Cei trei muşchetari

― Domnule, eu am băut şi mîncat, cu tot respectul, talerul pe care mi l aţi dat de dimineaţă, aşa că nu mai am para chioară, dacă cumva mi ar fi frig.

― Ţine o jumătate de pistol, şi ― pe mîine.

D'Artagnan descălecă, aruncă frîul calului pe braţul lui Planchet şi se depărtă repede, înfăşurat în pelerină.

― Doamne, că tare mai e frig! se văită Planchet, în­dată ce şi pierdu stăpînul din ochi. Şi grăbit cum era să se încălzească, alergă să bată la uşa unei case gătită cu tot dichisul unei cîrciumi de mahala.

În vremea asta, d'Artagnan, care apucase de a curme­zişul pe potecă, îşi vedea de drum şi ajungea la Saint Cloud; dar odată acolo, în loc s o ia pe uliţa mare, coti pe după castel, o luă pe o ulicioară lăturalnică şi se trezi în curînd în faţa casei cu pricina. Era aşezată într un loc pustiu. Pe o parte a ulicioarei se lăfăia un zid mare, la capătul căruia era casa, iar pe cealaltă parte, un gard viu apăra de trecători o grădiniţă în fundul căreia stătea pe brînci o biată cocioabă.

Ajunse la locul întîlnirii, dar cum nu i se spusese să şi vestească sosirea prin nici un fel de semnal, se hotărî să aştepte.

Nu se auzea nici un zgomot, s ar fi zis că era la sute de leghe de capitală. După ce aruncă o privire îndărătul lui, d'Artagnan se rezemă de gard. Dincolo de gard, de grădină şi de cocioabă, o ceaţă fumurie acoperea sub vă­lurile ei hăul nemărginit în care Parisul dormea întins şi dezvelit, hău în care sclipeau cîteva puncte luminoase, răz­leţe stele funebre ale acestui iad.

Dar pentru d'Artagnan, toate priveliştile se înveşmîntau în culori de vis, toate gîndurile aveau un surîs, toate beznele păreau străvezii. Se apropia ceasul întîlnirii.

Într adevăr, peste cîteva minute clopotul cel mare din Saint Cloud lăsă încet încet să cadă din gura lui căscată zece lovituri, ca zece mugete.

Era ceva jalnic în acest glas de bronz care se tînguia aşa, în toiul nopţii.

Dar fiecare din loviturile care alcătuiau ora cea mult aşteptată vibra armonios în inima tînărului.

Ochii lui stăteau pironiţi pe căsuţa din colţul zidului, ale cărei ferestre erau toate oblonite, afară de una singură, de la catul întîi.

Prin această fereastră străbătea o lumină dulce, care scălda în argint frunzişul tremurător al celor doi, trei tei, crescuţi unul lîngă altul, în afara parcului. Fără îndoială, îndărătul ferestruicii, atît de fermecător luminată, îl aş­tepta frumoasa doamnă Bonacieux.

Legănat de acest minunat gînd, d'Artagnan aşteptă o jumătate de ceas, netulburat, cu ochii aţintiţi asupra încîntătoarei locuinţe, din care zărea o bucată de tavan cu ciubucuri aurite, mărturie a eleganţei întregului aparta­ment.

Clopotul cel mare din Saint Cloud bătu ora zece şi ju­mătate.

De data asta, fără ca d'Artagnan să înţeleagă de ce, un fior îi străbătu mădularele. Poate că începea să l pătrundă frigul şi lua fără să vrea simţirea trupului drept o răsfrîngere sufletească.

Crezu apoi că poate nu citise bine, şi că întîlnirea era hotărîtă pentru ora unsprezece.

Se apropie de fereastră, se aşeză în dreptul unei raze de lumină, scoase scrisoarea din buzunar şi o citi din nou; nu se înşelase: întîlnirea era totuşi la zece.

Se întoarse iarăşi la locul lui; tăcerea şi singurătatea din jur începeau să l neliniştească.

Se auzi bătînd ora unsprezece.

D'Artagnan începu să se teamă de a binelea la gîndul că i se întîmplase ceva doamnei Bonacieux.

Bătu de trei ori din palme, era semnalul obişnuit al îndrăgostiţilor, dar nimeni nu răspunse; nici măcar ecoul.

Îşi zise atunci cu ciudă, că poate tînăra femeie aţipise aşeptîndu l.

Se apropie de zid şi încercă să se caţere, dar zidul fiind proaspăt tencuit d'Artagnan îşi rupse zadarnic unghiile.

Şi deodată, privirea îi căzu pe copacii cu frunze scăl­date în argintul luminii ce străbătea prin geamuri, şi cum unul din copaci se întindea pînă peste drum, tînărul socoti că din mijlocul ramurilor privirea lui ar fi putut pătrunde în casă.

Copacul era uşor de urcat. De altminteri, d'Artagnan abia împlinise douăzeci de ani, aşa că tot mai ţinea minte slăbiciune lui de pe vremea şcolăriei. Într o clipă se urcă în mijlocul ramurilor şi prin geamurile străvezii ochii i se pironiră drept înăuntru.

Privelişte stranie care l făcu să se cutremure din tălpi pînă în creştet: lumina aceea firavă, lampa liniştită, îşi arunca razele peste un tabolu înspăimîntător: unul din geamuri era spart, iar uşa, pe jumătate sfărîmată, atîrna de balamale; o masă, pe care trebuie să fi fost aşezată o cină aleasă, zăcea răsturnată; pe jos, peste tot, cioburi de sticlă şi fructe strivite acopereau pardoseala; totul măr­turisea că în camera aceea se dăduse o luptă aprigă pe viaţă şi pe moarte; d'Artagnan crezu că vede în mijlocul acelei ciudate răvăşeli fîşii de veşminte şi urme de sînge ce pătau faţa de masă şi perdelele.

Se grăbi să coboare în stradă, în vreme ce inima i bătea groaznic; voia să vadă dacă nu dă peste alte urme de violenţă.

Lumina firavă licărea la fel de netulburată în liniştea nopţii. Şi d'Artagnan descoperi, ceea ce nu văzuse la înce­put, căci nimic nu l îndemnase la astfel de cercetare: pămîntul bătătorit ici, răscolit colo, purta urme încurcate de paşi omeneşti şi copite de cai. De asemenea, roţile unei trăsuri ce venise dinspre Paris lăsaseră în pămîntul moale dîre adînci care nu treceau mai departe de căsuţă şi se în­torceau îndărăt spre Paris.

Tot urmîndu şi cercetările, d'Artagnan mai găsi lîngă zid o mănuşă femeiască sfîşiată. În părţile unde mănuşa nu atinsese noroiul rămăsese ca nouă. Era una dintre acele mănuşi parfumate pe care îndrăgostiţii le smulg atît de bucuros de pe o mînă frumoasă.

Şi cu cît d'Artagnan îşi urma cercetările, cu atît fruntea i se îmbrobona de sudoare tot mai îngheţată; o spaimă groaznică îi strîngea inima ca într un cleşte; abia mai putea să răsufle; ca să se liniştească, îşi spunea că poate totuşi casa aceea nu avea nici un amestec cu doamna Bonacieux; că tînăra femeie îi dăduse întîlnire în faţa casei şi nu în casă, că poate nici nu părăsise Parisul, fiind reţi­nută sau de îndatoriri sau de gelozia soţului ei.

Dar toate aceste gînduri erau spulberate, nimicite, răs­turnate de simţămîntul acela de durere intimă ce cople­şeşte uneori întreaga fiinţă omenească şi ne strigă prin tot ce i menit în trupul nostru să audă, ca o mare nenorocire ne pîndeşte.

D'Artagnan simţea că şi pierde minţile; începu să alerge pe drumul mare, o apucă apoi pe unde venise, şi nimeri la podul plutitor cu gînd să l descoase pe podar,

Cam pe la şapte seara, podarul trecuse peste fluviu o femeie înfăşurată într o mantilă neagră; femeia părea că se fereşte grozav să nu fie recunoscută, dar tocmai din pri­cina ferelii ei, podarul o privise cu şi mai mare stăruinţă şi văzuse că era tînără şi frumoasă.

Pe vremea aceea, ca şi astăzi, o mulţime de femei ti­nere şi frumoase care veneu la Saint Cloud ţineau cu tot dinadinsul să nu fie zărite, şi totuşi d'Artagnan nu se îndoi nici o clipă că femeia pe care o văzuse podarul era doamna Bonacieux.

La lumina lămpii ce ardea în ghereta podarului, d'Artagnan mai citi încă o dată rîndurile doamnei Bonacieux pentru a se încredinţa că nu se înşelase, că întâlnirea tre­buia să aibă loc la Saint Cloud şi nu în altă parte, în faţa casei domnului d'Estrées şi nu pe altă uliţă.

Atîtea dovezi se strîngeau ca să i arate lui d'Artagnan că presimţirile nu l înşelaseră şi că într adevăr se întîmplase o mare nenorocire.

Porni într o goană spre castel; credea că poate în lipsa lui se petrecuse ceva nou acolo în casă şi că ar fi putut afla lămuriri.

Ulicioara era la fel de pustie şi prin ferestruică se re­vărsa aceeaşi lumină liniştită şi firavă.

D'Artagnan se gîndi atunci la cocioaba mută şi oarbă din fundul grădinii care, fără îndoială, avusese ochi să vadă şi care ar fi putut să şi vorbească.

Deşi poarta era închisă, sări peste gard şi cu tot lătratul cîinelui în lanţ, se apropie de uşă.

La cele dintîi bătăi, nu răspunse nimeni. Înăuntru ace­eaşi tăcere de mormînt ca şi în casa din grădină. Totuşi, cocioaba fiind ultima lui speranţă, se hotărî să nu se ur­nească de acolo.

Nu trecu mult şi i se păru că aude înăuntru un zgomot uşor, dar atît de uşor, încît părea că tremură şi zgomotul de teamă să nu fie auzit.

D'Artagnan încetă atunci să mai bată, dar începu să roage cu un glas pătruns de atîta îngrijorare şi atîtea fă­găduieli, de atîta spaimă şi duioşie, că ar fi liniştit şi pe cel mai fricos om din lume. În sfîrşit, un vechi oblon ros de carii se deschise, sau mai bine zis se întredeschise, şi se închise la loc, de îndată ce lumina unei biete lămpi, ce pîlpîia într un ungher, căzu pe cureaua spadei şi pe mînerele pistoalelor lui d'Artagnan. Totuşi, oricît de fulgerător se petrecuseră toate, acesta avu vreme să zărească capul unui bătrîn.

― În numele Cerului, ― se rugă el, ― ascultă mă; aşteptam pe cineva care nu mai vine; mor de grijă. S a întîmplat vreo nenorocire pe aici prin preajmă? Vorbeşte.

Fereastra se deschise iarăşi încet, acelaşi chip se ivi din nou; numai că de data asta faţa bătrînului era şi mai de ceară ca întîia dată.

D'Artagnan istorisi deschis toată păţania, dar fără nici un nume; îi spuse cum avea o întîlnire cu o tînără femeie în faţa casei din colţ şi cum văzînd că nu mai vine se ur­case în tei şi văzuse la lumina lămpii harababura din cameră.

Bătrînul îl ascultă cu luare aminte, fâcînd mereu semn că aşa era; apoi cînd d'Artagnan sfîrşi de povestit, clătină din cap într un fel care nu vestea nimic bun.

― Ce vrei să spui? întrebă d'Artagnan. Pentru dumne­zeu, vorbeşte lămurit!

― Vai, domnule, ― răspunse bătrînul, ― nu mă mai întrebaţi nimic; dacă v aş spune ce am văzut, cine ştie ce aş păţi şi eu.

― Aşadar, ai văzut ceva? Atunci te rog în numele ce­rului, ― stărui d`Artagnan aruncîndu i o monedă, ― vor­beşte, spune mi tot şi ţi dau cuvîntul meu de gentilom că nu voi scăpa nici o vorbă.

Bătrînul citi atîta bună credinţă şi atîta durere pe chipul tânărului, încît îi făcu semn să asculte şi i povesti cu glas coborît:

― Să tot fi fost nouă cînd am auzit zgomot în stradă; vrînd să aflu ce se petrece, m am apropiat de poartă şi am văzut că cineva încearcă să intre. Cum sînt sărac şi nu mi e frică de hoţi m am dus să deschid şi am zărit trei băr­baţi la cîţiva paşi de poartă. În umbră aştepta o caleaşca cu cai înhămaţi şi cai de călărie. De bună seamă caii ne­înhămaţi erau ai celor trei bărbaţi în straie de călăreţi.

― Domnilor, ― le am strigat eu ― vă rog, ce doriţi?

― Tu trebuie să ai o scară, se răsti acela care părea a fi căpetenia lor.

― Da, domnule, scara cu care culeg fructele.

― Dă o încoa şi intră în casă; uite un taler pentru osteneală, dar ţine minte că dacă scapi vreun cuvînt din ce o să vezi şi o să auzi (fiindcă sînt sigur că tot o să tragi cu ochiul şi cu urechea, oricît te am ameninţa noi), să ştii că eşti pierdut.

Spunînd vorbele astea mi a aruncat un taler, pe care eu l am ridicat de jos, iar el mi a luat scara.

Precum a spus, după ce au închis poarta în urma lor, eu m am făcut că intru în casă, dar am ieşit îndată pe uşa dindărăt şi m am strecurat prin întuneric pînă în mijlocul tufei aceleia de soc, de unde puteam să văd tot fără ca ei să mă vadă.

Tustrei bărbaţii trăseseră caleaşca mai aproape, fără nici un zgomot, pe urmă au dat jos din ea pe un bătrînel scund, gros, cărunt, îmbrăcat ca vai de el, în haine moho­rîte; ăsta s a urcat încetişor pe scară, s a uitat hoţeşte în odaie, a coborît pe urmă tiptil şi a spus în şoaptă:

― Dînsa e!

Şi numaidecît, acela care mi vorbise s a şi apropiat de uşa casei, a deschis o cu o cheie pe care o avea la el, a închis o la loc şi dus a fost. În vremea asta ceilalţi doi băr­baţi s au urcat pe scară. Hodorogul stătea lîngă caleaşcă, vizitiul ţinea hamurile, şi alt lacheu ţinea ceilalţi cai de dîrlogi.

Deodată în casă s au pornit ţipete groaznice; o femeie s a repezit la fereastră şi a deschis o ca şi cînd ar fi vrut să sară. Dar cum a dat cu ochii de cei doi bărbaţi, s a şi tras înapoi; ei însă s au năpustit şi au dat buzna peste ea în odaie.

Pe urmă eu n am mai putut să văd nimic, dar am auzit gălăgie ca de mobile zvîrlite cît colo. Femeia ţipa nevoie mare şi striga după ajutor, dar curînd după aceea i au luat piuitul; cei trei bărbaţi s au apropiat de fereastră, cu ea în braţe; doi au coborît scara şi au dus o în caleaşca: hodorogul a intrat şi el după ea. Cel ce rămăsese în casă a închis geamul şi pe urmă a ieşit şi el şi s a uitat în ca­leaşca să vadă cu ochii lui dacă femeia e înăuntru; cei­lalţi doi îl aşteptau călări; a sărit şi el în şa; lacheul şi a luat locul lîngă vizitiu, caleaşca a luat o la goană păzită de cei trei călăreţi, şi asta a fost tot. Din clipa aceea, n am mai văzut şi n am mai auzit nimic.

Zdrobit de groaznica veste, d'Artagnan rămase încre­menit şi fără glas; în vreme ce toţi demonii mîniei şi ai geloziei îi sfîrtecau inima.

― Domnul meu, ― urmă bătrînul, mult mai răscolit de acea deznădejde mută decît orice tînguire sau lacrimi. ― nu mai fiţi atît de mîhnit: doar nu v au omorît o; la asta să vă gîndiţi.

― Nu cumva îl ştii pe bărbatul care zici că era căpe­tenia acestei răpiri drăceşti?

― Nu l cunosc.

― Dar cînd ţi a vorbit, ai putut să l vezi?

― Adică, îmi cereţi semnalmentele lui?

― Da.

― Înalt, uscăţiv, smead la faţă, mustăţi negre, ochi negri, părea a fi un gentilom.

― Aşa i! ― strigă d'Artagnan, ― tot el! Mereu el! E gogoriţa mea. Şi celălalt?

― Care?

― Cel mic.

― Oh! acela credeţi mă nu e un gentilom; de altfel nu avea nici spadă, iar ceilalţi îi cam vorbeau de sus.

― O fi fost vreun valet, murmură d'Artagnan. Ah, biata femeie! Biata femeie! Cine ştie ce i or fi făcut!

― Mi a ţi făgăduit să nu mă daţi de gol, aminti bătrînul.

― Şi ţi înnoiesc făgăduiala făcută, fii liniştit, sînt gen­tilom. Un gentilom n are decît cuvîntul lui şi eu ţi l am dat pe al meu.

Cu sufletul plin de amărăciune, d'Artagnan luă ia­răşi drumul spre podul plutitor. Uneori nu i venea să creadă că femeia aceea era doamna Bonacieux, şi spera s o găsească a doua zi la Luvru, alteori se temea că avu­sese poate vreo încurcătură cu altul şi descoperind locul întâlnirii, gelosul pusese s o răpească. Era năuc, era dis­perat, era ca nebun.

― Oh, dacă prietenii mei ar fi aici! ― îşi zise el, ― aş avea cel puţin speranţa s o găsesc; dar cine ştie ce o fi şi cu ei?

Era aproape de miezul nopţii; trebuia să l găsească pe Planchet. Bătu pe rînd la uşa tuturor cîrciumilor la care zărea un strop de lumină, în nici una nu l găsi însă pe Planchet.

La cea de a şasea cîrciumă, începu a şi da seama că ceea ce făcea n avea nici un rost. Îi dăduse întîlnire va­letului tocmai a doua zi la şase dimineaţa şi oriunde s ar fi aflat, era în dreptul său.

De altminteri, d'Artagnan mai chibzui în sinea lui că rămînînd în preajma locului unde se petrecuse întîmplarea, va izbuti poate să afle cîte ceva asupra acestei stranii răpiri. La a şasea cîrciumă, după cum am spus, d'Artagnan se opri, ceru o sticlă de vin din cel mai bun, se aşeză la o masă, în ungherul cel mai întunecat şi, rezemîndu şi coa­tele, se hotărî să aştepte astfel zorii dimineţii; dar şi de data asta speranţa i a fost înşelată; deşi ascultă cu sfin­ţenie toate şolticăriile şi sudălmile ce şi aruncau între ei lucrătorii, valeţii şi căruţaşii, alcătuind cinstita societate din care făcea şi el parte, tot nu putu prinde nimic care să l pună pe urmele sărmanei femei răpite. Aşa, că vrînd nevrînd, după ce goli sticla din plictiseală şi din teama de a nu trezi bănuieli, trebui să se potrivească în ungherul lui cum i se păru mai la îndemînă, şi, de bine de rău, să aţipească. Cititorii îşi aduc aminte că d'Artagnan n avea decît douăzeci de ani, iar la vîrsta aceasta somnul îşi are ce­rinţele lui neînduplecate pe care le impune şi celor mai deznădăjduite inimi.

Pe la şase dimineaţa, d'Artagnan se trezi cu acea stare mahmură care însoţeşte de obicei revărsatul zorilor după o noapte de neodihnă. Îşi potrivi iute hainele, se pipăi ca să se încredinţeze dacă în timpul somnului nu l jecmănise cineva şi, găsindu şi diamantul în deget, punga în buzu­nar şi pistoalele la brîu, se sculă, plăti sticla de vin şi ieşi să vadă dacă n are mai mult noroc, pe lumină decît pe întuneric, în căutarea valetului. Într adevăr, întîiul lu­cru pe care l zări prin ceaţa umedă şi cenuşie a fost cins­titul Planchet care, eu amîndoi caii de dîrlogi, îl aştepta la uşa unei cîrciumi prăpădite, prin faţa căreia d'Artag­nan trecuse fără a bănui măcar că acolo era o cîrciumă.

Capitolul XXV

PORTHOS
În loc să se ducă de a dreptul la el acasă, d'Artagnan descălecă la poarta domnului de Tréville şi urcă repede scara. De data asta era hotărît să i povestească tot ce se petrecuse. Fără îndoială că i ar da sfaturi bune în toată întâmplarea aceasta, apoi, cum domnul de Tréville o ve­dea aproape zilnic pe regină, ar fi putut să afle de la ma­iestatea sa unele lămuriri cu privire la biata femeie care, fără doar şi poate, plătea din greu credinţa ei faţă de stăpînă.

Domnul de Tréville ascultă spusele lui d'Artagnan eu o luare aminte care dovedea că în toată păţania aceasta el vedea altceva decît o intrigă de dragoste; apoi, după ce d'Artagnan sfîrşi de istorisit:

― Hm! ― făcu el, ― toate astea miros a eminenţa sa cale de o poştă.

― Dar ce i de făcut? întrebă d'Artagnan.

― Deocamdată nimic, altceva nimic decît să pleci din Paris, aşa cum ţi am mai spus, şi cît mai repede cu pu­tinţă. Voi vedea pe regină, îi voi da amănunte asu­pra răpirii acelei sărmane femei, pe care, de bună seamă, nu le ştie; aceste amănunte o vor călăuzi pe maiestatea sa, şi la întoarcerea dumitale poate că ţi voi putea da vreo veste bună. Lasă totul pe mine.

D'Artagnan, ştia că domnul de Tréville, deşi gascon, nu prea avea obiceiul să tăgăduiască, dar cînd din întîmplare făgăduia ceva, atunci făcea chiar mai mult decît făgăduise. Îl salută deci, plin de recunoştinţă pentru în­tregul trecut ca şi pentru viitor, iar prea vrednicul căpi­tan, care la rîndul lui simţea o vie simpatie pentru acest tînăr atît de cutezător şi de dîrz, îi strînse călduros mîna, urîndu i călătorie bună.

Hotărît să urmeze fără întîrziere sfaturile domnului de Tréville, d'Artagnan se îndreptă spre strada Gropari­lor ca să vegheze la pregătirea cufărului. Apropiindu se de casă, îl zări pe domnul Bonacieux, care, îmbrăcat în halat de dimineaţă, stătea în picioare, în pragul uşii. Tot ce i spusese în ajun prevăzătorul Planchet despre firea primejdioasă a gazdei îi veni atunci în minte; îşi pironi ochii asupra celuilalt, mai sfredelitor decît pînă atunci, într adevăr, în afară de acea gălbejeală bolnăvicioasă a obrazului, semn că fierea se strecoară în sînge, şi care de altfel s ar fi putut să nu fie decît întîmplătoare, d'Artag­nan descoperi ceva ascuns, ceva viclean în mişcările feţii negustorului. Un pungaş nu rîde la fel ca un om cinstit, un făţarnic nu plînge la fel ca un om de bună credinţă. Orice prefăcătorie este o mască şi oricît de iscusită ar fi această mască, izbuteşti totdeauna, cu oarecare luare aminte, s o deosebeşti pe chipul celui ce o poartă.

I se păru deci lui d'Artagnan că domnul Bonacieux poartă o mască şi că această mască era grozav de neplă­cută la vedere.

Astfel fiind, învins de dezgustul lui pentru acest om, se pregătea să treacă pe lîngă el fără să i vorbească, dar la fel ca şi în ajun, domnul Bonacieux deschise vorba:

― Frumos, tinere, ― îi spuse, ― ştiu că facem nopţi albe! Şapte dimineaţa! Mi se pare că vrei să cam răstorni obiceiurile bătrîneşti şi că te întorci acasă, cînd alţii abia pleacă.

― Dumitale nu ţi se poate aduce învinuirea asta, ― domnule Bonacieux, ― dumneata eşti pildă de om aşezat. E drept, cînd ai o femeie tînără şi frumoasă, nici n ai de ce să alergi după fericire; fericirea vine ea după tine, nu i aşa, domnule Bonacieux?

Pămîntiu ca un mort, Bonacieux rînji în silă.

― Ah, ah! ― mormăi el ― dumneata eşti om de viaţă, nu glumă! Dar pe unde dracu ai colindat azi noapte, dru­gul meu? Se vede că ai luat o razna, peste cîmpuri.

Cînd îşi coborî ochii pe cizmele lui pline de noroi, pri­virea lui d'Artagnan căzu şi pe pantofii şi ciorapii negus­torului de mărunţişuri; s ar fi zis că se înglodaseră în aceeaşi mîzgă; cizme, ghete şi ciorapi erau aidoma pătaţi cu acelaşi fel de pete.

Şi atunci, un gînd îi fulgeră prin minte lui d'Artagnan: omuleţul scund, gros şi cărunt, soiul acela de lacheu, îm­brăcat în haină mohorîtă, şi la care oştenii care însoţeau caleaşca se uitau de sus, era chiar Bonacieux. Soţul fusese acela care veghease la răpirea soţiei lui.

Pe d'Artagnan îl prinse o poftă grozavă să sară în gîtul negustorului şi să l sugrume, dar, cum am mai spus era chibzuit din fire şi se stăpîni. Totuşi, schimbarea feţei lui răscolite era atît de vădită, încît de spaimă, Bonacieux încercă să dea un pas îndărăt; cum era însă tocmai în dreptul canatului închis al uşii, opreliştea neaşteptată îl sili să rămînă locului.

― Ia te uită, ştii că ai haz, dragul, meu, ― îi spuse d'Artagnan, ― dar mi se pare că dacă cizmele mele au nevoie de făţuială, apoi ciorapii şi pantofii dumitale tre­buiesc curăţaţi, nu glumă. Sau te pomeneşti c ai umblat şi dumneata haimana, jupîne Bonacieux? Drace! asta n ar fi de iertat unui om la vîrsta dumitale şi care, pe deasupra, are o soţie atît de tînără şi de frumoasă.

― Nu, Doamne fereşte, ― răspunse Bonacieux, ― dar ieri am fost la Saint Mandé, ca să întreb de o servitoare, căci îmi trebuie numaidecît una; drumurile erau groaz­nice, am cărat tot glodul ăsta pe mine şi n am avut încă vreme să l curăţ.

Locul unde spunea Bonacicux că fusese era o nouă do­vadă în sprijinul bănuielilor lui d'Artagnan. Bonacieux spusese Saint Mandé, fiindcă Saint Mandé era la celălalt capăt faţă de Saint Cloud.

Această presupunere a fost pentru el întîia alinare, într adevăr, dacă Bonacieux ştia unde se află soţia lui, s ar fi putut ca întrebuinţînd mijloace tari să l sileşti oricînd să şi dezlege limba şi să dea drumul tainei. Trebuia însă ca această bănuială să se schimbe în siguranţă.

― Iartă mă, dragă domnule Bonacieux, dacă mă port cu dumneata fără prea multe mofturi ― începu d'Artagnan, ― dar nimic nu ţi stîrneşte setea ca nesomnul şi mor de sete; dă mi voie, te rog, să iau un pahar cu apă la dumneata, ştii, ca între vecini.

Fără să mai aştepte învoirea gazdei, d'Artagnan intră repede în casă şi şi furişă privirea spre pat: era neatins. Bonacieux nu se culcase; însemna că se întorsese acasă numai cu un ceas sau două mai devreme; o însoţise deci pe soţia lui pînă la locul unde fusese dusă sau măcar pînă la întîia staţie de poştă.

― Mulţumesc, domnule Bonacieux, ― îi spuse d'Artagnan, golind paharul ― e tot ce doream de la dumneata. Acum mă duc sus la mine; o să i dau lui Planchet să mi cureţe cizmele şi după ce o isprăvi ţi l trimit, dacă vrei, să ţi cureţe şi dumitale pantofii.

Îl părăsi apoi pe negustorul de mărunţişuri, care uluit în faţa acestui ciudat rămas bun, se întrebă de nu cumva se dăduse singur de gol.

În capul scării, d'Artagnan îl găsi pe Planchet grozav de speriat.

― Vai, domnule, ― strigă valetul îndată ce şi zări stăpînul, ― am dat de una şi mai boacănă, abia aşteptam să vă întoarceţi.

― Ce s a mai întîmplat? întrebă d'Artagnan.

― Mă prind pe orice vreţi că n o să ghiciţi, cine a fost aici în lipsa dumneavoastră.

― Cînd asta?

― Acum o jumătate de ceas, pe cînd eraţi la domnul de Tréville.

― Cine a venit? Haide, spune odată.

― Domnul de Cavois.

― Domnul de Cavois?

― În carne şi oase.

― Căpitanul gărzii eminenţei sale?

― Chiar el.

― Venea să mă aresteze?

― Aşa am cam bănuit eu, cu toate că pare a fi mare şmecher.

― Zici că pare a fi un şmecher?

― Vreau să zic că era dulce ca mierea, domnule.

― Adevărat?

― Venea, ― zicea el, din partea eminenţei sale, care nu vă vrea decît binele, să vă roage să mergeţi cu el la Palais Royal.