«convingă» pe taică-său. Ca şi cînd, dacă nu l-ar fi convins, îmi păsa mie că o să-mi poarte pică! Am avut bănuiala că discutaseră între ei acest subiect şi că în ultima instanţă, adică în faţa mea, Petrică îşi retrăsese acordul. Probabil că mai degrabă asta îl trăgea acum înapoi, să dea socoteală că nu s-a ţinut ferm pe poziţie. Am plecat nedumerită. Îmi scăpa ceva, dar nu-mi dădeam seama ce. Nu, nu-mi scăpa doar ceva, îmi scăpa totul, acum cînd îţi povestesc e foarte clar, ar fi trebuit să lămuresc scena care avusese loc acasă la Petrică pînă în pînzele albe şi să văd adevărul în faţă, fără să-mi fie frică de ceea ce o să descopăr. Dar aşa se întîmplă, adevărul nu e uşor de suportat. Puteam să descopăr că nu trebuia să ne căsătorim aşa curînd, să mai fi aşteptat un timp, dar mie mi-era frică (o frică nelămurită) că Petrică... să nu pună alta mîna pe el... Orice s-ar zice, un bărbat care să-ţi placă, să te simţi cu adevărat bine cu el, să ai ce vorbi şi nu să fii numai rob al naturii, să faci copii şi să descoperi curînd că totul s-a sfîrşit şi să înceapă istoria cu divorţul, cu tot alaiul, copiii să vadă pe urmă în casa mamei un alt bărbat, în casa tatălui o altă femeie, un astfel de bărbat, care să-ţi dea sentimentul plenar că e pentru totdeauna, e greu de găsit... O femeie e mai uşor, ea cunoaşte de mult arta de a se ascunde, care a devenit la ea a doua natură şi îţi dă acest sentiment plenar de care vorbeam, uneori, simplu, prin simplul ei farmec, care nu vezi cum poate dispărea, alteori, cum am mai spus, prin arta de a învălui. Spune-i unui bărbat cît e el de inteligent, cît de bine îi vine costumul, cum nu seamănă el cu nimeni altul, şi dacă nimereşti peste unul care tocmai vrea să se însoare, gata, nu rezistă, în timp ce o femeie e mai puţin dispusă să-şi piardă capul la astfel de trucuri, chiar dacă sînt sincere. În paranteză, de aceea am fost eu turbulentă cu Petrică şi n-am folosit nici un fel de trucuri, tocmai fiindcă vedeam că se îndrăgostise foarte tare de mine şi vroiam să-l trezesc puţin, să mă vadă aşa cum sînt şi să se gîndească: chiar e bună această femeie pentru mine? În ceea ce mă priveşte, Petrică îmi plăcea, fiindcă simţeam o mare linişte lîngă el, şi asta nu pentru că aş fi dus înainte o viaţă furtunoasă, ci pentru că fostul meu bărbat rar mă lăsa liniştită o zi întreagă. Alternau în firea lui cînd nepăsarea (dar ce nepăsare, se uita la mine ca la un obiect pe lîngă care trecea), nepăsare care mă rănea, cînd gelozia furibundă, gelozie pe tot, pe un telefon pe care îl dădeam sau primeam, pe toaleta mea (pentru cine te îmbraci cu atîta grijă? - şi îmi smulgea rochia de pe mine), pe tăcerile mele (la ce te gîndeşti, spune-mi imediat), pe o privire care nu-i era adresată... Cînd grosolănia, care mă exaspera, pur şi simplu nu puteam s-o mai suport, îmi pierea glasul, parcă mă sufocam... («Ei bine, am gîndit, cum se manifesta, Matilda, această grosolănie?» Ea îmi ghici gîndul şi continuă.) Erau întîi înjurăturile, în special una, pe care mi-o adresa pe tonurile cele mai variate, cu dispreţ, sau furios, sau cînd nu mai avea replică, sau cînd eram exaltată de ceva frumos, şi mai ales atunci mă şoca foarte tare: du-te în p... mă-tii! Nu mă puteam obişnui, era peste puterile mele. Într-o vreme parcă mă îngrăşasem puţin. Vezi, Matilda, mi-a spus, că ai făcut unfund cît o baniţă. Nici nu ştiam ce e aia baniţă, am întrebat pe cineva şi am înţeles de unde ştia el. Taică-său, din Brăila, fusese negustor de cereale. M-am desbrăcat, m-am uitat în oglindă şi m-a apucat furia. Nu mă îngrăşasem nicidecum, dar ăsta era limbajul lui...'' "Era o grosolănie de fond sau de formă?" o întrebai. "Cum să nu fie de fond?!" se miră ea. "Se poate întîmpla, răspunsei. Spuneai că era profesor universitar. Un intelectual se poate distra înjurînd, ca să pună în oarecare armonie gîndirea, sătulă de abstracţiuni, cu sentimentele, care nu sînt tot timpul la înălţimea gîndirii." "Nu văd întrucît o înjurătură poate să-ţi aducă armonia. E absurd, mai ales cînd vezi cum, cineva, propria ta soţie, suferă din pricina lor..." Am tăcut, extrem de amuzat. Profesorul acela universitar trebuie să fi fost un tip încîntător. "...M-am grăbit să mă căsătoresc cu Petrică, deşi acum, îmi dau seama că de fapt chiar dacă mai aşteptam, tot n-aveam cum să descopăr din scena aceea ceea ce am descoperit îndată după căsătorie, continuă Matilda. Da, repetă ea, îndată . Adică după două săptămîni. Era într-o seară, cînd cineva sună. Am ieşit eu, crezînd că e doamna Cheresteşiu, de la parter. Nu, era domnul avocat, socrul meu, care foarte politicos dădu bună seara şi-mi spuse că ar vrea să vorbească trei minute cu fiul său... Glas mieros, dar extrem de prevenitor şi distins, îmi făcuse o plecăciune cînd mă văzuse şi îmi mai făcu una după ce îşi debită frazele lui graseiate. Bine, zic, dar poftiţi înăuntru, fiindcă rigiditatea cu care stătea pe loc mă făcu de îndată să înţeleg că ori avea nevoie de invitaţie specială, ori nu vroia să intre, cine ştie de ce. Într-adevăr, nu vroia. Nu, zise, nu e oră de vizite... Dar ce importanţă are, poftiţi înăuntru... Nu, zice cu un glas dulceag de Iudă înşelătoare, mereu zîmbăreţ, numai cinci minute vreau să fac o plimbare şi să vorbesc cu fiul meu... Era a doua oară cînd nu spunea Petrică, ci fiul meu. M-am întors, i-am spus soţului meu despre ce e vorba, el şi-a îmbrăcat haina şi a ieşit... După un timp observ că plimbarea tatălui şi a fiului se prelungise de la cinci minute la o oră. Sonerie. Cine putea fi? Petrică avea chei... Cobor, tot el, socru-meu, care îmi spuse, tot aşa, fără să intre, de astă dată vag ofensat, că Petrică s-a întors singur la părinţi, că fiul lui se simte cam prost cu ficatul şi că «îl găseşte» cam palid şi cam obosit, şi că el, tatăl, de mic a avut grijă de el cu ficatul... Ce ficat, zic, de cînd îl cunosc nu mi-a spus nimic niciodată că ar suferi de... Am tăcut deodată, înţelegînd: Petrică fugise de-acasă, fără un cuvînt, fără o explicaţie. În faţa muţeniei mele, Iuda reluă că nimeni nu poate să îngrijească de un băiat mai bine ca tatăl său, propriul lui părinte, că o să revină, să nu iau lucrurile în tragic, şi acestea zise s-a înclinat şi s-a cărat... () Într-adevăr, eram dispusă să iau lucrurile în tragic, continuă ea, nu ştiam ce e, era o despărţire...? Ce se întîmplase? Cele două săptămîni de miere fuseseră chiar aşa cum visasem, o bucurie întreagă, o dăruire, şi deodată, hop, această scenă inexplicabilă. Am pus mîna pe telefon... Sînt lucruri care, cînd ni se întîmplă, ne fac să ne dispară orgoliul, umilinţa nu ne mai umileşte, adevărul, oricare ar fi el, e singurul care ne poate linişti. Auzisem şi eu de căsătorii care se desfăceau a doua zi după încheierea lor şi iată-mă şi pe mine, îmi ziceam, în această situaţie incredibilă. Cu Petrică, vă rog, am cerut (era la telefon chiar Iuda). Cine îl caută? Matilda! Nu e acasă! Şi, pac, îmi închide telefonul în nas. Am sunat din nou. Trebuia să reacţionez. Ştiu sigur, i-am spus domnului avocat, că Petrică e acasă. Transmiteţi-i că nu accept comportarea lui şi fără să iau lucrurile în tragic, fiindcă ceea ce s-a întîmplat nu e o tragedie, este în primul rînd din partea dumitale o necuviinţă că ai refuzat să intri la noi în casă, iar din partea lui un lucru pe care dacă nu-l explică imediat, să poftească totuşi mîine dimineaţă, dacă nu chiar acum, să-şi ia lucrurile, fiindcă eu chem chiar în seara asta avocatul şi introduc divorţ. Nu accept să fiu eroină ridicolă de comedie. Şi pac, i-am închis şi eu telefonul în nas. Îmi spuneam că dacă nu telefonează într-un ceas îi strîng eu însămi lucrurile, îl chem pe Boris şi pe Mitia să facă rost de o furgonetă şi i le trimit să i le descarce în faţa casei. A telefonat imediat. Ce este, zice, ce te-a apucat, nu pot să-mi vizitez şi eu părinţii într-o stare de urgenţă? Cine e într-o stare de urgenţă, tu sau părinţii? Tatăl meu, răspunde el, şi cînd a spus «tatăl meu» a spus-o cu uimire şi evlavie, că eu nu înţeleg ce înseamnă un tată, parcă ar fi zis că e Dumnezeu din cer. De acord, i-am răspuns, dacă ar fi intrat în casă, dacă s-ar fi comportat într-adevăr ca un tată care ştie că fiul său s-a căsătorit, că are o soţie care trebuie, dacă nu iubită, cel puţin respectată, şi ar fi explicat, fără amănunte, că are nevoie de tine pentru o noapte sau mai multe, aş fi acceptat, deşi el mi-a spus că într-o stare de urgenţă eşti tu, că şi că vrea să te îngrijească de ficat. Dar aşa, vine la uşă, nu intră, te cheamă, tu te duci şi nu te mai întorci, măcar să-mi invoci un pretext, fiindcă adevăratul motiv văd că mi-l ascunzi... Petrică, ce e cu tine? Nu pot, zice, să-ţi explic la telefon... M-am gîndit cîteva clipe. Bine, zic, rămîi acolo pînă mîine, dar nu uita că îmi oferi o noapte întreagă în care o să mă gîndesc că taică-tău e un om necuviincios, iar comportarea ta anormală. Te rog, zice, să nu vorbeşti astfel despre tatăl meu. Indignat. Iar eu îţi spun, zic, că vorbesc despre el aşa cum merită. Şi, la răspunsul meu, pac, îmi trînteşte şi el telefonul în nas. Am gîndit liniştită: am intrat într-o casă de străini, care mă tratează ca pe-o străină. Am să mă retrag, mi-am spus, fiindcă oricît încercam să ghicesc care mi se invocase, ceea ce văzusem eu cu propriii mei ochi îmi spunea altceva, că nu era vorba despre nici o stare de urgenţă. Atunci ce era? Am rămas doar curioasă, fiindcă hotărîrea mea era luată: orice-ar fi fost, purtarea lui Petrică nu era de înghiţit... A tatălui său mai degrabă, dar asta îl privea, nu trăiam cu el, ci cu Petrică... N-a venit a doua zi, ci peste două zile, cu aerul că nu s-a întîmplat nimic (şi aerul ăsta, cînd îl vezi la cineva, e un semn că lucrurile pe care ai de gînd să i le reproşezi nu numai că el le va respinge, dar consideră normal să le repete şi în viitor). Ei, Petrică, zic, ce s-a întîmplat? Mă uitam la el cu adevărat curioasă şi, curios lucru, dispus să trec peste cele întîmplate... Cine ştie, îmi spuneam, pe lume se petrec tot felul de ciudăţenii, un bărbat, pînă se formează, îti oferă tot felul de surprize, chiar comice. Ne lăudăm cu inteligenţa, dar ce se petrece la noi, acolo unde spunea Petrică, în subconştient şi în biologic (cînd vorbea de Zola)... O colegă a avut ambiţia ţărănească să nu facă dragoste cu iubitul ei decît în noaptea nunţii. Dar în noaptea nunţii, pe la patru dimineaţa, tinerii căsătoriţi au chemat Salvarea... care i-a găsit stînd unul lîngă altul disperaţi şi caşti! Ce să le facă salvarea? Medicul le-a rîs în nas şi le-a recomandat batjocoritor să bea şi ei un pahar de vin... Pînă la urmă, deşi se iubeau, s-au despărţit şi au fiecare, elcu altă soţie şi ea cu alt bărbat, copii... Şi tot se mai iubesc, dar..."
Matilda se opri. Era veselă, îi sticlea privirea, parcă uitase că ajunsese cu povestirea ei într-un moment culminant. Avea pe chip acea expresie de amuzament extrem şi retrospectiv pe care o avem totdeauna cînd relatăm ceva din mediul nostru cuiva care nu-l cunoaşte şi ne e greu să-l evocăm, fiindcă am făcut-o de-atîtea ori... Pesemne că se distraseră mult pe socoteala celor doi şi desigur, mai ales, chemarea Salvării îi înveselise copios. Bravo, Matilda, am gîndit, va să zică rîzi de nefericirea altora...
"Petrică îmi oferise şi el o surpriză, continuă ea, dar nu de acest gen, ci ceva ciudat în legătură cu taică-său. La întrebarea mea îmi răspunse foarte grav că tatăl lui e un om sensibil şi că însurătoarea fiului său a fost pentru el un şoc pe care nu l-a suportat. Că era, în seara aceea, foarte agitat şi că trebuia să se ducă şi să stea cu el cîteva zile ca să-l liniştească. Şi de ce, mă rog, era agitat? am zis eu. Din contră, mie mi s-a părut foarte calm şi refuzul lui de a intra în casă premeditat... Parcă venise să te fure, parcă erai fată mare care căzuseşi pe mîinile unui căpcăun şi venise să te salveze... Toate astea puteau fi de înţeles, nu era nevoie de o astfel de punere in scenă. Bine! Răspunde-mi: de ce n-a vrut să intre în casă? Tăcere. Repet, am repetat, că tatăl tău nu arăta nicidecum agitat, dimpotrivă, îi flutura pe figură un surîs subţire, cum au oamenii în vîrstă cînd te ucid cu acest surîs în care se distilează ironia, batjocura fină, sfidarea, protejaţi cum se cred de anii şi părul lor alb, care i-ar face intangibili. Ţi-o spun ca s-o ştii, pentru mine cineva care jigneşte nu e intangibil şi în casa lui n-o să calc, şi nici el într-a mea, pînă nu-şi cere scuze. Petrică se plimba îndîrjit prin faţa mea. A tăcut. Bine! Am tăcut şi eu... Nu ştiu însă pentru cine căsătoria aceasta fusese un şoc, pentru tată sau pentru fiu? Peste două luni, de sărbătorile Crăciunului, surpriză, chiar în seara de Ajun cînd îl aşteptam să aducă vin, n-a mai adus nici un vin... M-a lăsat singură, cu toate că pregătisem şi eu, stînd pe la cozi, tot ce era nevoie ca să ne simţim bine. Asta e, cine cedează prima oară, cedează pe urmă mereu, a pornit-o greşit, trebuie să se întoarcă îndărăt... Drumul parcurs de mine cu Petrică nu era lung, m-am gîndit să fac acum ceea ce nu făcusem prima oară, dar m-am trezit că n-aveam împotriva lui Petrică un sentiment suficient de puternic ca să pot rupe această căsătorie... Ba nu, ceea ce făcea el acum mi se părea incredibil, un alt Petrică, nu înţelegeam acest infantilism care în convieţuirea cu mine nu se manifesta, ca să-l pot ajuta să scape de el, era normal, stăpîn pe sine, orgolios, băţos şi deodată clic! din nou fuga acasă, fără să mă prevină, fără să-mi explice... () Bineînţeles că am pus iar mîna pe telefon. Bineînţeles îmi răspunde taică-său, care îmi şopteşte la aparat, cu imensă satisfacţie, l-am ghicit rînjind: îl despart eu de tine, n-ai nici o grijă. Ştiu că lupta e mai grea, îmi dau seama, eşti frumoasă, te iubeşte, dar pînă la urmă tot te despart. Lupta e mai grea! Nu mi-a scăpat această nuanţă revelatoare. Însemna că îl mai despărţise şi de alta şi că lupta fusese uşoară, acum era mai grea. Uite, îi spun şi eu, să vedem care pe care. Nu ştiu dacă o să mă înţeleg cu Petrică în viitor, dacă o să pot să-l iert pentru ceea ce mi-a făcut, dar mai întîi îl despart eu de dumneata şi te asigur că lupta va fi uşoară şi pe urmă mai vedem. Eşti un bătrîn inconştient, care nu-ţi iubeşti copilul, abuzezi probabil de afecţiunea pe care ţi-o poartă şi îl împiedici, dar pentru cît timp?, să-şi întemeieze o familie, fără să-ţi dai seama că pînă la urmă tot te va părăsi şi nu se ştie dacă nu te va detesta. Mi-a răspuns printr-un hi, hi, hi şi a închis. M-am îmbrăcat şi m-am dus la ei. Am sunat. M-au ţinut la uşă crezînd că o să plec. Am sunat insistent şi n-am plecat deloc. Mi-a deschis bătrînul după o jumătate de oră, parcă aş fi venit la Canossa să-mi pun cenuşă în cap şi mi-a spus din prag că Petrică nu e acasă. Dar eu am intrat în hol, şi de-acolo l-am zărit pe bărbatul meu prin glasvandul care despărţea holul, probabil de sufragerie, umbra i se plimba nervos încoace şi încolo. M-am aşezat fără să mă dezbrac şi i-am spus bătrî-nului (care de fapt nu era chiar atît de bătrîn) că am fost furioasă la telefon şi îmi cer scuze, n-am nici un drept asupra nimănui, căsătoria e un petic de hîrtie care se poate anula în două săptămîni. Ar fi fost însă corect ca Petrică să-mi spună că de fapt el nu-şi iubeşte soţia şi că regretă pasul făcut, ne despărţeam în mod civilizat, fără să fie nevoie să mă lase singură de sărbători, putea în orice caz să mă prevină... Umbra agitată de după glasvand se oprise şi asculta. Poate că el nu ştie ce înseamnă să te însori, am continuat, se întîmplă, se pare că şi însurătoarea se învaţă, dar dumneata, ca tată, poate ai auzit mai bine decît el ce-a spus preotul la cununie în biserică: îţi laşi părinţii, pe mămica şi pe tăticu`, şi te uneşti cu bărbatul sau femeia ta, ar fi trebuit să i-o spui... Tu, zice bătrînul rînjind, care te-ai măritat cu un jidan, n-ai dreptul să ne dai lecţii. Ticăloşia dumitale, i-am răspuns, nu mă jigneşte. Pentru mine un om nu e mai prejos decît altul, fiindcă e evreu sau de altă naţie. Numai troglodiţii din Africa se ucid între ei fiindcă fac parte din triburi diferite. Da, zice el, fiindcă şi tu eşti troglodită. O... (făcea aluzie la familia mea). Atunci a apărut Petrică, a deschis uşa glasvandului, palid, şi a strigat la mine: îţi interzic să-l insulţi pe tatăl meu. M-am uitat la el zîmbind şi i-am răspuns: Petrică, ar fi trebuit să te exprimi invers: tată, îţi interzic s-o insulţi pe soţia mea. Da, da, am insistat, sînt soţia ta, trebuie să mă aperi, chiar dacă sînt jignită de tatăl tău. El a scos atunci un strigăt, şi-a dus mîinile la cap şi a dispărut din hol într-una din odăi. M-am ridicat şi m-am dus după el. Cînd m-a văzut s-a precipitat spre şifonier, a deschis uşa şi s-a vîrît în el. Ăsta nu e bărbat, am gîndit uluită, e încă în scutece. Are dreptate taică-său... Şi m-am întors în hol. Ai dreptate, i-am spus, lui Petrică îi e frică de mine, s-a vîrît într-un dulap. Să veniţi după sărbători şi să-i luaţi lucrurile. Dar în aceeaşi clipă a reapărut Petrică. Mă întorc, zice, cu condiţia să nu-mi mai insulţi niciodată părinţii. Am tăcut. M-am gîndit că Petrică era un bărbat admirabil, în afară de cultul acesta al lui anormal pentru taică-său. Ar putea să se schimbe. Bine, i-am spus, sper să nu mai am ocazia să-l văd sau să-l aud pe socru-meu. O să-l evit. Şi ne-am întors acasă... Cu mine Petrică era absolut natural, aşa cum îl cunoscusem, dar eu ştiam acum că în mintea lui există un tabu, despre care nici măcar nu puteam discuta. Bine. Nu e un tabu definitiv, o să-i treacă în clipa cînd o să devină el însuşi tată şi la urma urmelor alţi bărbaţi au păcate mai grave, sînt superficiali, muieratici, beţivi, hahalere, mediocri în profesiune, ca să nu mai vorbim de alte trăsături de caracter oribile, de pildă, să se spună, şi să fie şi adevărat, că bărbatul tău e un mincinos. N-aş suporta!... Prin martie, a plecat iar de-acasă. L-am lăsat în pace. De astă dată a stat vreo două luni, s-a întors prin mai, cînd n-am mai trăit împreună decît o săptămînă, fiindcă a fost concentrat... A plecat direct pe front. Iată o catastrofă, am gîndit cînd am primit întîia scrisoare... Citeam tremurînd listele de morţi şi răniţi care apăreau în jurnale. Gîndul că Petrică putea să moară (era ofiţer de rezervă la transmisiuni) mă făcea să-mi dau seama cît de tare mă legasem de sufletul lui, aşa cum i-l cunoşteam, suflet de o mare sensibilitate, pe care unglonţ îl putea stinge pentru totdeauna... Mă simţeam rătăcită la gîndul că îl puteam pierde şi îl înţelegeam mai bine şi pe taică-său, că nici el nu vroise să-l piardă de lîngă el prin căsătorie. Ce era? Ce mă turbura în amintire? Amestecul de bărbat şi copil, cînd indignat de oameni, şi atunci vorbea mult şi te pasionau ideile, gîndurile lui, puritatea spre care nu numai că aspira, dar o şi avea şi îţi cucerea sufletul, cînd duios, renunţind la orice înverşunare, retras între cărţile şi manuscrisele lui, şi atunci era blînd, tăcut, generos, gata de dăruire, cu acel farmec al fiinţei neatinsă de orgoliu şi care nu ştie ce dăruieşte, asemeni florilor... () Prinsă de aceste sentimente am sunat într-o zi la uşa socrilor mei. Le-am spus că mi-e greu fără Petrică şi că tremur de teamă să nu-l găsim într-o zi pe lungile liste de morţi sau dispăruţi... Rămîi la noi, mi-a spus soacră-mea, şi noi tremurăm şi ne gîndim că scrisorile lui pot veni în urmă şi noi să tot credem că trăieşte... Da, a zis şi bătrînul, numai să se întoarcă... Vroia să spună că să-l vadă iar viu printre noi, că vechiul conflict nu va mai exista între mine şi el... Cîteva zile a fost bine... Pînă ce socru-meu mi-a cerut să-i dau tot salariul. Eu tocmai terminasem facultatea şi fusesem angajată de eforia spitalelor, să construim nişte clădiri noi... Aveam datorii faţă de rude, care mă ajutaseră în timpul studenţiei şi acum aşteptau să-i ajut şi eu pe ei, fiindcă le era şi lor greu... Dimpotrivă, domnul avocat Nicolau cîştiga bine, era şeful unui contencios şi avea şi procese, dar m-am gîndit că după ce împăcarea noastră se va consolida, o să-i explic care era situaţia mea faţă de rude şi... Curînd însă a trebuit să plec. Omul era de o zgîrcenie insuportabilă: întîi că la ei în casă totul era încuiat şi cheile erau la el, dormea cu ele sub pernă, şi-un morcov, dacă rămînea de la masă, îl lua şi îl încuia în dulap cu cheia, ca să nu mai vorbesc cum era masa, ce ne dădea el, mie şi soacră-mii, să gătim şi cum chiar şi după aia mi se uita în farfuria în care îmi punea trei fire de macaroane fără unt, ca şi cînd ar fi suferit că acele macaroane vor fi totuşi înghiţite şi va rămîne fără ele. Scîrbită, dădeam farfuria la o parte şi rămîneam dusă pe gînduri. Ce să fac? Unde să mă duc să mănînc? Fiindcă îi dădusem toată chenzina şi economii nu aveam. Fără să clipească, îmi lua farfuria dinainte şi mi-o servea seara din nou, cu vădită încîntare că făcuse o economie. Soţia lui, am surprins-o cu un furou cîrpit... Se tot urca şi cobora pe scara podului şi într-o zi cînd lipsea de-acasă m-am urcat să văd ce e acolo... N-avea capacul încuiat, în sfîrşit... o mizerie... colecţii de ziare foarte vechi, roase de şoareci, cutii pline cu pantofi scîlciaţi şi descompletaţi, nasturi de toate mărimile şi culorile, rufărie zdrenţuită, broaşte, lacăte, sîrme ruginite, toate în lăzi şi cutii... Era clar pentru mine, le adusese de la Bucureşti cînd se mutase, nu le putuse strînge aici într-un an... Mă întrebam cum trăise Petrică toată copilăria şi adolescenţa lîngă acest tată sordid şi în ce consta fascinaţia pe care o exercita asupra lui. Sau devenise sordid doar în ultimii ani, din pricina evenimentelor turburi? I-am spus că trebuie să fac curăţenie acasă, am plecat şi n-am mai revenit. După un an Petrică s-a întors de pe front, detaşat în interior, la un batalion de instrucţie. Nu păţise nimic. Era însă mai tăcut şi mai dur, dormea puţin şi momentele de duioşie erau rare şi scurte, dar şi cele de revoltă erau la fel de rare. Nu ştiu cum, dar parcă aveam sentimentul că regreta frontul, sau parcă nu mai găsea că viaţa era ca înainte, i se părea searbădă şi cu sensul micşorat. Luna de permisie şi-a petrecut-o cu mine, nu s-a dus decît o singură zi pe la părinţi, unde n-a stat decît cîteva ceasuri. Batalionul lui de instrucţie unde fusese detaşat se afla la Bîrlad. O dată pe lună luam trenul şi mă duceam la el, ieşeam undeva la marginea unei păduri şi puneam masa la iarbă verde, destupam o sticlă de şampanie. Odată a trecut pe lîngă noi maiorul, comandantul lui de batalion. A oprit maşina, s-a apropiat şi a început să-i facă lui Petrică reproşuri. Se putea? De ce n-a raportat că a venit doamna? Cum, un ofiţer să n-aibă şi el unde să stea în asemenea situaţie şi să iasă la cîmp, ca orice soldat? Şi ne-a poftit la el, unde am rămas pînă a doua zi... 23 August, cu întoarcerea armelor, l-a găsit pe Petrică la Tulcea. A fost trimis pe front, unde a luptat în munţii Tatra pînă la încheierea păcii. Ba, mi-a spus că şi după ce nemţii fuseseră înfrînţi la Berlin, ei tot mai rezistau în acei munţi şi că ar fi fost caraghios să mori tocmai atunci cînd toate armatele încetaseră focul. Popor smintit, nemţii ăştia. Cică în acele zile l-au cuprins pe Petrică laşitatea şi furia. S-a întors cu această furie în el, care i-a trecut greu. Numai că la nici o lună după, a plecat iar la părinţi, unde a stat şi a tot stat... Va să zică bărbatul meu trecuse printr-un război în care luptase o dată la răsărit şi a doua oară spre apus, văzuse moartea cu ochii, anii trecuseră peste el şi îl întăriseră, devenise bărbat întreg, făcuse creţuri la ochi, avea acel ten bătut de vînturi şi ploi şi ars de soare care mă făcuse să mă îndrăgostesc de el a doua oară, şi el deodată reîncepea istoria cu taică-său. Atunci m-am simţit eu de fapt lovită... Nu m-am despărţit de el, dar ceva s-a închis în mine, m-a cuprins un fel de nepăsare. Bine, Petrică! Fă ce vrei!..." (Şi atunci ai început să stai cu fundul spre uşă cînd intra el în dormitor, am gîndit, nu e bine, Petrică, ai omis în relatările şi indignările al căror martor am fost, acest aspect esenţial al vieţii tale cu Matilda.) "Şi aceste plecări au continuat?" "Da, zise Matilda, exact ca înainte... Războaiele nu schimbă nimic într-un om, sînt ca nişte furtuni pe care, odată trecute, le uităm ca şi cînd n-am fi fost prinşi chiar în mijlocul lor, unde puteam muri. Puteam... Dar uite că n-am murit şi ne întoarcem la vechile...''
Dar Matilda nu-şi mai termină fraza. Cu o expresie vie de oboseală pe chipul ei frumos se ridică şi plecă.
