Cei trei muşchetari

Athos a fost trimis de asemenea acasă, la cardinal, dar, din nefericire, cardinalul se afla la palatul Luvru, la su­veran.

Tocmai atunci domnul de Tréville, care părăsise pe pro­curorul general şi pe comandantul închisorii Fort l'Evêque fără să i fi putut găsi pe Athos, sosi şi el ia maiestatea sa.

Fiind căpitan al muşchetarilor, domnul de Tréville pu­tea intra la rege oricînd.

Se ştie ce bănuieli avea regele împotriva reginei, bă­nuieli pe care cardinalul le ţinea mereu treze; cînd era vorba de intrigă, acesta se ferea mai mult de femei decît de bărbaţi. Una din pricinile de seamă ale acestor bănuieli era mai ales prietenia Anei de Austria pentru doamna de Chevreuse. Aceste două femei îl nelinişteau mai mult de­cît războaiele cu spaniolii, mai mult decît neînţelegerile cu Anglia sau greutăţile financiare prin care trecea Franţa la ochii şi în sufletul lui, doamna de Chevreuse slujea pe regină nu numai în ticluielile politice, dar, şi aceasta îl chinuia mai mult încă, şi în cele de dragoste.

La primele cuvinte rostite de cardinal despre doamna de Chevreuse, pe care toţi o credeau la Tours, în surghiun, dar care venise la Paris şi vreme de cinci zile cît rămăsese în oraş, poliţia îi pierduse urma, regele îşi ieşi din fire. Plin de toane şi necredincios, regele ţinea să fie poreclit Ludovic cel Drept şi Ludovic cel Cast. Posteritatea va în­ţelege cu greu această fire, pe care istoria o tălmăceşte numai prin fapte şi niciodată prin înlănţuiri de judecată.

Cînd cardinalul adăugă că nu numai doamna de Che­vreuse venise la Paris, dar că regina avea iarăşi legături cu ea printr una din acele întocmiri misterioase care pe atunci se numea o cabală, cînd destăinui regelui că el, car­dinalul, era tocmai gata să descurce iţele încîlcite ale ur­zelilor, dar din nefericire tocmai cînd trimisa reginei pe lîngă surghiunită putea fi prinsă asupra faptului, împreună cu toate dovezile, un muşchetar îndrăznise să curme cursul justiţiei, năpustindu se cu spada în mînă asupra unor vred­nici slujitori ai legii, care primiseră sarcina să cerceteze nepărtinitor toată chestiunea numai pentru a o aduce re­gelui la cunoştinţă, Ludovic al XlII lea nu se mai putu stăpîni; făcu un pas înspre apartamentul reginei, pradă acele cumplite mînii mute care, cînd îl năpădea, împin­gea acest suveran la cea mai crîncenă cruzime.

Şi totuşi cardinalul nu pomenise încă nici un cuvînt despre ducele de Buckingham.

Tocmai atunci intră şi domnul de Tréville, rece, cuviin­cios, într o ţinută fără cusur.

Prezenţa cardinalului şi chipul tulburat al regelui îl făcură pe domnul de Tréville să bănuiască ceea ce se pe­trecuse. Şi se simţi deodată la fel de tare ca Samson în faţa Filistenilor.

Ludovic al XlII lea pusese tocmai mîna pe clanţa uşii; la zgomotul ce l făcuse domnul de Tréville intrînd, se în­toarse.

― Vii la vreme, domnule, ― îi spuse regele, care nu se putea preface atunci cînd îşi ieşea din fire, ― frumoase lucruri aflu despre muşchetarii dumitale.

― Şi eu, ― răspunse cu răceală domnul de Tréville, ― am venit să destăinuiesc maiestăţii voastre lucruri fru­moase despre magistraţii săi.

― Poftim? întrebă regele dispreţuitor.

― Am cinstea să aduc la cunoştinţă maiestăţii voastre,― urmă Tréville pe acelaşi ton, ― că o liotă de procurori, de comisari şi de poliţişti, oameni poate vrednici de stimă, dar pe cît se pare grozav de înverşunaţi împotriva unifor­mei militare, şi au îngăduit să aresteze într o casă, apoi să tîrască în plină stradă şi să arunce în închisoarea de la Fort l'Eveque, şi toate astea pe temeiul unui ordin pe care n au vrut să mi l arate, pe unul dintre muşchetarii mei, sau mai curînd ai voştri, sire, cu o purtare fără de pată, şi o reputaţie aproape ilustră şi pe care maiestatea voastră chiar îl preţuieşte: e domnul Athos!

― Athos, ― zise regele mecanic, ― da, într adevăr, cunosc numele ăsta.

― Să binevoiască maiestatea voastră să şi l amin­tească: domnul Athos este muşchetarul care în duelul acela de pomină a avut nenorocirea să rănească greu pe domnul de Cahusac. Şi pentru că veni vorba, monseniore,― urmă de Tréville, întorcîndu se spre cardinal, ― dom­nul de Cahusac e pe deplin însănătoşit, nu i aşa?

― Mulţumesc, răspunse cardinalul, muşcîndu şi buzele de mînie.

― Domnul Athos se dusese deci să vadă pe unul din prietenii lui, care lipsea atunci de acasă, ― urmă domnul de Tréville, ― un tînăjr bearnez, cadet în compania dom­nului des Essarts din gărzile maiestăţii sale; dar abia apu­case să intre în camera prietenului şi să ia o carte ca să l

aştepte, că un cîrd întreg de zbiri şi de soldaţi, amestecaţi de a valma, au luat casa cu asalt şi au spart mai multe uşi...

Cardinalul făcu regelui un semn cu mîna vrînd să i spună: "Ştiţi, era pentru chestiunea despre care v am vor­bit".

― Cunoaştem toate astea, ― răspunse regele, ― au fost făcute în folosul nostru.

― Atunci, ― urmă Tréville, ― tot în folosul majestăţii voastre au arestat pe unul dintre muşchetarii mei, nevinovat, l au pus între două străji ca pe un tîlhar şi l au plimbat prin mijlocul unei gloate obraznice pe acest băr­bat care şi a vărsat sîngele pentru maiestatea voastră şi care este gata să şi l mai verse şi de azi înainte?

― Cum se poate! ― murmură regele mişcat, ― lucru­rile s au petrecut aşa cum spui?

― Domnul de Tréville nu spune, ― adăugă cardinalul cu cel mai deplin sînge rece, ― că acest nevinovat, acest bărbat atît de ales îşi înfipsese spada cu un ceas mai de­vreme în patru comisari instructori, delegaţi de mine să ancheteze o chestiune de cea mai mare însemnătate.

― Desfid pe eminenţa voastră să şi dovedească spu­sele, ― se împotrivi domnul de Tréville, cu o sinceritate de gascon neaoş şi cu o asprime de militar, ― căci, cu un ceas mai devreme domnul Athos care, trebuie să destăinuiesc maiestăţii voastre, e de neam mare, îmi făcea cinstea să discute în salonul locuinţei mele cu ducele de la Trémouille si cu contele de Châlus, care luaseră masa la mine.

Regele îl privi pe cardinal.

― Un proces verbal stă mărturie, ― răspunse cu glas tare cardinalul, la întrebarea mută a regelui, ― nenoro­ciţii aceia au întocmit unul pe care mi am luat îngăduinţa să l înmînez maiestăţii voastre.

― Un proces verbal al magistraţilor face mai mult de cît cuvîntul de cinste al unor militari? întrebă mîndru Tréville.

― Haide, haide, Tréville, încetează odată, îi spuse re­gele.

― Dacă eminenţa sa are unele bănuieli cu privire la vreunul din muşchetarii mei, ― urmă Tréville, ― justiţia domnului cardinal este destul de cunoscută ca să cer chiar eu o anchetă.

― În casa unde a avut loc această descindere a jus­tiţiei, ― urmă cardinalul cu acelaşi sînge rece, ― locuieşte, mi se pare, un bearnez, prieten cu muşchetarul.

― Eminenţa voastră doreşte să vorbeaescă de domnul d'Artagnan.

― Vreau să vorbesc despre un tînăr pe care l ocrotiţi, domnule de Tréville.

― Da, emineţa voastră, aşa şi este.

― Nu l bănuieşti oare pe acest tînăr de a fi dat sfa­turi rele...

― Domnului Athos? unui om care are de două ori vîrsta lui? ― întrerupse domnul de Tréville, ― nu monse­niore, de altfel, domnul d'Artagnan a petrecut seara la mine acasă.

― Ciudat lucru, se miră cardinalul, toată lumea a pe­trecut seara la dumneata?

― Oare eminenţa sa pune la îndoială cuvîntul meu? întrebă Tréville, stacojiu de mînie pînă în vîrful urechilor.

― Nu, ferească sfîntul!― zise cardinalul, ― o între­bare numai: la ce oră a fost la dumneata?

― Pot să răspund lămurit eminenţei voastre, că atunci cînd a intrat la mine, am văzut că pendula arăta nouă şi jumătate, deşi aş fi crezut că era mai tîrziu.

― Şi la ce oră a plecat de la dumneata?

― La zece şi jumătate, cu un ceas după cele întîmplate.

― Totuşi, ― răspunse cardinalul care nu punea o clipă la îndoială buna credinţă a lui Tréville, dar care simţea că victoria îi scapă din mîini, ― totuşi, domnul Athos a fost găsit în casa aceea de pe strada Groparilor.

― Şi de cînd un prieten nu are voie să se ducă la pri­etenul lui? Adică un muşchetar din compania mea n are voie să aibă legături frăţeşti cu un ostaş din compania domnului des Essarts?

― Nu atunci cînd casa unde se înfrăţeşte cu acest prie­ten dă de bănuit.

― Aşa e, Tréville, casa aceea e cam deocheată, ― în­cuviinţă regele, ― poate că nu ştiai?

― Într adevăr, sire, nu ştiam aşa ceva. La urma urme­lor, casa poate da de bănuit de sus pînă jos, dar tăgă­duiesc că ar avea ceva necurat în partea locuită de domnul d'Artagnan; căci pot să spun cu tărie, sire, că, aşa cum l am auzit vorbind, nu se află pe lume slujitor mai cre­dincios maiestăţii sale şi admirator mai înflăcărat al dom­nului cardinal, ca el.

― Nu e vorba de acel d'Artagnan care l a rănit într o zi pe Jussac în întîlnirea aceea nefericită din preajma mînăstirii Carmes Déchausses? întrebă regele uitîndu se la cardinal care se înroşi de ciudă.

― Şi a doua zi pe Bernajoux. Da, sire, da, chiar aşa, maiestatea voastră ţine bine minte.

― Atunci ce hotărîm? întrebă regele.

― Aceasta priveşte pe maiestatea voastră mai mult decît pe mine, răspunse cardinalul. Eu aş stărui asupra vinovăţiei.

― Şi eu o tăgăduiesc, se împotrivi Tréville. Dar maies­tatea sa are judecători şi aceşti judecători vor hotărî.

― Aşa e, ― încuviinţă regele, ― să dăm pricina pe mîna judecătorilor, treaba lor e să judece şi vor judeca.

― Numai că, ― adăugă Tréville, ― e păcat ca în vremile noastre nefericite, viaţa cea mai curată, virtutea cea mai netăgăduită, să nu l scutească pe un om de ocară şi de prigoană. Şi vă pot încredinţa că armata nu va fi prea mulţumită, să ştie că poate oricînd pătimi de pe urma unor urzeli de ale poliţiei.

Cuvîntul era nechibzuit, dar Tréville îi dăduse drumul cu bună ştiinţă. Aştepta o explozie, căci odată aprins fiti­lul, focul luminează.

― Urzeli de ale poliţiei! ― strigă regele, agăţîndu se de cuvintele domnului de Tréville, ― urzeli de ale poliţiei! Dar ce ştii dumneata în privinţa asta, domnule? Vezi de muşchetarii dumitale şi nu mai îmi bate mie capul. Cine te ar auzi ar crede că dacă, Doamne fereşte, e arestat un muşchetar, atunci toată Franţa e în primejdie. Ce atîta larmă pentru un muşchetar! O să pun să aresteze zece nu unul, ei drăcia Dracului! O sută chiar toată compa­nia... şi nu vreau să crîcnească nimeni.

― Dacă muşchetarii sînt bănuiţi de maiestatea voastră, ― începu Tréville, ― muşchetarii sînt vinovaţi; de aceea, sire, sînt gata să vă înapoiez spada mea, căci după ce i a învinuit pe ostaşii mei, nu mă îndoiesc că domnul car­dinal va sfîrşi prin a mă învinui şi pe mine; aşa că e mai bine să mă predau, pentru a fi alături de domnul Athos, care se află arestat şi de domnul d'Artagnan, care desigur, va fi şi el arestat în curînd.

― Cap de gascon, n o sfîrşeşti odată? îl opri regele.

― Sire, ― răspunse Tréville fără să şi domolească glasul, ― porunciţi să mi fie dat îndărăt muşchetarul sau să fie judecat.

― Va fi judecat, întări cardinalul.

― Cu atît mai bine, căci atunci voi cere maiestăţii sale îngăduinţa să i fiu chiar eu apărător.

Regele se temu de o izbucnire.

― Dacă eminenţa sa, ― spuse el, ― nu are nimic îm­potrivă...

Cardinalul pricepu ce urmărea regele şi i o luă înainte:

― Iertaţi mă, ― spuse el, ― dar dacă maiestatea voas­tră crede că judec părtinitor, atunci eu, mă retrag.

― Ascultă, ― zise regele, ― poţi să juri pe aminti­rea tatălui meu că domnul Athos se afla la dumneata în timpul isprăvii şi că n a avut nici un amestec?

― Jur pe gloriosul vostru tată şi jur pe voi, sire, care sînteţi tot ce iubesc şi slăvesc mai mult pe lume!

― Gîndiţi vă bine, sire, ― interveni cardinalul, ― dacă i dăm drumul arestatului, nu mai putem descoperi adevărul.

― Domnul Athos va fi gata să răspundă ori de cîte ori magistraţii vor găsi de cuviinţă să l cerceteze, ― stă­rui domnul de Tréville, ― nu va dezerta, domnule cardi­nal, fiţi pe pace, răspund eu pentru el.

― Aşa e, nu va dezerta, întări regele. O să l găsească oricînd, după cum spune şi domnul de Tréville. De altfel, ― adăugă el, cu glas scăzut şi privind rugător spre emi­nenţa sa, ― să nu le răpim încrederea; e o politică bună.

Această politică a lui Ludovic al XIII lea îl făcu pe Richelieu să zîmbească.

― Porunciţi, sire, ― încuviinţă cardinalul, ― aveţi dreptul de a graţia.

― Dreptul de graţiere nu priveşte decît pe vinovaţi, ― lămuri Tréville, care nu voia să se dea învins, ― iar muş­chetarul meu e nevinovat, aşa că nu de iertare e vorba, sire, ci numai de dreptate.

― Şi spui că e la Fort l'Evêque? întrebă regele.

― Da, sire, ţinut la secret, într o celulă, ca un crimi­nal de rînd.

― Drace! Drace! murmură regele, ce i de făcut?

― Iscăliţi ordinul de punere în libertate şi va fi de ajuns, ― spuse cardinalul, ― eu cred, la fel ca maiestatea voastră, că ne putem bizui din plin pe cuvîntul domnului de Tréville.

Acesta se înclină respectuos, cu o bucurie în care intra şi oarecare teamă; i ar fi plăcut mai mult o împotrivire îndîrjită din partea cardinalului decît acea neaşteptată încuviinţare.

Regele iscăli ordinul de punere în libertate, iar Tréville îl luă fără a mai pierde vremea.

Cînd să iasă, cardinalul îi surîse prietenos şi spuse regelui:

― Ce deplină înţelegere domneşte, sire, între căpetenii şi soldaţi, în rîndurile muşchetarilor regali! Iată ceva care foloseşte în slujbă şi face cinste tuturor.

"Cine ştie ce festă vrea să îmi mai joace, ― îşi spunea Tréville, ― nu scapi cu una cu două din gheara unui om ca el. Dar să ne grăbim, căci regele poate oricînd să se răzgîndească şi, la urma urmelor, e mai greu să bagi iar la Bastilia sau la Fort l'Evêque pe cineva care a scăpat de acolo decît să ţii închis pe unul care n a ieşi încă."

Domnul de Tréville pătrunse biruitor la Fort l'Evêque, unde slobozi pe muşchetarul rămas la fel de liniştit şi de nepăsător ca totdeauna.

Cum îl văzuse pe d'Artagnan, îi spuse:

― Ai scăpat ieftin de tot; asta i plata pentru lovitura de spadă a lui Jussac. Mai rămîne a lui Bernajoux, dar nu te culca pe o ureche.

De altminteri, domnul de Tréville avea dreptate să se ferească de cardinal, la gîndul că socoteala nu era încă încheiată, căci îndată ce căpitanul muşchetarilor închisese uşa, eminenţa sa îi strecură regelui:

― Şi acum, cînd am rămas doar noi doi, o să putem vorbi cum se cuvine, dacă maiestatea voastră îngăduie. Sire, domnul de Buckingham a fost vreme de cinci zile la Paris şi n a plecat decît azi dimineaţă.

Capitolul XVI

DOMNUL SEGUIER, MINISTRUL JUSTIŢIEI¹⁵, CAUTĂ DE ZOR CLOPOŢELUL, DORIND SĂ SUNE CA ODINIOARĂ
Este cu neputinţă să şi închipuie cineva tulburarea lui Ludovic al XIII lea la auzul acestor cuvinte. Cînd îl văz schimbînd feţe feţe, cardinalul îşi dădu seama că dintr o singură lovitură cîştigase din nou terenul pe care l pier­duse.

― Domnul de Buckingham la Paris? ― se răsti el, ― şi ce să facă aici?

― Fără doar şi poate să uneltească cu duşmanii ma­iestăţii voastre, hughenoţii şi spaniolii.

― Nu, mii de draci! Nu! A venit să uneltească îm­potriva onoarei mele împreună cu doamna de Chevreuse, cu doamna de Longueville şi cu tot neamul Conde!

― Vai, sire! Se poate! Regina este prea înţeleaptă şi mai ales iubeşte prea mult pe maiestatea voastră.

― Femeia e slabă din fire, domnule cardinal, ― spuse regele, ― şi cît priveşte marea ei dragoste pentru mine, ştiu eu ce ştiu despre dragostea asta!

― Eu stăruiesc totuşi să cred, ― urmă cardinalul ― că ducele de Buckingham a venit la Paris numai cu scop politic.

― În schimb eu sînt încredinţat, domnule cardinal, că a venit pentru altceva; iar dacă regina e vinovată, vai şi amar de ea!

― De altfel, ― adăugă cardinalul, ― oricît mi ar fi de silă să mi opresc mintea asupra unei astfel de mişelii, maiestatea voastră mă pune pe gînduri; doamna de Lannoy cu care, din porunca maiestăţii voastre, am stat ade­sea de vorbă, mi a spus azi dimineaţă că ieri noapte ma­iestatea sa a vegheat pînă tîrziu, că toată dimineaţa a plîns, şi că peste zi a scris toată vremea.

― Vezi, ― făcu regele, ― sigur că lui i a scris. Car­dinale, ţin să am hîrtiile reginei.

― Dar cum să le luăm, sire? Socot că nici eu nici ma­iestatea voastră nu ne putem încumeta la aşa ceva.

― Dar cum s a făcut cu soţia mareşalului d'Ancre? ― se răsti regele în culmea mîniei, ― i au scotocit ser­tarele şi la urmă au căutat o şi pe ea.

― Mareşala d'Ancre nu era decît mareşala d'Ancre, o aventurieră din Florenţa, sire, şi nimic mai mult; pe cîtă vreme augusta voastră soţie este Ana de Austria, re­gina Franţei, adică una din cele mai slăvite crăiese ale lumii.

― Cu atît mai vinovată e, domnule duce! Cu atît şi a nesocotit mai tare înaltul rang ce l poartă, cu atît a coborît mai jos. Dealtminteri, de multă vreme m am hotărît eu să curm odată pentru totdeauna dedesubturile astea politice şi amoroase. Mai are lîngă ea şi pe unul. La Porte...

― Pe care eu îl socotesc tartorul în toate astea, da, o mărturisesc. Întări cardinalul.

― Va să zică, bănuieşti ca şi mine, că mă înşeală? întrebă regele.

― Cred şi spun încă odată maiestăţii voastre, că re­gina unelteşte împotriva puterii regelui său, dar n am spus şi împotriva cinstei sale.

― Şi eu îţi spun că unelteşte împotriva amîndurora: îţi spun că nu mă iubeşte, şi că iubeşte pe altul; îţi spun eu că l iubeşte pe acel nemernic de Buckingham! De ce n ai pus să l aresteze pe cînd era la Paris?

― Să l aresteze pe duce! Să l aresteze pe primul mi­nistrul al regelui Carol I! Vă gîndiţi ce ar însemna asta, sire? Ce vîlvă! Chiar dacă bănuielile maiestăţii voastre ar avea oarecare temei, lucru de care eu tot mă îndoiesc, dar ce trăsnet ar fi, ce zarvă îngrozitoare!

― De vreme ce şi primejduia viaţa ca un derbedeu şi ca un pungaş, trebuia...

Ludovic al XlII lea se opri deodată, înspăimîntat de ce era să scape, în vreme ce Richelieu, lungindu şi gîtul, aştepta în zadar cuvîntul încremenit pe buzele regelui.

― Trebuia?

― Nimic, ― îngăimă regele, ― nimic. Dar cît a stat la Paris, cred că nu l aţi pierdut din ochi.

― Nu, sire.

― Şi unde locuia?

― În strada La Harpe nr. 75.

― Unde vine asta?

― Înspre Luxemburg.

― Eşti sigur că regina şi ducele nu s au văzut?

― O cred pe regină prea credincioasă îndatoririlor ei, sire.

― Dar şi au scris; lui i a scris regina ieri, toată ziua; domnule duce, vreau să am neapărat scrisorile!

― Sire, totuşi...

― Le vreau, domnule duce, cu orice preţ!

― Îmi îngădui să atrag atenţia maiestăţii voastre...

― Nu cumva mă trădezi şi dumneata, domnule car­dinal, de te împotriveşti mereu voinţei mele! Te ai înţeles şi dumneata cu spaniolul, cu englezul, cu doamna de Chevreuse şi cu regina?

― Sire, ― răspunse oftînd cardinalul, ― mă credeam la adăpost de atare bănuială.

― M ai auzit, domnule cardinal: vreau scrisorile!

― N ar fi decît un singur mijloc.

― Care?

― Să se încredinţeze această sarcină domnului Séguier, ministrul justiţiei. Chestiunea se potriveşte întru totul cu îndatoririle slujbei lui.

― Atunci să se ducă numaidecît să l cheme.

― Trebuie să fie acasă la mine, sire, îl poftisem tocmai să vină, şi cînd am plecat spre Luvru i am lăsat vorbă să mă aştepte.

― Să l cheme chiar acum.

― Poruncile maiestăţii voastre vor fi îndeplinite; dar...

― Dar ce?

― Poate că regina nu se va supune.

― Poruncilor mele?

― Da, dacă nu ştie că aceste porunci vin de la rege.

― Bine! Ca să nu se mai îndoiască, mă duc s o în­ştiinţez chiar eu.

― Maiestatea voastră să nu uite că eu am făcut tot ce am putut ca să înlătur o vrajbă.

― Da, duce, ştiu că eşti foarte îngăduitor cu regina, poate chiar prea îngăduitor şi te înştiinţez că o să stăm de vorbă în privinţa asta.

― Oricînd va pofti maiestatea voastră; dar, voi fi totdeauna fericit şi mîndru, sire, să mă jertfesc pentru buna înţelegere pe care doresc s o văd domnind între ma­iestatea voastră şi regina Franţei.

― Bine, cardinale, bine, dar pînă atunci, trimite după ministrul justiţiei; eu mă duc să vorbesc reginei..

Şi deschizînd o uşă, Ludovic al XIII lea o luă de a lungul unei săli ce ducea spre apartamentele Anei de Austria.

Regina se afla în mijlocul însoţitoarelor ei, doamna de Guitaut, doamna de Sabie, doamna de Montbazon şi doamna de Guémenée. Într un ungher stătea camerista spaniolă, dona Estefana, cu care venise de la Madrid. Doamna de Guémennée citea o carte şi toată lumea asculta cu luare aminte, afară de regina care ceruse dina­dins această lectură, tocmai pentru a şi putea urmări fi­rul gîndurilor prefăcîndu se că ascultă.

Aceste gînduri, oricît de poleite erau de ultimele lică­riri ale iubirii, se dovedeau triste. Lipsită de încrederea soţului ei, urmărită de urgia cardinalului care nu i putea ierta că nesocotise un simţămînt mai gingaş, Ana de Aus­tria avea în faţa ochilor pilda reginei mame, hărţuită toată viaţa de aceeaşi ură, deşi Maria de Medicis ― dac ar fi să dăm crezare cronicilor vremii ― începuse prin a dă­rui cardinalului dragostea pe care Ana de Austria a oco­lit o mereu; Ana de Austria văzuse căzînd în juru i pe slujitorii ei cei mai credincioşi, pe prietenii cei mai dragi. Aidoma nefericiţilor sortiţi să fie piază rea celor din preajmă, ea stîrnea nenorocul; prietenia ei era aducă­toare de prigoană şi de urgie: doamna de Chevreuse şi doamna de Vernet erau surghiunite, iar La Porte nu as­cundea stăpînei sale că se aştepta să fie ridicat în fiece clipă.

Pe cînd stătea astfel adîncită în gînduri grele şi întu­necate, uşa camerei se deschise şi intră regele.

Doamna care citea, lăsă deodată cartea, celelalte doamne se ridicară în picioare şi se aşternu tăcere adîncă .

Cu aerul că nici nu le vede, regele se opri doar în faţa reginei şi i spuse cu vocea schimbată:

― Domnul cancelar va veni să vă vadă, doamnă, şi să vă aducă la cunoştinţă unele hotărîri ale mele.

Nefericita regină, care era mereu ameninţată cu des­părţirea, cu surghiunul şi chiar cu judecata, păli în ciuda sulimanului şi nu se putut împiedica să întrebe:

― Dar de ce să vină, sire? Ce lucruri să mi spună domnul cancelar, pe care nu poate să le spună chiar ma­iestatea voastră?

Regele îşi întoarse spatele, fără a răspunde, şi aproape în aceeaşi clipă, domnul de Guitaut, căpitanul gărzilor, vesti sosirea cancelarului.

Cînd acesta se ivi în prag, regele ieşi printr o altă uşă.

Cancelarul intră pe jumătate zîmbind, pe jumătate stingherit. Deoarece s ar putea să l mai întîlnim de a lun­gul acestei povestiri, socotim că nu e rău ca cititorii nos­tru să l cunoască mai îndeaproape.

Cancelarul acesta era hazliu din fire. Des Roches le Masle, canonic la Nôtre Dame, şi pe vremuri camerist al cardinalului, îl sprijinise pe lîngă eminenţa sa, ca fiind un om de încredere. Cardinalul urmă sfatul canonicului şi se nimeri bine.

Se povesteau, pe seama lui, tot felul de năzdrăvănii, printre care şi următoarea:

După o tinereţe furtunoasă, se aciuase într o mînăstire pentru a şi ispăşi măcar o bucată de vreme nebuniile vîrstei sale fragede.

Dar, trecînd pragul sfîntului lăcaş, sărmanul pocăit nu putuse închide atît de grabnic uşa încît patimile, de care fugea, să nu intre o dată cu el. Şi cum îi dădeau de furcă, stareţul mînăstirii căruia îi destăinuise năpasta, vrînd să l izbăvească, atît cît îi stătea în putere, îl sfătuise să tragă de funia clopotului şi să sune pînă la cer, ca să alunge ispita Necuratului. Auzind larma vestitoare, călu­gării ar fi aflat că pe un frate îl încolţeau poftele şi cu toţii s ar fi pus pe rugăciuni.

Viitorul cancelar socoti sfatul destul de nimerit. Căută deci izbăvirea prin nenumăratele rugăciuni făcute de că­lugări, dar Ucigă l toaca nu părăseşte uşor vizuina unde s a cuibărit; cu cît se înmulţeau afuriseniile, cu atît se înteţeau şi ispitele, aşa că clopotul bălăngănea ziua şi noaptea, vestind apriga dorinţă de mîntuire a pocăitului. Călugării nu mai pridideau. Cît era ziulica de mare urcau şi coborau treptele care duceau la capelă. Noaptea, în afară de vecernie şi utrenie, mai erau siliţi să sară de vreo douăzeci de ori din pat, ca să bată mătănii pe les­pezile chiliilor.