Cei trei muşchetari

― Şi ce i ai răspuns?

― Că asta nu se poate, fiindcă sînteţi plecat, după cum putea să vadă şi el.

― Şi ce a răspuns atunci?

― Să treceţi neapărat pe la el peste zi; pe urmă, a adăugat încet de tot: "Spune stăpînului tău că eminenţa sa îi este foarte binevoitor şi că tot norocul lui atîrnă, poate, de întrevederea asta".

― Capcana e destul de nedibace pentru cardinal, zise surîzînd tînărul.

― Lăsaţi că şi eu am mirosit capcana şi am răspuns că o să vă pară grozav de rău la întoarcere.

― Unde a plecat? a întrebat domnul de Cavois.

― La Troyes, în Champagne, am răspuns eu.

― Şi cînd a plecat?

― Aseară.

― Planchet, prietene, ― îi curmă vorba d'Artagnan, ― eşti cu adevărat de nepreţuit.

― Mă înţelegeţi, domnule, m am gîndit că dacă vreţi să l vedeţi pe domnul de Cavois, o să aveţi destulă vreme să mă daţi de gol, spunînd că nu eraţi plecat; atunci eu aş fi fost mincinosul, şi cum nu sînt gentilom, mie mi e îngăduit să mint.

― Linişteşte te, Planchet, îţi vei păstra faima ta de om dintr o bucată; într un sfert de oră plecăm.

― E tocmai sfatul pe care vream să vi l dau şi eu, domnule. Pot să vă întreb încotro.

― La dracu, vezi bine că în partea cealaltă decît i ai spus tu c am plecat. Dealtminteri, nu eşti la fel de ne­răbdător ca şi mine să ştii ce mai fac Grimaud, Mousqueton şi Bazin şi să afli ce s a întîmplat cu Athos, cu Porthos şi cu Aramis?

― Ba da domnule, ― răspunse Planchet ― şi sînt gata de drum oricînd doriţi; cred că deocamdată aerul de provincie o să ne priască mai bine decît aerul Parisu­lui. Aşadar...

― Aşadar, Planchet, strînge catrafusele şi să plecăm; eu mă duc înainte cu mîinile în buzunar, ca să nu bă­nuiască nimeni nimic. Ai să mă găseşti la palatul gărzii. Dar pentru că veni vorba, Planchet, cred că ai dreptate în privinţa gazdei noastre: să ştii că i un ticălos fără pereche.

― Ah! domnule, să mă credeţi cînd vă spun eu un lucru; eu citesc pe faţa omului ca n palmă.

Aşa cum se înţeleseseră, d'Artagnan coborî singur; apoi ca să nu aibă nimic pe suflet, se îndreptă iarăşi spre locuinţa prietenilor lui. Nu se primise nici o veste de la ei; doar o scrisoare, toată numai parfum, cu o scriere aleasă şi măruntă, sosise pentru Aramis. D'Artagnan o luă la el. Peste zece minute Planchet îl găsi în grajdurile palatului gărzii. Ca să nu piardă vreme, d'Artagnan îşi înşeuase singur calul.

― Bine, ― îi spuse lui Planchet, cînd acesta îi aduse şi cufărul cu haine, ― acum pune şaua pe ceilalţi trei s o ştergem.

― Credeţi că o să meargă mai repede cu cîte doi cai fiecare? întrebă Planchet cu căutătura lui şăgalnică.

― Nu, domnule glumeţ de a surda, ― răspunse d'Artagnan, ― dar cu cei patru cai ai noştri o să i putem aduce îndărăt pe cei trei prieteni ai mei, dacă bineînţeles îi mai găsim în viaţă.

― Asta ar fi mare noroc ― răspunse Planchet, ― dar oricum, nu trebuie să pierzi nădejdea, că bun e dum­nezeu.

― Amin, zise d'Artagnan. sărind pe cal.

Şi amîndoi ieşiră din palatul gărzii, fiecare îndreptîndu se spre alt capăt al străzii, unul avînd de gînd să iasă din Paris prin bariera la Villette, iar celălalt prin bariera Montmartre, pentru a se întilni dincolo de Saint Denis; măsura aceasta strategică fiind urmată de amîndoi călă­reţii cu aceeaşi sfinţenie, a fost încununată de o frumoasă izbîndă. D'Artagnan şi Planchet intrară deci amîndoi de­odată la Pierrefitte.

E locul s o spunem, Planchet era mai cutezător ziua decît noaptea.

Totuşi, firea lui prevăzătoare nu l slăbea nici o clipă; nu uitase nici una din păţaniile celei dintîi călătorii şi atunci îi socotea duşmani pe toţi cei care i ieşeau în cale; ca urmare îşi ţinea tot timpul pălăria în mînă, fapt ce stîrnea neîncetate perdafuri din partea lui d'Artagnan care se temea ca, datorită unei purtări prea de tot cuviincioase, lumea să nu l ia drept valeţii vreunui om de nimic.

Dar, fie că într adevăr drumeţii se simţeau mişcaţi de cinstea ce le făcea Planchet, fie că de data asta nimeni nu mai stătea la pîndă în calea lui d'Artagnan, călătorii noştri au ajuns teferi la Chantilly şi au descins la hanul Grand Saint Martin, acelaşi unde se opriseră şi cu prilejul întîiei lor călătorii.

Văzind un tînăr urmat de un valet cu doi cai de călărie şi duşi de dîrlogi, hangiul înainta respectuos în pragul uşii. Cum străbătuse unsprezece leghe, d'Artagnan găsi nimerit să poposească acolo, fie că Porthos mai era sau nu în han. Dar, ― gîndi el, ― poate că nu era cuminte să întrebe chiar de la început de soarta muşchetarului. Şi ca urmare a acestor chibzuieli, fără să pomenească nimic de nimeni, d'Artagnan descălecă, îi spuse valetului să aibă grijă de cai, pătrunse într o mică încăpere unde erau găzduiţi oaspeţii ce doreau să stea singuri şi ceru han­giului o sticlă din vinul cel mai bun şi o cină din cele mai alese. Această cerere întări şi mai vîrtos părerea bună pe care hangiul şi o făcuse despre călător, de cum îl zărise. Astfel fiind, d'Artagnan fu ospătat cît ai fi bătut din palme.

Regimentul gărzii se alegea dintre cei dintîi gentilomi ai regatului şi d'Artagnan, urmat de un valet şi călătorind cu patru cai fără seamăn de frumoşi, nu putea, în ciuda uniformei sale simple, să nu stîrnească uimire. Hangiul ţinu să i servească chiar el vinul şi cina: văzînd toate acestea, d'Artagnan porunci să i se aducă două pahare în loc de unul şi legă următoarea convorbire:

― Pe legea mea, dragă hangiule, ― începu d'Artagnan umplînd amîndouă paharele, ― ţi am cerut să mi aduci vinul cel mai bun şi dacă mi ai tras chiulul, ţi ai ales chiar dumneata pedeapsa căci cum nu mi place să beau singur, va trebui să bei cu mine. Ia deci paharul şi să bem. Dar în cinstea cui să bem ca să nu supărăm pe nimeni? Hai să bem pentru propăşirea hanului dumitale!

― Înălţimea voastră îmi face mare cinste, ― răs­punse gazda, ― şi i mulţumesc din inimă pentru buna sa urare.

― Ia bine seama, ― urmă d'Artagnan, ― în urarea mea e poate mai mult egoism decît gîndeşti; numai în localurile care propăşesc eşti bine primit; în hanurile unde treaba merge anapoda, toate se duc de rîpă, iar călă­torul e şi el jertfa necazurilor în care se zbate gazda; aşa că eu, care călătoresc mult şi îndeosebi pe drumul acesta, aş dori să i văd pe toţi hangiii făcînd avere.

― Într adevăr, ― zise hangiul, ― mi se pare şi mie c am mai avut cinstea să văd pe domnul.

― Fireşte! Am trecut poate de zece ori pe aici în drum spre Chantilly, şi din cele zece ori m am oprit cel puţin de trei sau de patru ori la dumneata. Să tot fie zece sau douăsprezece zile de cînd am poposit aici ultima oară; însoţeam pe nişte prieteni, nişte muşchetari; ba chiar ţin minte că unul din ei s a luat la harţă cu un străin, un necunoscut, un om care pare mi se i a căutat nu ştiu ce gîlceavă.

― Ah, da, aşa e! ― făcu hangiul, ― mi aduc şi eu aminte. Înălţimea voastră vrea să vorbească poate de dom­nul Porthos?

― Da, da, aşa l chema pe tovarăşul meu de călătorie. Doamne, dumnezeule, spune mi, te rog, dragă hangiule, i s a întîmplat cumva vreo nenorocire?

― Înălţimea voastră trebuie să şi fi dat seama că n a mai putut să şi urmeze drumul.

― Într adevăr, ne făgăduise c o să ne ajungă din urmă, dar nu l am mai văzut de atunci.

― Ne a făcut cinstea să rămînă aici, urmă hangiul.

― Cum? V a făcut cinstea să rămînă aici?

― Da, domnule, în hanul nostru; sîntem chiar foarte îngrijoraţi.

― Din ce pricină?

― Din pricina unor cheltuieli pe care le a făcut.

― Bine, dar cheltuielile pe care le a făcut o să le plă­tească.

― Să v audă Dumnezeu! Mi a mai venit inima la loc. I am împrumutat, domnule, sume foarte însemnate şi chiar azi dimineaţă medicul îmi spunea că dacă domnul Porthos nu i plăteşte, atunci o să mi ceară mie banii, fiindcă eu am trimis să l cheme.

― Cum! Porthos e rănit?

― N aş putea să vă spun, domnule.

― Cum, n ai putea să mi spui ? Dumneata eşti mai în măsură ca oricare altul s o ştii.

― Da, dar în meseria noastră nu spunem tot ce ştim, domnule, mai ales cînd ni s a pus în vedere că o să plă­tim cu urechile dacă nu ne ţinem limba.

― Pot să l văd pe Porthos?

― Fără îndoială, domnule, urcaţi pînă la catul întîi şi bateţi la camera nr. 1. Dar spuneţi i că sînteţi dumnea­voastră.

― Adică de ce să i spun că sînt eu?

― Ca să nu vi se întîmple o nenorocire.

― Şi ce nenorocire ar putea să mi se întîmple?

― Dacă domnul Porthos vă ia drept cineva de ai ca­sei, poate că scos din sărite vă străpunge cu spada sau vă zboară creierii.

― Dar ce i aţi făcut?

― I am cerut bani.

― Ah! Drace! Acum înţeleg; asta i o cerere care l cam plictiseşte pe Porthos cînd n are bani, dar după cît o ştiu eu, ar trebui să aibă.

― Şi noi am crezut la fel, domnule; cum casa noastră e foarte rînduită şi cum obişnuim să ne faceni socotelile în fiecare săptămână, după opt zile i am arătat nota, dar se vede că am brodit o rău, fiindcă n am apucat să deschi­dem bine gura şi ne a trimis la toţi dracii; e drept, ju­case în ajun.

― Cum jucase în ajun? Cu cine?

― Dumnezeule, cine mai ştie? Cu un nobil în trecere pe aici şi pe care l a poftit să joace cărţi cu el.

― Atunci asta e, trebuie să fi pierdut tot, sărmanul.

― Pînă şi calul, domnule; cînd străinul era gata s o şteargă, ce să vedem? Valetul lui înăşua calul domnului Porthos. Atunci i am spus şi noi ce se cuvine, dar străinul ne a răspuns să nu ne amestecăm unde nu ne fierbe oala, căci e calul lui. I am adus îndată la cunoştinţă domnului Porthos ceea ce se întîmpla, dar şi el ne a răspuns că sîntem nişte secături dacă punem la îndoială cuvîntul unui gentilom, şi că o dată ce gentilomul spusese că i calul lui, nici nu se putea să fie altfel.

― Parcă l aud pe Porthos, murmură d'Artagnan.

― Atunci, ― urmă gazda, ― i am trimis răspuns că dacă Cel de Sus nu vrea să ne înţelegem în privinţa plă­ţilor, sper să aibă măcar bunătatea de a l cinsti cu năra­vurile sale pe confratele meu, stăpînul hanului La Vultu­rul de Aur; domnul Porthos mi a răspuns însă că hanul meu fiind cel mai bun, doreşte să rămînă aici. Răspunsul era prea măgulitor pentru mine, ca să mai stăruiesc să plece. M am mulţumit doar să l rog să se mute din camera lui, care e cea mai frumoasă din tot hanul şi să se mul­ţumească cu o cămăruţă curăţică, la al treilea. La toate astea, domnul Porthos a răspuns că aşteaptă dintr o clipă în alta sosirea iubitei lui, care e una dintre cele mai de vază doamne de la curte, aşa că ar trebui să înţeleg că odaia, unde mi face cinstea să locuiască e chiar prea neînsem­nată pentru a găzdui asemenea făptură. Deşi nu mă în­doiam că are dreptate, am crezut totuşi de datoria mea să stăruiesc; dar fără a se osteni să stea măcar de vorbă cu mine, a luat pistolul, l a aşezat pe măsuţa de noapte şi mi a pus în vedere că la cel dintîi cuvînt despre orice mu­tare a lui. Înăuntru sau în afară, va slei creierii nesoco­titului care se va amesteca într o chestiune ce nu l priveşte decît pe dînsul. Şi de atunci, domnule, nimeni nu mai pune piciorul la el în odaie, afară bineînţeles de valetul lui.

― Va să zică, Mousqueton e aici?

― Da, domnule, cinci zile după ce a plecat, s a întors, dar destul de plouat; se pare că şi el a cam avut neplăceri în timpul călătoriei. Din păcate, e şi mai repezit decît domnul Porthos şi nici una, nici două, răstoarnă pentru stăpînul lui toate cu dosul în sus. La gîndul că n o să i se dea tot ce vrea el, îşi ia singur ce i trebuie fără să mai ceară.

― Drept e, ― răspunse d'Artagnan, ― ca am obser­vat totdeauna la Mousqueton un devotament şi o isteţime neobişnuită.

― Se poate, domnule, dar gîndiţi vă că mi s ar întîmpla să dau numai de patru ori pe an de atare isteţime şi de atare devotament; aşa e că aş rămîne pe drojdie.

― Nu, fiindcă Porthos o să ţi plătească.

― Hm! făcu hangiul a îndoială.

― E prietenul de inimă al unei doamne foarte sus pusă, care n o să l lase în încurcătură pentru fleacul ce ţi datorează.

― Dac aş îndrăzni să spun ceea ce cred în privinţa asta...

― Ceea ce crezi?

― Adică mai mult: ceea ce ştiu.

― Ceea ce ştii?

― Ba şi mai mult: un lucru de care sînt sigur.

― Şi de care lucru eşti atît de sigur? Dă i drumul...

― Aş spune că eu o cunosc pe această doamnă aşa de sus pusă.

― Dumneata?

― Da, eu.

― Şi cum ai ajuns s o cunoşti?

― Vai, domnule, dar pot oare să mă încred în dum­neavoastră?

― Vorbeşte şi ai cuvîntul meu de gentilom că n o să te căieşti.

― Ştiţi, domnule, grija mare a omului îl împinge la multe...

― Ai făcut ceva?

― Oh! nimic din ceea ce n ar avea dreptul să facă un creditor.

― Haide, spune.

― Domnul Porthos ne a încredinţat o scrisoare pentru ducesa asta, cu rugămintea s o ducem la poştă. Servito­rul lui nu sosise încă. Cum el nu putea părăsi odaia, era silit să ne roage pe noi să i facem treburile. În loc să ducem scrisoarea la poştă, fiindcă nu te poţi bizui pe poştă, m am folosit de prilejul că unul din băieţii mei de ser­viciu tocmai pleca la Paris şi i am poruncit să dea scri­soarea chiar în mîinile acelei ducese. Nu făceam de alt­minteri decît să împlinim dorinţa domnului Porthos care stăruise atît asupra scrisorii, nu i aşa?

― Cam aşa.

― Ei bine, domnule, ştiţi cine este doamna asta din înalta societate?

― Nu, l am auzit pe Porthos vorbind de ea, dar atîta tot.

― Ştiţi cine este această aşa zisă ducesă?

― Îţi spun că n o cunosc.

― E o cotoroanţă, domnule, soţia unui avocat de la Chatelet (1), o oarecare doamnă Coquenard, care are cel pu­ţin cincizeci de ani şi care tot mai face pe geloasa. Mi se părea de altfel grozav de ciudat ca o prinţesă să locuiască în strada Urşilor!

― De unde ştii toate astea?

― Cum de unde le ştiu? Cînd a primit scrisoarea, a început să ţipe şi să spună că domnul Porthos e un fluşturatic şi că lovitura ceea de spadă trebuie să fi fost pentru vreo femeie.

― Cum! Porthos a fost rănit!

― Vai, doamne, ce am spus!

― Ai spus că Porthos a fost rănit.

― Da, dar tot el mi a poruncit să nu scot o vorbă.

― Şi de ce?

― Păi de, domnule, fiindcă s a lăudat c o să l sfîrtece pe străinul cu care l aţi lăsat încăierîndu se şi cînd colo, s a grozăvit degeaba, că străinul l a culcat pe el la pămînt. Şi cum domnul Porthos vrea să facă mereu pe voinicosul, afară doar cînd e vorba de ducesă, pe care credea c o dă gata cu rana lui, fireşte că nu vrea să mărturisească nimănui c a fost rănit de a binelea.

― Aşadar, rana îl ţine în pat?

― Ba încă ce mai rană! Prietenul dumneavoastră are şapte vieţi, nu una!

― Adică dumneata erai de faţă?

― I am urmărit, domnule, aşa, de al dracului, şi am văzut lupta fără ca luptătorii să mă poată vedea.

― Şi cum s a întîmplat?

― N a ţinut multă vreme, vă spun eu. S au pus în gardă, străinul s a făcut că atacă într un loc şi a lovit într altul, apoi s a apărat, dar toate astea cu atîta iu­ţeală, încît cînd domnul Porthos a vrut să se apere, spada îi şi intrase de trei degete în piept. S a prăbuşit pe spate. Străinul i a pus îndată vîrful spadei în gît şi cînd domnul Porthos s a văzut la cheremul potrivnicului, s a dat învins. Atunci străinul l a întrebat cum îl cheamă şi aflînd că numele lui e Porthos şi nu d'Artagnan, i a dat braţul, l a sprijinit pînă la han, apoi a încălecat şi dus a fost.

(1). Numele unui vechi palat din Paris care servea drept tribunal.
― Prin urmare, cu domnul d'Artagnan avea străinul ce avea?

― Aşa se pare.

― Ştii ce s o fi făcut cu el?

― Nu, nu l văzusem niciodată pînă atunci şi nici de atunci nu l am mai văzut.

― Foarte bine, acum ştiu tot ce voiam să ştiu. Spui că Porthos locuieşte la catul întîi, camera nr. 1?

― Da, domnule, cea mai frumoasă din tot hanul, o cameră pe care aş fi avut de zece ori prilejul s o închiriez.

― Lasă, linişteşte te, ― îl încredinţă d'Artagnan rîzînd, ― Porthos îţi va plăti cu banii ducesei Coquenard.

― Oh! domnule, ducesă sau avocăţoaie, mi e totuna, numai să şi desfacă baierile pungii; dar ea a răspuns că s a săturat de neobrăzările şi de ştrengăriile domnului Porthos şi că nu i va trimite nici o para chioară.

― Şi i ai dat locatarului dumitale răspunsul?

― Ferească sfîntul, şi ar fi dat îndată seama în ce fel i am împlinit porunca.

― Aşa că el aşteaptă mereu banii?

― Da, cam aşa ceva. I a mai scris şi ieri, dar de data asta servitorul lui i a dus scrisoarea la poştă.

― Şi zici că soţia avocatului e bătrînă şi hîdă?

― Cincizeci de ani bătuţi pe muche şi nu i de loc frumoasă, după cum spunea Pathaud.

― Atunci n avea grijă, se va lăsa înduioşată: de alt­minteri, Porthos nu poate să ţi datoreze mare lucru.

― Cum nu mare lucru! numai pînă acum vreo două­zeci de pistoli, fără să mai pun la socoteală doctorul. Nu se lipseşte de nimic, se cunoaşte că i învăţat să trăiască bine.

― Fii pe pace, dacă l părăseşte iubita, îi rămîn prie­tenii. Aşadar, dragă hangiule, nu te nelinişti şi dă i mai departe toate îngrijirile pe care sănătatea lui le cere.

― Domnul mi a făgăduit că nu va vorbi nimic de soţia avocatului şi că nu va scăpa nici un cuvînt despre rană.

― Doar sîntem înţeleşi, ai cuvîntul meu!

― Sînt sigur că m ar omorî.

― Nu ţi fie teamă, nu e chiar atît de al dracului pe cît pare.

Şi spunînd aceste cuvinte, d'Artagnan urcă la catul întîi, lăsînd pe hangiu ceva mai liniştit în privinţa celor două bunuri la care părea că ţine atît de mult: banii şi viaţa.

În capul scării, pe uşa cea mai arătoasă de pe sală, era făcut cu cerneală neagră un nr. 1 uriaş; d'Artagnan bătu o singură dată şi în urma încuviinţării ce se auzi dinăuntru, intră.

Porthos stătea culcat şi juca cărţi cu Mousqueton, ca să nu şi piardă îndemînarea, în vreme ce o frigare încăr­cată cu potîrnichi se învîrtea în faţa focului, iar în cele două colţuri ale căminului uriaş clocoteau pe pirostrii două oale care răspîndeau un îndoit iz, de iepure cu usturoi şi de plachie de peşte, adevărată desfătare a nărilor. În altă parte, tăblia unei măsuţe de scris şi marmura unui scrin nu se mai vedeau sub grămada sticlelor goale.

La vederea prietenului său, Porthos scoase un strigăt de bucurie; ridicîndu se respectuos, Mousqueton îi dădu locul lui d'Artagnan şi se duse să arunce o privire asupra celor două cratiţe a căror supraveghere părea să i fi fost dată în seamă.

― Ah, mii de draci! Dumneata eşti, ― se bucură Por­thos; ― fii binevenit şi iartă mă că nu ţi ies înainte, dar, ― adăugă el, privindu l pe d'Artagnan cu oarecare grijă, ― ştii ce mi s a întîmplat?

― Nu.

― Nu ţi a spus nimic hangiul?

― Am întrebat de dumneata şi m am urcat de a dreptul aici.

Porthos păru că răsuflă uşurat.

― Dar ce ai păţit, dragă Porthos? urmă d'Artagnan.

― Uite ce: cînd m am aruncat asupra adversarului pe care l găurisem cu trei lovituri de spadă şj pe care voiam să l dau gata cu o a patra, mi a alunecat piciorul pe o piatră şi mi am zdrelit genunchiul.

― Adevărat?

― Pe cinste! Ce noroc pe ticălosul acela, că altfel îţi spun eu că l omoram pe loc.

― Şi cu el ce s o fi făcut?

― De unde să ştiu? S a săturat şi a spălat frumuşel putina. Dar cu tine ce se mai aude, dragul meu?

― Va să zică, din pricina genunchiului, eşti ţintuit în pat, dragă Porthos! urmă d'Artagnan.

― Da, pe legea mea, asta i tot; de altfel în cîteva zile o să fiu din nou pe picioare.

― Dar de ce nu le ai spus să te ducă la Paris? Cred că te plictiseşti de moarte aici.

― Asta aş fi vrut şi eu, dar dragă prietene, trebuia să ţi mărturisesc ceva.

― Ce anume?

― Fiindcă mă plictiseam de moarte aşa cum spui, şi aveam în buzunar cei şaptezeci şi cinci de pistoli pe care mi i dăduseşi, ca să mă mai distrez, am chemat sus, la mine, pe un gentilom care trecea pe aici şi l am poftit să facem o partidă de zaruri. El a primit şi, pe legea mea, cei şaptezeci şi cinci de pistoli au trecut toţi din buzunarul meu într al lui, fără să mai pomenesc de cal, pe care mi l a luat pe deasupra. Dar dumneata, dragă d'Artagnan?

― Ce vrei, dragă Porthos, nu poţi avea noroc în toate, îl îmbărbătă d'Artagnan. Ştii zicala: "Norocos la cărţi, nenorocos în dragoste". Şi tu prea eşti fericit în dragoste ca să nu se răzbune jocul; dar ce ţi pasă de ghinionul ăsta? N ai oare, ştrengar fericit ce eşti, n ai oare pe ducesa dumitale care abia o fi aşteptînd să ţi sară în ajutor?

― Uite, dragă d'Artagnan, prea se ţine ghinionul de mine, ― răspunse Porthos în chipul cel mai firesc; ― i am scris să mi trimită vreo cincizeci de galbeni, fiindcă aveam numaidecît nevoie în halul în care eram...

― Ei şi?

― Ei şi! Se vede că o fi pe undeva, pe la vreo moşie de a ei, că nu mi a răspuns.

― Adevărat?

― Da. Atunci i am mai trimis ieri alta scrisoare şi mai strălucitoare decît întîia; în sfîrşît, bine c ai sosit, scumpul meu, să vorbim acum de dumneata, îţi mărtu­risesc că începusem să fiu cam îngrijorat de soarta du­mitale.

― S ar zice că hangiul se poartă destul de bine, dragă Porthos, spuse d'Artagnan, arătînd bolnavului cratiţele pline şi sticlele goale.

― Aşa şi aşa! răspunse Porthos. Acum trei sau patru zile, neruşinatul mi a adus socoteala şi l am dat afară cu socoteală cu tot; aşa că acum sînt aici ca un soi de în­vingător, un soi de cuceritor. Şi ca să nu mă scoată cu silă de pe poziţii, vezi că stau înarmat pînă n dinţi.

― Pare mi se, ― spuse d'Artagnan rîzînd, ― că din cînd în cînd mai dai şi cîte un atac.

Şi arătă cu degetele sticlele şi cratiţele.

― Din nefericire, nu eu, lămuri Porthos. Scrîntitura asta păcătoasă mă ţine la pat; dar Mousqueton mai dă cînd şi cînd cîte o raită şi se întoarce cu de ale gurii. Mousqueton, dragă prietene, ― urmă Porthos, ― uite că ne au sosit întăriri, o să avem nevoie de mai multe me­rinde.

― Mousqueton, ― întrebă d'Artagnan, ― s ar putea să mi faci o înlesnire?

― Ce anume, domnule?

― Dă reţeta dumitale lui Planchet; te pomeneşti că la rîndul meu mă trezesc şi eu asediat şi nu mi ar părea rău să mi poarte şi el de grijă cum îi porţi dumneata stăpînului dumitale.

― Vai, domnule! ― răspunse Mousqueton cu un aer spăşit, ― nimic mai uşor. Nu trebuie decît puţină îndemînare şi atîta tot. Am fost crescut la ţară şi taică meu, cînd i se întîmpla să aibă răgaz, cam vîna pe furiş.

― Şi de felul lui, ce făcea?

― Avea o îndeletnicire pe care eu am socotit o tot­deauna ca fiind destul de bunicică.

― Anume?

― Cum era pe vremea războaielor dintre catolici şi hughenoţi şi îi vedea pe catolici căsăpindu i pe hughe­noţi, şi pe hughenoţi căsăpindu i pe catolici, şi toate astea în numele religiei, îşi făcuse şi el o credinţă amestecată, care i îngăduia să fie cînd catolic, cînd hughenot. Îşi luase obiceiul să cutreiere cu puşca pe umăr pe după ulucile din marginea drumurilor; cînd zărea venind singur singurel un catolic, în sufletul lui biruia credinţa protestantă. Îşi potrivea puşca în partea drumeţului, apoi cînd era la zece paşi de el, începea un dialog care se sfîrşea aproape totdeauna prin aceea că drumeţul îşi pă­răsea punga, ca să şi păstreze viaţa. Se înţelege de la sine că atunci cînd vedea venind un hughenot, taică meu se simţea slujitor atît de înflăcărat al credinţei catolice, încît nici nu înţelegea cum de cu un sfert de ceas mai devreme putuse avea îndoieli în privinţa întîietăţii sfin­tei noastre religii. Căci, trebuie să mai ştiţi, domnule că eu sînt catolic; dar, credincios principiilor sale, pe fratele meu mai mare taică meu îl făcuse hughenot.

― Şi cum a sfîrşit această cinstită faţă? întrebă d'Ar­tagnan.

― Oh! în chipul cel mai nefericit, domnule; într o zi s a trezit într o înfundătură de drum, încolţit între un hughenot şi un catolic cu care se mai întîlnise şi care l au recunoscut; amîndoi şi au dat mîna împotriva lui şi l au spînzurat de un copac; pe urmă, au venit să se laude cu frumoasa lor ispravă într o cîrciumă din primul sat care le a ieşit în cale şi unde din întîmplare eu stăteam la un pahar de vin cu fratele meu.