Cei trei muşchetari

― Şi acum, dragă Athos. ― începu el, ― spune mi te rog şi mie unde mergem.

― Ştii bine, ― răspunse Athos, ― că ne ducem la fort.

― Şi ce facem acolo?

― Ştii bine că ne ducem să luăm prînzul.

― Dar de ce n am luat prînzul la "Parpaillot"?

― Fiindcă avem de vorbit lucruri de seamă şi acolo nu putem vorbi în tihnă nici cinci minute, cu toţi nepof­tiţii care foiesc, salută, intră în vorbă... Dincolo, măcar, ― urmă Athos, arătînd spre metereze, ― dincolo n o să ne mai pice nimeni pe cap.

― Mi se pare, ― grăi d'Artagnan, cu acea cuminţenie care la el se îmbina atît de firesc şi de armonios cu o neasemuită vitejie, ― mi se pare că pentru asta am fi pu­tut găsi un loc mai ferit pe dîmburile nisipoase de pe ţărm.

― Unde am fi fost văzuţi toţi patru împreună, aşa că după un sfert de ceas cardinalul ar fi aflat prin iscoa­dele lui că ţinem sfat.

― Da, ― grăi Ararnis, Athos are dreptate! Animadvertuntuntur in desertis.

― Un deşert n ar fi fost rău deloc, ― adăugă Por­thos, ― dar vorba e: unde să l găseşti?

― Nu e deşert unde o pasăre să nu ţi poată trece pe deasupra capului, unde un peşte să nu poată sări din apa, unde un iepure să n o poată zbughi din vizuină şi cred că nu i pasăre, peşte, iepure, care să nu fi ajuns iscoada cardi­nalului. Atunci, mai bine să ne ţinem de hotărîrea noastră de la care de altfel nu ne mai putem abate, fără să ne crape obrazul de ruşine. Am făcut o prinsoare, adică prinsoare la care nu ne gîndisem şi desfid pe oricine să ghicească adevăratul tîlc; ca să cîştigăm prinsoarea trebuie să rămînem un ceas în bastion. Sau o să fim atacaţi, sau n o să fim. Dacă nu sîntem, atunci o să avem vreme să stăm de vorbă şi n o să ne audă nimeni, căci vă spun eu, meterezele astea n au urechi. Dacă sîntem atacaţi, tot o să vorbim de treburile noastre, şi mai mult, prin faptul că ne apărăm, cîştigăm şi faimă. Vedeţi că oricum ar fi noi tot sîntem în folos.

― Aşa e ,― răspunse d'Artagnan, ― dar fără doar şi poate n o să scăpăm nici de gloanţe.

― Ei! dragul meu, ― urmă Athos ― ştii bine că gloanţele cele mai afurisite nu sînt ale duşmanului.

― Dar eu cred că pentru asemenea ispravă ar fi tre­buit să ne luăm măcar flintele.

― Eşti un nerod, prietene Porthos; de ce să ne încăr­căm cu o povară zadarnică?

― Eu nu găsesc zadarnic să ai în faţa vrăjmaşului o flintă de calibru ca lumea, cu douăsprezece cartuşe şi pul­berea de cuviinţă.

― Aşa e, ― recunoscu Athos, ― dar n ai auzit ce a spus d'Artagnan?

― Ce a spus d'Artagnan? întrebă Porthos.

― D'Artagnan a spus că în timpul atacului de astă noapte, au fost opt sau zece morţi dintr ai noştri şi tot atîţia din ceilalţi.

― Şi apoi?

― Dar n au avut încă vreme să i despoiae, aşa e? Deocamdată trebuiau să facă altele mai grabnice.

― Atunci?

― Atunei vom găsi flintele lor, cornurile cu pulbere şi cartuşele: în loc de patru flinte şi de douăsprezece gloanţe, vom avea ca la cincisprezece puşti şi ca la o sută de gloanţe.

― O, Athos! ― făcu Aramis, ― ai într adevăr un cap de seamă!

Porthos îşi înclină fruntea în semn de încuviinţare.

Numai d'Artagnan părea a cugeta altfel.

Fără îndoială, Grimaud împărtăşea îndoielile acestuia, căci văzînd că cei patru prieteni înaintau mereu înspre metereze, lucru de care pînă atunci se îndoise, îşi trase stăpînul de pulpană.

― Unde mergem? întrebă el prin semne.

Athos îi arătă bastionul.

― Dar, ― urmă în acelaşi fel de grai tăcutul Gri­maud, ― o să ne lăsăm pielea acolo.

Athos îşi înălţă privirea şi braţul spre cer.

Grimaud lăsă panerul la pămînt şi se aşeză alături, clătinînd din cap.

Athos scoase din cingătoare un pistol, îl cercetă de aproape şi, după ce i pregăti încărcătura, apropie ţeava de urechea lui Grimaud.

Într o clipă, Grimaud se şi trezi în picioare ca împins de un arc.

Celalalt îi făcu semn să şi ia panerul şi ş o pornească mai departe.

Grimaud ascultă orbeşte.

Singurul folos pe care l trăsese de pe urma acestei pantomime de o clipă era că din ariegardă trecuse în avan­gardă.

Ajunşi la poalele bastionului, cei patru prieteni îşi în­toarseră privirea:

Peste trei sute de soldaţi din toate armele se învălmăşau la poarta taberei, iar printre cei înghesuiţi unul lîngă altul, se aflau domnul de Busigny, dragonul, elveţianul şi cel de al patrulea care luase parte la prinsoare.

Athos îşi scoase pălăria, o puse în vîrful spadei şi o flutură în aer.

Toţi ceilalţi îi răspunseră, însoţindu şi salutul cu un asurzitor "ura", ce străbătea pînă la ei.

După aceea, cîteşipatru se făcură nevăzuţi în cuprinsul bastionului, unde Grimaud le o şi luase înainte.

Capilolul XVH

SFATUL MUŞCHETARILOR
După cum bănuise Athos, în bastion nu se aflau decît vreo doisprezece morţi, atît francezi, cît şi băştinaşi de ai oraşului.

― Domnilor, ― vorbi Athos care se socotea căpetenia acestei isprăvi, ― în vreme ce Grimaud pune masa, noi să strîngem puştile şi cartuşele; de altfel, putem totodată sta şi de vorbă. Domnii aceştia, ― adăugă el arătînd spre morţi, ― nu trag cu urechea.

― Am putea să i aruncăm în şanţ, ― spuse Porthos, ― bineînţeles după ce ne vom fi încredinţat că n au nimic în buzunare.

― Da, ― răspunse Athos, ― asta i treaba lui Grimaud.

― Bine! Să i scotocească atunci Grimaud şi să i arunce peste ziduri.

― Ferească sfîntul, ― se împotrivi Athos. ― ar putea să ne fie de folos.

― Morţii ăştia? Să ne folosească? se mira Porthos. Ia mai las o ! Îţi pierzi minţile, prietene!

― "Nu judeca pripit", ― glăsuiesc Evanghelia şi dom­nul cardinal, ― răspunse Athos; ia spuneţi, cîte puşti, domnilor?

― Douăspreceze, răspunse Aramis.

― Cîte focuri de tras?

― Vreo sută.

― Adică tocmai cîte ne trebuie; ia să încărcăm ar­mele.

Cei patru muşchetari se puseră pe treabă. Pe cînd sfirşeau de încărcat cea din urmă puşcă, Grimaud le făcu semn că masa era gata.

Athos răspunse tot printr un semn că e mulţumit şi i arătă lui Grimaud un fel de gheretă, iar Grimaud înţelese îndată că trebuia să facă de strajă. Pentru a i îndulci însă plictiseala veghei, Athos îi îngădui să ia cu el o pîine, două costiţe şi o sticlă cu vin.

― Vă rog, la masă, îi pofti Athos.

Cei patru prieteni se aşezară pe jos, cu picioarele cru­ciş sub ei, asemenea unor turci sau unor croitori.

― Şi acum, cînd nu ţi mai e teamă că te poate auzi cineva, sper că ne vei împărtăşi taina, începu d'Artagnan.

― Iar eu sper, domnilor, să ne putem bucura de o pe­trecere plăcută şi totodată de faimă, răspunse Athos. V am poftit la o plimbare încîntătoare; iată un prînz cît se poate de gustos şi, pe deasupra, colo, cinci sute de oameni, după cum puteţi vedea şi dumneavoastră prin ochitoarele din ziduri, oameni care ne iau drept nebuni sau drept eroi, două specii de nerozi, destul de asemănătoare între ele.

― Dar cu taina cum rămîne? întrebă d'Artagnan.

― Taina ― lămuri Athos, ― e că aseară am văzut o pe Milady.

D'Artagnan ducea tocmai paharul la gură, dar la numele de Milady, mîna îi tremură atît de tare, încît îl puse pe pămînt, de teamă să nu l verse.

― Ţi ai văzut soţ...

― Ssst! ― îl opri Athos, ― uiţi, dragul meu că aceşti domni nu cunosc ca dumneata taina chestiunilor mele fa­miliale. Da, am văzut o pe Milady.

― Unde? întrebă d'Artagnan.

― Cam la vreo două leghe de aici, la hanul "Porumba­rul Roşu".

― Atunci sînt pierdut, murmură d'Artagnan.

― Nu, nu încă de tot, ― urmă Athos, ― căci la ora asta Milady trebuie să fi părăsit coastele Franţei.

D'Artagnan răsuflă uşurat.

― Dar, la urma urmelor ― întrebă Porthos, ― cine e această doamnă?

― O femeie încîntătoare, ― răspunse Athos ― sorbind pe îndelete un pahar de vin spumos. Ticăloşenia lui de hangiu! În loc de şampanie ne dă vin de Anjou şi crede că o să ne păcălească pe noi! Da, o femeie încîntătoare,― urmă el, ― care a fost drăguţă cu prietenul nostru d'Artagnan şi căreia el i a făcut nu ştiu ce poznă, iar ea şi a pus în cap să se răzbune, punînd acum o lună să l omoare cu focuri de flintă, încercînd acum opt zile să l otrăvească şi cerîndu i ieri cardinalului, capul.

― Ce spui! Cerînd capul meu cardinalului? strigă d'Artagnan, galben la faţă de groază.

― E adevărul adevărat, ca n sfînta Evanghelie! întă­ri Porthos. L am auzit cu amîndouă urechile.

― Şi eu la fel, adăugă Aramis.

― Atunci, ― urmă d'Artagnan, lăsînd să i cadă dez­nădăjduit braţul, ― degeaba mai lupt; nu mi rămîne decît să mi zbor creierii şi să isprăvesc cu toate.

― E ultima prostie pe care trebuie s o faci, ― sfătui Athos, ― căci e singura fără de leac.

― Dar cum să scap teafăr, cu asemenea duşmani? Întîi necunoscutul din Meung; pe urmă de Wardes, căruia i am dat trei lovituri de spadă, pe urmă Milady, căreia i am descoperit taina şi, în sfîrşit, cardinalul, căruia i am zădărnicit răzbunarea.

― Foarte bine, ― socoti Athos, ― toţi la un loc nu fac decît patru şi noi sîntem tot patru, adică unul contra unul. Drace! Dacă ne am lua după semnele pe care ni le face Grimaud, o să dăm chiar acum de ceva mai mulţi. Ce e, Grimaud? întrebă Athos. Dat fiind împrejurările ne­prielnice, îţi dau voie să vorbeşti, prietene, dar te rog scurt, scurt de tot. Ce vezi acolo?

― O gloată.

― Cam cîţi oameni?

― Douăzeci.

― Ce fel de oameni?

― Şaisprezece pionieri şi patru soldaţi.

― La cîţi paşi de noi?

― La cinci sute de paşi.

― Bun, mai avem vreme să sfîrşim găina şi să bem un pahar de vin în sănătatea ta, d'Artagnan.

― În sănătatea ta! glăsuiră Porthos şi Aramis.

― Atunci în sănătatea mea! Deşi nu prea cred că ură­rile voastre mi ar putea folosi la cine ştie ce.

― Ei aş! făcu Athos. Alah e mare, cum zic credincioşii lui Mahomed, şi viitorul e în mîinile lui.

Sorbind apoi pînă în fund paharul pe care l puse jos, lîngă el, Athos se ridică agale, luă cea dintîi puşcă ce i căzu la îndemînă şi se apropie de o ochitoare în zid.

Porthos, Aramis şi d'Artagnan îi urmară pilda. Cît pri­veşte pe Grimaud, i se dădu poruncă să stea îndărătul celor patru prieteni şi să le încarce mereu armele.

După cîteva minute văzură ivindu se gloata; mergea de a lungul unui soi de şanţ, care făcea legătura între bastion şi oraş,

― La dracu! ― bombăni Athos, ― de ce ne om fi lăsat baltă masa pentru douăzeci de caraghioşi cu cazmale, tîrnăcoape şi sape? Dacă le ar fi făcut semn Gri­maud să plece, sînt încredinţat că ne ar fi dat pace.

― Mă îndoiesc, ― adăugă d'Artagnan, ― văd că vin foarte hotărâţi încoace. De astfel, împreună cu lucrăto­rii mai sînt şi patru soldaţi şi un brigadier înarmaţi cu flinte.

― Fiindcă nu ne au văzut încă, răspunse Athos, şi mi e silă să trag în nişte prăpădiţi de tîrgoveţi.

― Prost popă, ― mormăi Porthos, ― cel de i e milă de eretici.

― Într adevăr, ― spuse Athos, ― Aramis are drep­tate, mă duc să le vorbesc.

― Ce dracu vrei să faci? se mira d'Artagnan. Au să te împuşte, dragul meu!

Fără să ia în seamă povaţa, Athos se urcă pe colţul de zid desprins, ţinînd puşca într o mînă şi pălăria în cealaltă.

― Domnilor, ― le spuse, salutînd curtenitor pe solda­ţii şi lucrătorii care, uimiţi că l vedeau acolo, se opriseră la vreo cincizeci de paşi ele metereze, ― domnilor, cîţiva prieteni şi cu mine ne luăm tocmai prînzul între aceste ziduri. Ştiţi că nu i nimic mai neplăcut decît să te scoale de la masă, aşa că vă rugăm, dacă aveţi aici treabă nea­părat, aşteptaţi întîi să sfîrşim de mîncat şi întoarceţi vă mai tîrziu; afară doar dacă nu vă prinde mîntuitoarea poftă de a părăsi lagărul răzvrătiţilor şi de a veni să beţi cu noi în sănătatea regelui Franţei.

― Ia seama, Athos! ― strigă d'Artagnan, ― nu vezi că te ochesc?

― Ba da, ba da, ― răspunse Athos, ― dar sînt tîr­goveţi, care trag alandala şi n or să mă nimerească.

Într adevăr, în aceeaşi clipă, patru împuşcături detu­nară, iar gloanţele zburară în jurul lui Athos, fără ca vreunul să l atingă.

Patru focuri de armă le răspunseră aproape în ace­laşi timp. Erau însă mai bine ţintite decît cele dintîi. Trei soldaţi căzură morţi pe loc, iar unul dintre muncitori, ră­nit.

― Grimaud, altă flinta, ceru Athos, tot de pe frîntura de zid.

Grimaud împlini pe dată porunca. La rîndul lor, cei prieteni îşi încărcaseră armele; a doua detunătură urmă celei dintîi; brigadierul şi doi pionieri căzură morţi, ceilalţi o luară la sănătoasa.

― Şi acum, domnilor, să ieşim de aici.

Avîntîndu se dincolo de ziduri, cei patru prieteni ajunseră pînă la cîmpul de bătaie, ridicară cele patru flinte ale soldaţilor, suliţa brigadierului şi, încredinţaţi că fugarii nu se vor mai opri decît în oraş, se întoarseră îndărăt cu trofeele izbînzii lor.

― Încarcă iar armele, ― porunci Athos, ― şi noi, dom­nilor, să mîncăm mai departe şi să înnodăm firul vorbei. Unde am rămas?

― Eu ţin minte unde, răspunse d'Artagnan, cu gîndul la călătoria pe care Milady trebuia s o facă.

― Aşa, va să zică pleacă în Anglia, spuse Athos.

― Şi cu ce scop?

― Cu scopul de a ucide sau de a pune să l ucidă ducele de Bukingham.

D'Artagnan scăpă un strigăt de uimire şi de indignare.

― Ce mişelie! izbucni el.

― Oh! cît despre asta, ― urmă Athos, ― vă rog să mă credeţi că nu prea mă sinchisesc. Şi acum, fiindcă ai sfîrşit, Grimaud, ia suliţa brigadierului nostru, leagă i un ştergar şi înfige o în vîrful bastionului, ca să vadă răzvrătiţii ăştia din La Rochelle că au de furcă cu ostaşi de ai regelui, cutezători şi credincioşi!

Fără a rosti un singur cuvînt, Grimaud dădu ascul­tare poruncii. După cîteva clipe, stindardul alb flutura deasupra capetelor celor patru prieteni, un ropot de aplau­ze salută ivirea lui: jumătate din tabără înaintase pînă la linia îngăduită.

― Cum! ― făcu d'Artagnan, ― spui că nu te sin­chiseşti dacă l omoară sau pune să l omoare pe Buckingham? Dar bine, ducele e prietenul nostru.

― Ducele este englez, ducele luptă împotriva noas­tră; să facă ce o vrea cu ducele, eu mă sinchisesc de Buckingham la fel ca de o sticlă goală.

Şi Athos zvîrli ca la cincisprezece paşi de el sticla ce o ţinea în mînă şi din care şi turnase ultima picătură în pahar.

― Stai puţin, ― zise d'Artagnan, ― eu nu pot părăsi aşa pe Buckingham; ne dăduse în dar o minune de cai!

― Şi mai cu seamă o minune de şei, adăugă Porthos, care şi atunci purta la pelerină galonul de la şeaua lui.

― Apoi, ― rosti şi Aramis,― Dumnezeu vrea îndrep­tarea şi nu moartea păcătosului!

― Amin ― încheie Athos, ― dar despre asta o să vorbim noi mai tîrziu, dacă vă face plăcere; în clipele acelea grija cea mare a mea era, şi cred că mă vei înţe­lege, d'Artagnan, era să iau îndărăt de la această femeie un fel de împuternicire în alb pe care smulsese cardi­nalului şi cu ajutorul căreia trebuie să se descotorosească de tine şi poate chiar de noi toţi, fără a da nimănui nici o socoteală.

― E dracul pe pămînt, muierea asta, se mînie Porthos, întinzîndu şi farfuria lui Aramis, care tocmai ciopîrţea o găină.

― Şi hîrtia în alb, ― întrebă d'Artagnan, ― hîrtia a rămas în mîinile ei?

― Nu, a trecut în mîinile mele; n aş putea spune c a fost treabă uşoară, nu, căci aş minţi.

― Dragă Athos, ― murmură d'Artagnan, ― nici nu mai pot număra de cîte ori mi ai salvat viaţa.

― Aşadar, pentru ca să te duci la ea, ne ai părăsit pe noi, îşi aminti Aramis.

― Întocmai.

― Şi ai la tine scrisoarea cardinalului? întrebă d'Ar­tagnan.

― lat o, spuse Athos.

Şi scoase din buzunarul tunicii preţioasa hîrtie.

D'Artagnan o despături cu o mînă, al cărei tremur nici nu încercă să l ascundă, şi citi:

"Din porunca mea şi pentru binele Statului, purtăto­rul acesteia a făcut ceea ce a făcut.

3 decembrie, 1627.

Richelieu".
― Într adevăr, ― murmură Aramis, ― e o dezlegare în toată legea.

― Trebuie să rupem hîrtia, ― zise d'Artagnan, că­ruia i se părea că şi citeşte singur osînda.

― Dimpotrivă, ― sfătui Athos, ― trebuie păstrată cu sfinţenie şi n aş da hîrtia asta nici dacă mi ar acoperi o cineva cu aur.

― Şi ea ce o să facă acum? întrebă tînărul.

― Păi, ― spuse nepăsător Athos, ― va scrie cardi­nalului că un afurisit de muşchetar, pe nume Athos, i a smuls cu sila împuternicirea în alb; îl va sfătui în ace­eaşi scrisoare să se descotorosească de el şi de cei doi prieteni ai lui, Porthos şi Aramis; cardinalul o să şi adu­că aminte că i a tot întîlnit în calea lui şi o să pună într o bună zi să l aresteze pe d'Artagnan, iar pe urmă, ca să nu l lase să se plictisească singur, ne va trimite şi pe noi să i ţinem de urît la Bastilia.

― Haida de! ― sări Porthos, ― mi se pare că faci glume cam nesărate, drăguţule.

― Nu glumesc deloc, zise Athos.

― Ştii, tu, ― îşi dădu părerea Porthos, ― că a suci gîtul acestei afurisite de Milady ar fi un păcat mult mai mic decît a suci gîtul acestor sărmani hugenoţi, a căror nelegiuire este că îşi cîntă în franţuzeşte psaimii pe care noi îi cîntăm în latineşte?

― Ce zice şi preotul? întrebă liniştit Athos.

― Zic că sînt de părerea lui Porthos! răspunse Aramis.

― Darămite eu! adăugă d'Artagnan.

― Noroc că e departe, ― urmă Porthos, ― căci mărturisesc, m ar stingheri grozav, dac ar fi aici.

― Pe mine mă stinghereşte şi cînd e în Franţa şi cînd e în Anglia, întări Athos.

― Pe mine mă stinghereşte oriunde ar fi, adăugă şi d'Artagnan.

― Dar, dacă o aveai în mînă, ― se încăpăţînă Por­thos, ― de ce n ai înecat o, de ce n ai gîtuit o, spînzurat o? Numai morţii nu se mai întorc niciodată.

― Aşa crezi, Porthos? răspunse muşchetarul, cu un surîs întunecat, pe care numai d'Artagnan îl înţelese.

― Mă bate un gînd, zise d'Artagnan.

― Să l auzim, răspunseră muşchetarii.

― La arme! începu să strige tocmai atunci Grimaud.

Tinerii se ridicară în pripă şi alergară la puşti.

De data asta o mică trupă, alcătuită din douăzeci pînă la douăzeci şi cinci de oameni, înainta spre metereze; dar nu mai erau lucrători, ci soldaţi din garnizoană.

― Ce ar fi dacă nc am întoarce în tabără, sfătui Por­thos; pare mi se cumpăna prea trage într o parte.

― Cu neputinţă, ― răspunse Athos, ― şi din trei pricini: întîia, n am sfîrşit încă masa; a doua, mai avem încă de spus lucruri de seamă; a treia, mai lipsesc zece minute pînă să se împlinească ceasul.

― Oricum, ― adăugă Aramis, ― trebuie să hotărîm un plan de luptă.

― Foarte uşor, ― răspunse Athos, ― îndată ce duş­manul e în bătaia puştii, deschidem focul; dacă tot înaintează, mai tragem în ei, şi tragem mereu cîtă vreme avem puşti încărcate; dacă pe urmă cei rămaşi încearcă să ne ia cu asalt, îi lăsăm să coboare pînă n şanţ şi pră­vălim peste ei frîntura de zid, care nu mai ţine decît printr o minune.

― Bravo! ― se bucură Porthos ― hotărît lucru, Alhos: erai născut să fii general şi cardinalul, care se crede grozav de priceput la război, e un moft pe lîngă tine.

― Vă rog, domnilor, ― povăţui Athos, ― nici o lo­vitură în vînt: glonţul şi omul: fiecare să şi ţintească bine alesul.

― Al meu nu mi scapă, spuse d'Artagnan.

― Nici al meu, adăugă Porthos.

― Şi al meu, idem, întregi Aramis.

― Atunci: foc! porunci Athos.

Patru împuşcături; detunară o singură dată, şi de că­zut, căzură patru oameni.

În vremea asta, toba porni să bată, pe cînd mica trupă înainta în pas de atac.

Focurile de puşcă se auzeau cînd şi cînd, dar mereu la fel de bine ţintite. Totuşi, apărătorii oraşului nu şi do­moleau pasul alergător, parcă ar fi aflat de slăbiciunea numerică a celorlalţi. Încă trei împuşcături. Încă doi oa­meni la pămînt. Totuşi marşul celor rămaşi teferi nu în­cetinea.

Nu ajunseseră la poalele bastionului mai mulţi de doi­sprezece pînă la cincisprezece oameni; îi întîmpină o ul­timă descărcătură de arme, dar fără să i oprească; să­riră în şanţ, pregătiţi să se caţere pe ziduri.

― Haideţi, prieteni, ― îi îndemnă Athos, ― să sfîrşim dintr o dată cu ei. La zid! La zid!

Ajutaţi de Grimaud, cei patru prieteni începură să împingă cu patul puştilor colţul mare de zid care se în­clină ca luat de vînt şi, desprinzîndu se din temelie, se prăvăli cu vuiet asurzitor în şanţ; se mai auzi şi un gea­măt prelung, un vălătuc de colb se ridică în văzduh şi... atîta tot.

― I om fi strivit pe toţi, chiar pe toţi? întrebă Athos.

― S ar zice, cam aşa ceva, răspunse d'Artagnan.

― Nu, ― adăugă Porthos, ― uite doi sau trei, cum fug şontîc, şontîc...

Într adevăr, trei, patru din acei nenorociţi goneau, plini de noroi şi de sînge, pe drumul desfundat, îndreptîndu se spre oraş; era tot ce mai rămăsese din mica trupă.

Athos se uită la ceasornic.

― Domnilor, ― spuse el, ― sîntem aici de o oră, aşa că am cîştigat prinsoarea; dar să ducem jocul pînă capăt; apoi d'Artagnan nici nu ne a spus gîndul lui.

Cu liniştea i obişnuită, muşchetarul se aşeză pe jos, în faţa rămăşiţelor prînzului.

― Gîndul meu? întrebă d'Artagnan.

― Da, spuneai că te bate un gînd, răspunse Athos.

― Da, aşa e, ― îşi aminti d'Artagnan, ― plec în An­glia a doua oară şi mă duc de a dreptul la domnul de de Buckingham.

― N o să faci asta, d'Artagnan, grăi liniştit Athos.

― Şi de ce mă rog? N am mai făcut o o dată?

― Da, dar în vremea aceea nu eram în război; pe atunci domnul de Buckingham era un aliat, nu un duş­man. Ceea ce vrei să faci acum ar fi socotit drept trădare.

D'Artagnan înţelese puterea acestei judecăţi şi tăcu.

― Dar, ― vorbi Porthos, ― uite că mă bate şi pe mine un gînd.

― Tăcere, s auzim gîndul domnului Porthos, spuse Aramis.

― Cer un concediu domnului de Tréville dintr o pri­cină oarecare, pe care o s o găsiţi voi. Eu nu sînt tare în pricini de astea. Milady nu mă cunoaşte, mă apropii de ea, fără ca ei să i fie teamă de mine şi, cum dau de fru­moasă, o şi sugrum.

― Uite, ― mărturisi Athos, ― nu s nici eu prea de­parte de gîndul lui Porthos.

― Ei, asta i! ― se încruntă Aramis, ― să ucizi o femeie! Eu cred că mie mi trece prin minte gîndul cel mai bun.

― Să l auzim, Aramis! îl îndemnă Athos, care l pre­ţuia pe tînărul muşchetar.

― Trebuie s o înştiinţăm pe regină.

― Da, da, aşa e, ― spuseră într un glas Porthos şi d'Artagnan, ― cred că sîntem pe calea bună.

― S o înştiinţăm pe regină! vorbi Athos. Dar cum? Avem noi cunoştinţe la curte? Putem noi trimite pe ci­neva la Paris, fără să se afle în tabără? De aici pînă la Paris sînt o sută patruzeci de leghe; nici n o să fie scri­soarea noastră la Angers şi noi o să zăcem la închisoare, cîteşipatru.

― Cît priveşte ce trebuie făcut ca scrisoarea să ajungă în mîinile maiestăţii sale, ― stărui Aramis îmbujorîndu se, ― o iau asupra mea; cunosc la Tours pe cineva îndemînatic...

Aramis se opri, văzînd că Athos zîmbeşte.

― Ce zici, Athos, eşti împotrivă? întrebă d'Artagnan

― Nu chiar împotrivă, ― răspunse Athos, ― voiam numai să i spun lui Aramis, că el nu poate părăsi tabăra; că nu ne putem bizui pe nimeni în afară de noi; că două ceasuri după ce trimisul nostru va fi plecat, toţi călugă­rii capuţini, toţi zbirii poliţiei, toate slugile cardinalului vor şti pe dinafară scrisoarea dumitale şi că vei fi ares­tat şi dumneata, şi îndemînatica dumitale cunoştinţă.

― Fără să mai pomenim, ― adăugă Porthos, ― că regina va scăpa pe domnul de Buckingham, fără să ne scape şi pe noi, ceilalţi.

― Ceea ce spune Porthos e lucru cu judecată, domni­lor, încuviinţă d'Artagnan.

― Ia te uită! Ce s o fi petrecînd în oraş? întrebă Athos.

― Se dă alarma.

Cei patru prieteni ascultară şi, într adevăr, bătaia tobelor ajunse pînă la ei.

― Veţi vedea că vor trimite împotriva noastră un re­giment întreg, urmă Athos.

― Cred că n o să vă puneţi mintea cu un regiment în­treg! spuse Porthos.