Cel mai inalt al capitalismului

8

97

— Nu vreau ! spuse ea.

— Ştiam eu că n~ai să vrei... Am zis doar aşa. Ei, hai puneţi coşurile in docar şi lasă-mă să te

ajut să te urci.

Tess nu se impotrivi, işi aşeză coşul şi bocceaua in docar, apoi se sui şi ea lingă d'Urberville.

Nu se mai temea de el acum, dar se caia că fusese cindva atit de increzătoare.

Cu un gest mecanic d'Urberville aprinse o ţigară şi işi continuară drumul. Din cind iu cind

unul din ei rupea tăcerea, .şi atunci schimbau cu indiferenţă citeva cuvinte despre lucrurile

familiare care li se iveau in cale. D'Urberville nu-şi mai amintea cum se luptase s-o sărute la

inceputul verii, cind merseseră pe acelaşi drum, in direcţie opusă. Dar ea işi amintea prea bine

; stătea ca o păpuşă de cirpă şi răspundea doar cu jumătate de gură. După ce străbătură citeva

mile dădură cu ochii de nişte pomi printre care se zărea satul Marlott. Abia atunci, peste faţa

ei trecu o umbră de emoţie, şi citeva lacrimi i se prelinseră pe obraji.

— De ce plingi ? o intrebă el cu răceală.

— Aşa. Mă gindeam că asta-i valea unde m-am născut !

— Ei şi ? Fiecare se naşte undeva.

— Mai bine nu mă mai năşteam... nici acolo, nici in altă parte.

— Ei, asta-i acum ! Dacă n-ai vrut să vii la Trantridge, de ce-ai venit ?

Fata nu răspunse.

—■ Că doar n-ai venit de dragul meu. Asta-i limpede !

— Ai dreptate. Dacă m-aş fi dus pentru că te iubeam, dacă te-aş fi iubit vreodată cu adevărat,

dacă te-aş iubi incă, nu mi-ar fi atit de scirbă de mine şi nu m-aş uri că am fost atit de slabă...

Am fost orbită de tine citva timp, asta-i tot...

D'Urberville dădu din umeri şi Tess continuă

98

•— Cind am inţeles ce voiai era prea tirziu.

— Aşa spun toate femeile.

— Cum indrăzneşti să vorbeşti aşa ? strigă ea intorcindu-se brusc spre el şi fulgerindu-l cu

privirea, simţind cum se deşteaptă in ea o forţa latentă, pe care d'Urberville avea s-o

cunoască mai bine cindva. Sfinte dumnezeule ! imi vine să te zvirl din docar ! Nu ţi-a

trecut niciodată prin minte că există şi femei care simt ceea ce unele nu fac decit să spună ?

— Bine, bine, zise el rizind. imi pare rău ca tc-am jignit. Recunosc că sint vinovat. Şi

adăugă cu o umbră de amărăciune in glas : Dar asta nu trebuie să mi-o zvirli mereu in obraz.

Sint gata să plătesc pină la ultima centimă. Ştii bine că nu mai eşti nevoită să munceşti pe

cimp sau la lăp-tărie. Ştii bine că poţi să te imbraci cu tot ce c mai bun, in loc să pui pe tine

rochii urite şi sărăcăcioase, aşa cum dinadins ai făcut-o, in ultima vreme, ca şi cum

n-ai putea să-ţi ingădui nici măcar o panglică mai mult decit aceea pe care ţi-o ciştigi tu

singură.

Tess făcu o uşoară strimbătură dispreţuitoare, cu toate că dispreţul nu se potrivea cu natura ei

generoasă şi impulsivă.

— Am spus că n-am să mai primesc nimic de la tine, şi nici nu mai primesc ! Nu pot să

primesc ! Pentru asta ar trebui să poţi face din mine ce doreşti şi nu vreau.

— Dacă te-ar auzi cineva, ar crede că eşti ditamai prinţesă, nu numai o d'Urberville de

viţă veche. Ha ! ha ! ha ! Ei bine, dragă Tess, eu nu mai am nimic de spus. Cred că sint un om

rău, foarte rău. Rău m-am născut, rău am trăit, şi după cit se pare tot rău o să şi mor.

Dar, Tess, cu tine n-am să mă port rău niciodată, ţi-o jur pe sufletul meu păcătos. Dar dacă s-o

intimpla sa se ivească ceva... inţelegi... şi o să ai cit de cit nevoie de ajutor, scrie-mi citeva

rinduri şi o să-ţi trimit