce curios, Aurilly! murmură ducele. Cred c-am mai văzut-o undeva pe femeia aceasta.

— Înseamnă deci că aţi recunoscut-o?

— Nu, fiindcă nu pot de loc să-mi amintesc cum o cheamă, dar în clipa în care am văzut-o, am simţit ca o lovitură de pumnal în inimă.

Aurilly îl privi mirat, apoi, cu un zâmbet a cărui iro­nie nu se mai osteni s-o ascundă, zise:

— Ce vorbiţi!

— I-ascultă, domnule, fă bine, te rog şi nu râde! îi răs­punse tăios ducele. Nu vezi cât sufăr?

— O, cum se poate, monseniore! exclamă Aurilly.

— Da, chiar aşa cum îţi spun, nu ştiu se se întâmplă cu mine, dar – adăugă el, încruntat – cred c-am făcut rău, nu trebuia s-o privesc.

— Tocmai din cauza impresiei puternice pe care v-a făcut-o, trebuie neapărat să aflăm cine este femeia asta, monseniore.

— Sigur că trebuie – spuse François.

— Încercaţi să vă amintiţi, monseniore. Nu cumva aţi văzut-o la curte?

— Nu, nu cred.

— În Franţa. În Navara, în Flandra?

— Nu.

— Poate c-o fi spaniolă?

— N-aş zice.

— Sau englezoaică? Vreo doamnă din suita reginei Elisabeta?

— Nu, nu, am impresia că este mult mai strâns legată de viaţa mea; cred c-am întâlnit-o în nişte împrejurări îngrozitoare.

— Atunci aţi fi recunoscut-o numaidecât, fiindcă, slavă Domnului, în viaţa monseniorului n-au existat prea multe împrejurări de felul celor despre care vorbea alteţa sa adineauri.

— Crezi? spuse prinţul, cu un zâmbet sinistru.

Aurilly se înclină.

— Vezi tu – continuă ducele – acum mă simt destul de stăpân pe mine ca să-mi pot desluşi impresiile: femeia aceasta este într-adevăr frumoasă, dar frumoasă ca o moartă, frumoasă ca o umbră, frumoasă ca vedeniile ce ţi se arată în vis; tocmai de aceea mi se pare c-am văzut-o în vis... şi am avut vreo două-trei visuri înspăimântătoare în viaţa mea, de care când îmi amintesc îmi îngheaţă sângele în vine. Ei, uite, acum sunt convins c-am văzut-o pe femeia de sus într-unul din aceste visuri.

— Monseniore, monseniore! îl mustră Aurilly. Să-mi îngăduie alteţa voastră să-i spun că rareori mi-a fost dat până acum să-l aud mărturisindu-se cu atâta tristeţe şi atât de sensibil la nălucirile somnului. Din fericire însă, inima alteţei sale este îndeajuns de călită pentru a înfrunta şi cel mai vajnic oţel, şi sper că nici o făptură vie, şi cu atât mai puţin o fantomă, nu are puterea s-o vatăme în nici un fel. Uitaţi, monseniore, dacă n-aş simţi cum mă arde în ceafă privirea care ne pândeşte de pe uliţa asta, m-aş urca la rândul meu pe scară şi vă promit că aş spulbera într-o clipă şi visul, şi fantomele, şi neliniştea alteţei voastre.