Cei trei muşchetari

"Utraque manus in benedicendo clericis injerioribus necessaria est".

D'Artagnan, a cărui erudiţie o ştim, nu clipi la auzul acestui citat, nici mai mult nici mai puţin ca la auzul citatului pe care i l făcuse domnul de Tréville cu privire la darurile pe care tînărul muşchetar le ar fi putut primi din partea ducelui de Buckingham.

― Ceea ce înseamnă, ― adăugă Aramis pentru a i veni în ajutor: Preoţii de grade inferioare au neapărată nevoie de amîndouă mîinile atunci cînd dau binecuvîntarea.

― Minunat subiect! izbucni iezuitul.

― Minunat şi dogmatic! întări preotul care, aproape la fel de tare ca şi d'Artagnan în limba latină, urmărea grijuliu spusele iezuitului, pentru a i putea ţine isonul, şi a i repeta cuvintele ca un ecou.

Cît priveşte pe d'Artagnan, el rămase cu desăvîrşire nepăsător în faţa avîntului celor doi cerniţi.

― Da, minunat! Prorsus admirabile! urmă Aramis ― dar care cere un studiu amănunţit al sfinţilor Părinţi şi al sfintei Scripturi. Eu am mărturisit însă cu toata umilinţa acestor cărturari ai bisericii că veghea în corpu­rile de gardă şi slujba regală m au făcut să cam las în­văţătura deoparte. M aş simţi deci mai în largul meu. jacilius natans, dezvoltînd un subiect la alegerea mea şi care ar fi faţă de aceste aspre chestiuni teologice, ceea ce în filozofie este morala faţă de metafizică.

D'Artagnan se plictisea de moarte: preotul aşişderea.

― Vedeţi ce straşnică introducere in materie! se minună iezuitul.

― Straşnică, întări preotul, ca să zică şi el ceva.

― Quemadmodum inter coelorum immensitatem.

Aruncînd o privire înspre d'Artagnan, Aramis văzu că prietenul lui cască de şi mută fălcile din loc.

― Să vorbim franţuzeşte, părinte, zise el iezuitului, domnul d'Artagnan ne va sorbi şi mai nesăţios cuvintele.

― Da, sînt obosit de atîta drum, mărturisi d'Artagnan. Toată latineasca asta nu prea mă prinde.

― Bine, încuviinţă iezuitul, cam descumpănit. În vreme ce preotul bucuros din cale afară, furişa lui d'Artagnan o privire plină de recunoştinţă. Atunci, iată folosul ce s ar putea trage din această glosă:

― Moise, slujitorul domnului... luaţi aminte, nu i decît un slujitor! Moise binecuvîntează cu mîinile; el cere să i se ţină amîndouă braţele în vreme ce evreii îşi în­ving duşmanii; aşadar, el binecuvîntează cu amîndouă mîinile. Dealtminteri, ce zice Evanghelia? Imponite manus şi nu manum: binecuvîntaţi cu mîinile, şi nu cu mîna.

― Binecuvîntează cu mîinile, îi ţinu isonul preotul, ridicîndu şi braţele.

― Iar sfintul Petru, din care purced papii, ― urmă iezuitul, ― dimpotrivă: porrige digitos, ridică degetele; aţi înţeles acum?

― Desigur, ― răspunse Aramis, fremătînd de plăcere, ― dar chestiunea e pe muche de cuţit.

― Degetele ― stărui iezuitul, ― sfintul Petru bine­cuvîntează cu degetele. De aceea papa binecuvîntează şi el cu degetele. Şi cu cîte degete binecuvîntează papa? Cu trei degete; unul pentru tatăl, altul pentru fiul şi al treilea pentru sfîntul duh.

Cu toţii îşi făcură semnul crucii; d'Artagnan socoti că trebuie să urmeze şi el pilda celorlalţi.

― Papa este urmaşul sfîntului Petru şi întruchipează cele trei puteri divine; ceilalţi, ordines inferiores ale ie­rarhiei preoţeşti binecuvîntează în numele sfinţilor ar­hangheli şi al îngerilor. Cele mai umile feţe bisericeşti, ca de pildă diaconii şi paracliserii, dau binecuvîntarea cu mătăuzul. Închipuind un nesfirşit număr de degete binecuvîntătoare. Iată miezul subiectului. Argumentinn omni denudatum ornamento. Aş face din tot ce am spus, două volume mari cît acesta, urmă iezuitul.

Şi în înflăcărarea lui lovea peste cazania sfîntului Ion Gură de Aur, sub a cărui greutate masa se încovoia.

D'Artagnan simţi trecîndu l fiori.

― Fără îndoială, mă înclin în faţa frumuseţii acestei teze, ― recunoscu Aramis. ― dar în acelaşi timp, îmi dau seama că m ar copleşi. Eu alesesem textul acesta; spune mi, te rog, dragă d'Artagnan, dacă nu l găseşti nimerit: Non inutile est desiderium in obliatione, sau, mai bine zis: Puţină părere de rău nu strică în prino­sul adus lui Dumnezeu.

― Stai, ― îl opri iezuitul, ― teza aceasta atinge ere­zia: o formulare aproape asemănătoare se găseşte şi în Augustinus al ereticului Jansenius, carte care, mai de­vreme sau mai tîrziu, va fi arsă de mîna călăului. Ia seama, tinere prieten, nu aluneca spre doctrine nelegiuite! Tinere prieten, te va pîndi pierzania!

― Te va pîndi pierzania, mormăi şi preotul clătinînd îndurerat din cap.

― Atingi acel punct de pomină al liberului arbitru care e primejdie de moarte. Dai piept cu cîrtelile pelasgenilor şi semipelasgenilor.

― Dar, cucernice părinte, încercă să răspundă Aramis, buimăcit de grindina argumentelor care i se pră­vălea pe cap.

― Cum vei dovedi dumneata ― îi tăie vorba iezuitul, ― cum vei dovedi că ţi pare rău de lume atunci cînd te dăruieşti lui Dumnezeu? Ia seama la această dilemă; dumnezeu este dumnezeu, iar lumea este satana. Să duci dorul lumii, înseamnă să duci dorul Satanei; iată concluzia mea.

― Aceeaşi ca şi a mea, mormăi preotul.

― Dar, vă rog, stărui Aramis...

― Desideras diabolum, nefericitule! izbucni iezuitul.

― Duce dorul Satanei! Ah, tinere prieten, ― se tîngui preotul gemînd, ― nu duce dorul Satanei, te rog eu din toată inima!

D'Artagnan simţea că şi pierde minţile; i se părea că se află într o casă de nebuni şi că va înnebuni şi el, la fel eu cei din faţa ochilor lui. Dar era silit să tacă, fiindcă nu înţelegea limba care se vorbea acolo.

― Fiţi buni, vă rog şi ascultaţi mă, ― stăruia Aramis cu o cuviinţă sub care încolţea un început de nerăbdare,― eu nu spun că mi pare rău; nu, nu voi rosti niciodată asemena gîndire, care, dealtminteri, nici n ar fi pe po­triva dreptei credinţe...

Iezuitul ridică braţele spre cer preotul făcu şi el la fel.

― Nu, dar trebuie măcar să recunoşti că e nevrednic să aduci prinos lui Dumnezeu numai ceea ce te dezgustă. N am dreptate, d'Artagnan?

― Drace! Cred şi eu! mărturisi acesta.

Preotul şi iezuitul săriră în sus de pe scaune.

― Iată punctul meu de plecare, e un silogism: lumea nu e lipsită de plăceri, eu părăsesc lumea, deci eu săvîrşesc o jertfă. Şi, Scriptura spune hotărît: Adu jertfă dom­nului Dumnezeului tău.

― Asta e adevărat, încuviinţară antagoniştii.

― Apoi, ― urmă Aramis, ciupindu şi urechea ca s o îmbujoreze, tot aşa cum îşi scutura mîinile ca să le al­bească, ― apoi am mai făcut şi un rondel pe această temă, pe care l am trimis anul trecut domnului Voiture, rondel pentru care acest mare om mi a adus nenumărate laude.

― Un rondel! rosti, dispreţuitor, iezuitul.

― Un rondel, mormăi mecanic şi preotul.

― Spune l, spune l, ― se repezi d'Artagnan, ― ca să ne mai veselim.

― Nu, căci are substrat religios, ― răspunse Aramis, ― este teologie în versuri.

― Drace! făcu d'Artagnan.

― Iată l, se învoi în sfîrşit Aramis cu un aer mo­dest, dar nelipsit de o uşoară, umbră de făţărnicie: