Cel mai iubit dintre pamaneteni

Înaintarăm şi nu-l mai văzurăm pe colegul nostru. Eu purtam mai departe un capăt al pancartei pe care Cubleş nu-l mai reluase şi ne urmarăm drumul în tăcere. Tăcere se făcuse şi în faţă, nu se mai auzi nici un fel de eljen, şi astfel ajunserăm în centru şi trecurăm prin faţa tribune­lor. Surîzători, radioşi, liderii oraşului şi invitaţii fluturau din mîini în timp ce în spatele lor fîlfîiau atinse de cu­renţi de aer drapele roşii amestecate cu tricolorul. De pre­tutindeni se auzeau urale. De la noi, şi nici de la universitarii unguri, nu se auzi nimic, dar eram puţini, şi lipsa noastră de entuziasm trecu, desigur, neobservată. Ne împrăştiarăm îndată ce trecurăm de tribune, în afară de cei care purtau steaguri şi pancarte cu lozinci, pe care trebuiră să le ducă înapoi la universitate. Stăruia în mine o nedumerire: de ce se speriase aşa de tare şi mai ales aşa de prompt Cubleş? Dacă m-ar fi luat pe mine şi nu pe el, aşi fi mers dînd din umeri: cu ce eram vinovat? Nu noi începuserăm. Şi într-adevăr, vorba lui Cubleş, trăiam în România, şi nu sub ocupaţie maghiară, nu cumva n-avem dreptul să ne manifestăm sentimentele faţă de martirii şi eroii noştri, cînd cei care îi martirizaseră de-a lungul secolelor ne provocau? Nu înţelegeam groaza animalică a colegului meu.

IV
Probabil, gîndeam pe drum, că au vrut pur şi simplu să-l scoată pe Cubleş din rînduri, să nu mai facă agitaţie, i-or fi dat drumul mai încolo, deşi pistoalele pe care i le înfipseseră în coaste nu promiteau nimic bun... Da, dar cum ar fi putut altfel să-l convingă? Pînă la urmă îmi rămase în minte doar momentul cînd colegul meu înce­puse să vomite şi îl împroşcase pe poliţist pe piept şi pe cravată... Păstram rîsul în mine să-i povestesc şi Matildei, să rîdem împreună... eram foarte vesel... Adică abia aş­teptam s-o văd şi să ne îmbrăţişăm, ca totdeauna în cei doi ani cînd ne revedeam...Acasă scosei cheile, dar îmi veni un gînd şi sunai... De ce să nu fie tot aşa? Aveam să-i aud paşii pe trepte, uşa deschisă, eu ceremonios: "Vă rog aici stă doamna Matilda?", "Da, domnule, eu sînt, ce doriţi?" Apoi deo­dată strigăte şoptite: Matilda, Victor... Ne îmbrăţişam foarte tare, eu "cu sete", ea pierdută... Victor, iubitul meu, Matilda, fetiţa mea... şi ne desprindeam cu greu, eu ieşind s-o aştept la un loc ştiut numai de noi, "cei trei copaci" pe o străduţă ceva mai încolo, al cărei nume fistichiu nu-l puteam memora, strada Fîntîna lui Cherecheş, sau Berecheş, primele litere al acestui Nemecheş fiind adînc rugi­nite pe tăbliţa indicatoare. Pînă la divorţ nu trebuia să fiu văzut că am intrat în casa ei şi am stat mai mult de trei minute. Petrică putea folosi acest lucru s-o mînjească cu noroi în faţa instanţei.

Sunai a doua oară, fiindcă Matilda întîrzia. Îi auzii apoi paşii. Deschise uşa şi cînd mă văzu... "Vă rog, zisei, modest, cu un glas de străin, aici stă..." Dar ea nici măcar nu tresări şi nimic nu mai recunoscui în privirea ei din ceea ce ştiam că exista nu mai departe decît cu cîteva zile în urmă: neclintirea surprizei, strania bucurie a reve­derii (căci era stranie, îmi sugera sentimentul neliniştitor că o vedeam pentru întîia oară). Acum expresia şi privirea ei nu mai arătau nimic, deşi erau aceleaşi. Din acest nimic îi ţîşniră scîntei reci din ochi şi o voce netă: "Ai cheile, de ce mă faci să cobor de pomană?"

Şi îmi întoarse spatele, nu grăbită (şi acest lucru mă surprinse, graba, treabă complicată, de gospodărie să zicem, de la care o smulsesem dinăuntru putînd să justifice această răsturnare), nu, urca agale şi o altă ciudăţenie, după ce deschise uşa şi intră în hol o închise la loc, deşi ştia că eu voi veni din urmă, ba chiar o închise bine cu încetineală insistentă, nu cumva să nu se închidă perfect, ca şi cînd ar fi uitat că eu trebuia, s-o deschid din nou... Da, avui această impresie şi din felul cum urcase, cu acele mişcări greu de descris pe care le are un om care este, se ştie, şi se simte singur... Era îmbrăcată de oraş, probabil că abia sosise şi ea de la manifestaţie...

...Nu intrai. Închisei uşa şi o luai agale spre poartă. Acest "agale" mă surprinsei că era reflexul unei dorinţe şi anume să mă fac auzit de sus, să se deschidă o fereastră şi să fiu oprit, dar nu oricum, ci... Nu se deschise însă nici o fereastră şi gîndii: da, iată, astfel de ferestre nu se des­chid, să nu mai aştepţi niciodată deschiderea nici unei fe­restre... Ieşii în stradă. Aşadar, de ce am făcut-o să coboare de pomană! Bucuria cu care o aşteptam era prin urmare... Cum adică de pomană?! A te gîndi la cea pe care o iu­beşti şi a dori să-ţi exprimi bucuria într-un fel ştiut, era ceva zadarnic, adică participarea ei era ceva de pomană? Ce se întîmplase? Amnezie? Şi încă una aşa de clară, fără fisuri?... Atunci acele întîlniri ale noastre în faţa uşii deschise fuseseră false, jucate, premeditate?! Braţele ei care mă strîngeau făceau doar un exerciţiu de gimnastică? Chiar aşa, un timp atît de îndelungat? Şi încă mai vro­iam să-i povestesc, să rîdem împreună... O să rîzi singură de-aici înainte, gîndii, simţind că încep să mă înfurii. Cum poţi să uiţi ceea ce pînă mai ieri însemna iubirea, dragos­tea însăşi, expresia ei turburătoare care îţi atinge şi îţi vrăjeşte sufletul? Ce mai rămîne atunci?... Simţii că o luasem razna. Cine ştie ce-o fi cu ea, ceea ce e real e ra­ţional, trebuie să existe o explicaţie. O fi fost obosită după manifestaţie? Ei şi? Oboseala, stare pasageră, fără adîncime, nu poate alunga ceea ce constituie însăşi raţiunea pentru care doi inşi stau împreună, trecutul minunat care îi leagă şi căruia nu poţi să-i dai cu piciorul decît dacă acest trecut, împreună cu prezentul nu se mai proiectează în viitor, adică nu-l mai vezi, acest viitor, lîngă cel cu care ai un trecut, ci cu totul altfel, singur, cu altă lume, alte speranţe, altcineva. Altcineva? Dar era absurd, abia ne căsătorisem. Hotărît că o luasem razna... O fi păţit ceva în timpul manifestaţiei? Da, asta se poate, şi scena pe care eu vroiam s-o reînviu la uşă putea fi nepotrivită. Bine, dar altfel aşi fi reacţionat eu în acest caz: "Victor, iubitul meu, sînt necăjită, am păţit ceva, hai vino sus să-ţi povestesc." Nu, nici vorbă, chipul ei nu exprima de­loc un necaz. Atunci ce? Era clar, numai ea putea să-mi explice. Dar avui în aceeaşi clipă o senzaţie bizară, pe care n-o avusesem decît cînd eram mic, sub şapte ani, o nedu­merire. Mă jucam în stradă cu alţi copii, de-a caii; cu o sfoară în gură trebuia să nechezi, să alergi şi să ţopăi, în timp ce călăreţul din urmă ţinea frîul şi din cînd în cînd te atingea cu o nuia dacă nu făceai toate astea cu ardoare. După un timp rolurile se schimbau, dar după cît timp? M-am pomenit apucat de mînă şi smucit: era mama, fu­rioasă (ea cea atît de stăpînită), care îmi porunci "acasă" cu o voce aspră, necunoscută. Mă împotrivii. Atunci ea smulse nuiaua din mîna celuilalt, îl croi întîi pe acela o dată (gest de violenţă care mă uimi) şi mă croi apoi şi pe mine peste picioare dar nu o dată, ci de trei-patru ori la rînd. Am plîns cîteva ore aşteptînd o explicaţie care nu mi s-a dat. Ce-a avut cu mine? De ce m-a luat de la joacă? Ea care totdeauna mă lăsa să fac ce vreau şi care nu mă bătuse niciodată... Abia după mulţi ani mi-a spus: ..."pentru că erai un prost, nu vedeai că ăla făcea mereu pe călăreţul şi tu mereu pe calul, şi te croia pe cap şi tră­gea de sfoară aşa de tare că îţi ieşise sînge la gură. Tre­buia să-l pui şi pe el să fie cal şi să-i tragi şi tu cu nuiaua peste capul lui de rău şi de prost ca şi tat-său..." "Şi de ce nu mi-ai spus atunci?" "Aşa, ca să înţelegi şi singur." Fără a forţa prea mult această amintire, îmi dădui seama ca şi atunci că aşteptam de la Matilda o explicaţie. Fusesem lovit de ea, dar de ce? Trebuia să înţeleg singur. Ei bine, zisei, ce era rău în faptul că dorisem să-mi des­chidă ea şi să retrăim...

Îmi prelungii, turburat, plimbarea. Îmi amintii de fe­lul neaşteptat cum mă părăsise Nineta Romulus fără vreo explicaţie plauzibilă: vrusese s-o luăm pe o anumită stradă şi eu spusesem nu. Mi-era indiferent pe unde ne-am fi plimbat, dar mi se păruse că avea anumite "interese" pe strada aceea urîtă şi nepietruită. Ce fel de interese? Nu-mi dădeam seama, dar am avut sentimentul obscur că sînt dus pe-acolo, că nu vroia din pur hazard să ne plimbăm prin hîrtoape şi hămăituri de cîini, şi am spus nu. Atunci ea, absentă, gînditoare, fără să mă mai vadă, a rupt-o cu mine sugerîndu-mi vinovăţia printr-o replică de ţinut minte: "singur ţi-ai dat foc la valiză". Şi a plecat şi de-atunci n-am mai văzut-o. Nici Căprioara nu mă scu­tise de enigme, de ce de pildă îl preferase, fără măcar să mă anunţe, pe eminentul desfăcător de dovleci umani, care, după spusele şi comportarea lui pe care n-aveam de ce să nu le cred, nu-i promisese nimic şi ea chiar după ruptura cu acela şi reîntoarcerea la mine întîrziase nepermis de mult să-şi întrerupă sarcina, enigmă pe care o luase cu ea în mormînt - dacă avea un mormînt, fiindcă nu s-a aflat niciodată ce-a făcut cu trupul ei gine­cologul...

De cînd o iubeam pe Matilda, niciodată nu-mi dăduse vreo enigmă de dezlegat, în afară de viaţa ei cu Petrică. De ce, de pildă, divorţul durase atît de mult? A fost o lungă enigmă, care m-a însoţit multă vreme şi s-a dezle­gat greu. Matilda n-a ştiut de ea. De cîte ori veneam la o întîlnire, o dată mai tare, alteori mai potolită, nesiguranţa îmi turbura bucuria de a iubi, punîndu-mă, fără vreun in­diciu din afară, în gardă: şi dacă ea, gîndeam, cu aceeaşi aură vitală pe frumosul ei chip, fără măcar să-şi ascundă dragostea pentru mine (şi asta mi se părea absolut insu­portabil), îmi va spune: "...dragul meu, m-am gîndit bine, nu mă pot despărţi de Petrică..." După care să urmeze, peste inima mea care bătea să-mi spargă pieptul (în rea­litate îmi bătea atunci, cînd gîndeam, înainte s-o văd), ex­plicaţiile pe care nu le-aşi fi auzit şi nu le-aşi fi înţeles şi nici nu m-ar mai fi interesat. De aceea veneam adesea la întîlniri pregătit dinainte să aud obsedanta declaraţie, sumbru, îngheţat, mortificat şi treceau multe minute pînă să-mi vin în fire. Ea se învăţase cu înfăţişările acestea ale mele, nu le lua în seamă (nu tot astfel arătasem şi în acea zi în bibliotecă, în ziua cînd venisem prima oară la ea în casă?) şi sub puterea vrajei pe care prezenţa ei mi-o in­spira presentimentul meu se retrăgea în adîncuri pentru ca la despărţire să nu mai găsesc în mine nici un fel de îndoieli. În seara aceea, în ziua următoare. A treia zi însă, cu cîteva ore înainte de a o revedea, sufletul meu se golea insesizabil, sau mai bine zis bucuria mea se precipita, şi din această precipitare reapărea îndoiala, chiar spaima de a nu auzi astăzi un lucru care de fapt existase tot timpul, şi anume declaraţia ei de neputinţă ca un dat care nu pu­tea fi învins, de a-l părăsi pe Petrică. Prin repetire însă această nesiguranţă acută s-a mai tocit, nefiind alimentată de Matilda cu nimic, nici măcar cu o ispită de a-mi pune la încercare puterea sentimentelor (nu are cruzimea şi infe­rioritatea de a chinui) şi pînă la urmă am descoperit un adevăr simplu, care a alungat orice fel de enigmă şi anume că împăcarea cu soţul ei nu mai era posibilă obiectiv: Petrică ştia că trăim împreună şi chiar dacă ar fi vrut amîndoi să nu se despartă, aveau între ei această realitate peste care nu se putea trece: dragostea dintre mine şi Matilda. Nu-l vedeam eu pe Petrică amator de astfel de compromis, chiar dacă ea ar fi vărsat apoi peste el o mare de iubire. Rămînea faptul cert că el întîrzia divorţul şi o făcea cu abilitate şi îndîrjire, iar Matilda îmi dădu într-o zi explicaţia, făcîndu-mă parcă să mă îndrăgostesc de ea a doua oară, atît de imensă fu uşurarea pe care o simţii. Cert, nici el nu mai vroia să se împace cu ea, dar vroia să-i demonstreze ei că de fapt nu mă iubea şi mie aşijderea, că n-o iubesc, cu alte cuvinte aştepta să ne despărţim. Pe loc, am izbucnit atunci într-un rîs mare. Aşa era. Şi i-am spus: "Dacă i-am fi ghicit mai demult acest gînd, ne-am fi prefăcut că ne despărţim, că totul adică s-a terminat în­tre noi şi n-ar fi trebuit să aşteptăm atîta, pînă s-a îndră­gostit şi de el alta." Dar ea a clătinat din cap: "Nu, ar fi fost în stare să se întoarcă acasă!" "Ar fi fost?!" "Da, ar fi fost! Nu ştiu pentru cît timp şi cu ce scop, dar nu e si­gur că s-ar fi grăbit să mă lase liberă."

Aceste amintiri sporiră în mintea mea enigma com­portării ei de azi, adică înţelegeam şi mai puţin întîmplarea, dar în acelaşi timp îi micşorară şi importanţa pe care i-o dădusem. Simţeam, instinctiv, că sufletul ei mare tre­cuse printr-o mică eclipsă. Îmi spusei că trebuie să mă pre­fac că n-am băgat de seamă nimic şi fireşte, să nu mai sun niciodată la uşă sau să mai încerc să reînviu amintiri similare. Această hotărîre putea fi excesivă, dar nu mai aveam nici un chef să fiu pus în situaţia de a suferi ca un adolescent care ridică la proporţii cosmice un gest; vine sau nu vine acest gest al iubitei? Vine, e perfect, nu vine, n-are decît, n-are rost să pui sub semnul întrebării, e chiar ridicol, o mare iubire de care eşti legat prin rădăcini care se pierd în adîncul fiinţei tale. Ar fi ca şi cînd un copac ar suferi din pricina unei adieri care îi mişcă, ici-colo, ramurile...

Numai că la întoarcere nu găsii un copac fie el chiar şi neliniştit de ceva, sau un soare care trecea printr-o eclipsă. Nu găsii pe nimeni. Matilda nu era acasă. O căutai prin toate odăile, la bucătărie, deschisei în mod absurd şi uşa de la cămară, unde nu putea fi, deoarece pe maşina de gătit nu fierbea nimic. Ana nu era nici ea în odaia ei. Mă plimbai cîtva timp prin vastul apartament care de­odată mi se păru străin şi pustiu şi imaginile mele cu co­pacul şi eclipsa mi se părură ridicole. Îmi veniră în minte destăinuirile lui Petrică. Erau deci adevărate. Formida­bil, chiar atît de curînd, mă întrebai, chiar de îndată ce începuserăm să trăim sub acelaşi... hm! acoperămînt, bine­înţeles, între aceleaşi ziduri? Chiar a doua zi? Credeam că o să mă aştepte cu masa pusă! Iată-mă deci în aceeaşi situaţie ca predecesorul! Ce sfaturi îi dădusem eu atunci lui Petrică? A-ha! Sfaturi ştim să dăm şi în orice caz ,gîndim în sinea noastră că nu ne aflăm noi în situaţia care ni se povesteşte, că am şti noi! e-he! i-am arăta ce înseamnă să... Unde s-o fi dus? mă întrebai oprindu-mă din plimbat şi uitîndu-mă la ceas. În mod curios simţeam în mine o veselie. Dădui din umeri. Primul şoc, pricinuit de primirea la uşă, îl anula pe cel de-al doilea, care ar fi trebuit să fie mai puternic. ..În orice caz, Petrică, mă adre­sai eu aceluia, n-o să se aştearnă peste sufletul meu o neagră mîhnire. Şi n-o să-mi părăsesc eu Lucrările ca să analizez cu o nelinişte universală mobilurile comportării Matildei. Spre deosebire de tine, o să lucrez."

Şi în clipa aceea simţii o mare poftă de cărţile şi de caietele mele. Mă smulsei din loc, intrai în bucătărie, cău­tai pîine, brînza, unt, îmi făcui un sandviş, băui un pahar cu apă şi mă retrasei în birou. Încă de ieri îl populasem cu autorii mei, pe care îi împrăştiasem peste tot, pe cana­pea, pe birou şi chiar pe jos pe covor, fiindcă în ciuda dorinţei mele de a citi sistematic, se întîmpla uneori să fiu prins de cîte-o carte cu atîta putere încît o sorbeam acolo unde mă aflam, fără să mă desbrac, fără să mănînc şi fără să schimb locul. Asta la mine acasă. Aici, aranjîndu-mi ieri cărţile, pusesem o grămadă cu coperţile în sus, acolo unde mă întrerupsesem, spunîndu-mi că foarte ra­pid trebuie să-mi pun ordine în lecturi, un gînd asociat în mintea mea cu un sentiment de stabilitate şi de durată, mă căsătorisem, aveam soţia mea, postul meu la univer­sitate, o situaţie materială bună, trebuia să întrerup lec­turile care mă pasionau şi să intru în lecturile grele (grele pentru că erau obligatorii) şi să înving ispita pe care o simţeam, citind unii autori, de a-i expedia. Îmi dădeam seama foarte clar, de pildă, că apologia lui Socrate, a lui Xenofon, bătea apa în piuă în comparaţie cu aceea a lui Platon. dar trebuia s-o recitesc totuşi odată cu foarte mare atenţie: şi încă Xenofon era Xenofon, mare figură, ge­neral atenian care luptă contra alor săi fără să bea cucuta, avu timp să scrie despre Socrate, despre greci, un roman istoric şi chiar încercări despre tehnică, dar ocolisem tot­deauna pe cei mici, fără să mai pomenesc că de la cei vechi sărisem la cei moderni, evitînd reluarea scolastici­lor, care mă plictisiseră în facultate şi din pricina asta îi uitasem, acel vid care se produce adesea în cunoştinţele noastre şi care ne supără, rod al unor lecturi silite... Vroi­am însă să-mi iau doctoratul şi simţeam că trebuie să şi trudesc, nu numai să mă mărginesc la ceea ce mă pa­sionează.

N-apucai însă să mă desbrac, că sună telefonul. Ieşii în hol şi ridicai receptorul. "Alo, Victor, auzii în pîlnie vocea uimită a Matildei, ce faci tu, dragă, acolo? Nu trebuia să mergem azi la Tasia? Unde ai plecat? Te-am aşteptat aproape o oră..." "Care Tasia'', răspunsei eu mohorît.

"Cum care Tasia, nu ştii cine e Tasia? rîse ea foarte ve­selă, pe un fond de voci care strigau ceva, rîdeau în timp ce Matilda le spunea fără să îndepărteze receptorul: Nu ştie cine e Tasia... Apoi iar strigăte şi exclamaţii. Dragă, mi se adresă, Tasia e cumnata mea, ai cunoscut-o într-o zi, he, mai demult, e adevărat, cînd mi-a adus ea un co­zonac mare şi am mers într-o excursie. Ţi-aminteşti ex­cursia?!" "Da, ştiu, răspunsei, spasiba Tasid, ocin spasiba..." "Păi vezi? Ţi-ai adus aminte." "Da, dar cînd a fost vorba să mergem noi azi la ea?" "Nu ţi-am spus că sărbătorim căsătoria noastră la ea?! Dragă, oi fi tu filo­zof, dar uituc n-ai dreptul să fii decît hăt, încolo, pe la bătrîneţe, cînd o să-ţi pui vată în urechi!" Rămăsei stu­pefiat. Dimpotrivă, îmi spusese că aranjăm noi asta mai tîrziu, după ce strîngem ceva bani. "Nu, zisei, nu mi-ai spus niciodată că o să sărbătorim..." Dar ea mă între­rupse: "Ba ţi-am spus, lasă, te-ai supărat ca văcarul, nu ştiu ce ţi-a venit..." Am vrut să-i răspund că supăra­rea văcarului e pe sat, bine, iată-mă văcar, dar unde e satul? Vroia să spună că ea e mai mulţi? Simţea în ea o colectivitate întreagă, iar eu eram unul singur? Dar am tăcut, contemplînd liniştit în mine însumi această stupi­ditate. "Lasă supărarea, reluă ea între poruncă şi tandreţe, uite, Tasia nici n-a pus masa, te aşteptăm. Eu am plecat singură, fiindcă am crezut că n-o să mai vii, te-o fi invitat vreun coleg..." Aşadar pot s-o fac în viitor, gîndii, să plec fără să-i spun şi ea să considere acest lucru nefiresc drept ceva cu totul obişnuit. Dar asta mai înseamnă că şi ea putea să facă acelaşi lucru, după cum îl şi făcuse, cu o vagă scuză că nu ştia unde plecasem eu. Hm! Ar fi trebuit să ştie! "Nu, zic, am treabă, nu pot să viu..." "Dar tu n-ai mîncat nimic, îmi şopti ea atunci, de astă dată cu o voce care mă făcu să tresar (cine nu-şi aminteşte şoapta iubitei?). Nu stăm mult, mîncăm ceva, bem un pahar şi ne întoarcem." Ultimul cuvînt mă decise. O, da, ne întoarcem, noi doi, şi vom fi iarăşi împreună, cîte promisiuni într-o inflexiune de voce. "Bine, zisei, dă-mi adresa."

V
Din primele clipe însă fui primit cu răceală, iar Matilda, deşi veselă, nu-mi aruncă privirea pe care o aştep­tam. Ce privire aşteptam? Una singură, în care ameţim o clipă, apoi putem să ne ignorăm o vreme, ca să nu stin­gherim pe nimeni cu sentimentele noastre egoiste. Cum e această privire? E o mărturisire: te iubesc, nu mai lungă şi nici mai insistentă decît ar trebui ca să se rostească aceste cuvinte. Nu vroiam mai mult, deşi am văzut soţi care îşi mărturiseau unul altuia cît de mult se iubesc chiar ocolindu-şi privirile, fără să mai spun că atunci cînd li se întîlneau ai fi crezut că o lumină, ca să zic aşa, sepia cădea asupra lor şi îi învăluia; o şoaptă, un mic gest, o tăcere a unuia din ei drept răspuns, totul era atît de intim şi în acelaşi timp detaşat, încît, privindu-i, nu te puteai stăpîni să nu te întrebi: care e de fapt starea normală a oameni­lor, a noastră, sau a ăstora? şi să ai o clipă bănuiala că a lor este, şi să te simţi micşorat. Imaginaţia îţi sbura cu invidie spre patul lor, ce făceau ăştia cînd erau singuri, ce puteau face, ce dulce contopire, ce îmbrăţişare totală, ce sărutări duioase, fierbinţi şi abandonate... Nu chiar o astfel de imagine gîndeam eu că o să oferim noi în lume, cu şi Matilda, expresia unei astfel de iubiri care să ne arunce în anonimat. Fiindcă la drept vorbind astfel de perechi sfîrşeau prin a fi uşor evitate: partenerii erau vag plicticoşi. Intuiam doar că Matilda, fără a dori să placă şi altora, avea o prea puternică personalitate ca să se plieze unui singur sentiment, să nu-şi exprime din plin această personalitate şi nu din vreun orgoliu, ci, potrivit unei ex­presii care reprezenta pentru ea aproape un concept fi­lozofic, aşa era ea, şi se lăsa din plin în voia tuturor im­pulsurilor care o stăpîneau. Da, intuiam fără vreo experienţă de societate, mai mult din povestirile ei vesele din lumea arhitecţilor şi activiştilor de partid, că nu va arăta cu mine ca o femeie copleşită de iubire, deşi cînd ne iubeam era chiar mai mult, aşi fi zis pînă la dispariţia con­ştiinţei de sine, ca şi cînd ar fi coborît în alt tărîm, dar nu credeam că nu-mi va arunca măcar o privire de recunoaş­tere, o sclipire măcar, o clipire, adică iată, el e soţul meu pe car îl iubesc şi mă iubeşte şi apoi să continue ritualul gestu­rilor şi cuvintelor care se fac şi se spun cînd sîntem cu alţii. Şocul fu mai puternic decît cele două anterioare şi nu-mi ajută cu nimic gîndul că ştiam că mă iubeşte, că mă iubeşte foarte tare, că doi ani a fost fericită cu mine şi că vom mai fi, de astă dată pe termen nedefinit, pentru totdeauna, pînă la bătrîneţe şi moarte. Oglinda în care mă uitam se turbura. Mă uitai la ea de cîteva ori, insis­tent. Da, era tot ca Matilda, dar arăta ca şi cînd ar fi fost văduvă, nu prin decesul soţului, ci prin decesul iubirii ei pentru el. Îl avea, acel soţ, uite-l colo, stătea tăcut şi poso­morît, dar între, ei demult nu mai era nimic, trăiau îm­preună fiindcă se luaseră şi fiindcă aveau interese comune, dintr-o căsnicie nu prea lungă, dar nici prea proaspătă: copii, doi sau trei, casă, şi apoi zădărnicia unui divorţ, fericirea nu există, iei pe altul sau pe alta şi tot acolo ajungi...

Chiar asta şi zicea, răspunzînd în discuţie cuiva care nu înţelegea de ce nu se desparte nu ştiu cine, că aia nu e viaţă pe care o duc ei împreună; discuţie pe care că­zusem şi care se reluase după ce eu, fără să dau mîna cu nimeni, nu din nepoliteţe, ci fiindcă nimeni nu se deran­jase să se ridice de pe scaun cînd intrasem - vorbesc de bărbaţi -, mă aşezasem pe un scaun departe de Matilda, prea departe, o altă nepoliteţe de-a lor, şi începusem să mănînc fără poftă din icrele de crap pe care Tasia mi le pusese înainte...

Matilda îşi spusese replica ei cu un neasemuit orgoliu, ca o păţită ajunsă cu bărbatul ei pe drojdie şi cu care trăia cu stoicism şi fără speranţă, o trufie care o făcea să se creadă pe deasupra tuturor. Privirea ei îi strălucea parcă în fulgere verzi, chipul îi era aprins şi fumuseţea ei din acele clipe semăna cu a unei preotese de sectă. Ai fi zis că întreaga ei fiinţă exprima o fericire netrăită, neînfrîntă, dar nerealizabilă. "Matilda, n-ai dreptate, strigă Tasia, din picioare, punînd pe masă farfurii noi, cît trăieşte, omul e dator să nu înghită ce nu trebuie. E rea, hai, înghiţi, nu ştie să facă o mîncare, nu e nimic, o să înveţe de nevoie, e proastă, ei şi ce, proştii nu trebuie să trăiască şi ei? fru­moasă, hm! parcă el e urît, dar să te mai şi înşele, să nu te iubească, să-ţi întoarcă dosul, ce dracu, Doamne iartă-mă, te mai ţine lîngă ea?" "Îţi spun eu!", strigă Matilda (şi în clipa aceea închisei pleoapele: n-o recunoscui pe femeia aceasta care avea în strigătul ei ceva atît de victo­rios încît avui o secundă, ca un scurtcircuit, un fior de spaimă: îmi părea odioasă, totul ca la lumina unui fulger, apoi chipul iubit reveni la înfăţişarea ştiută), dar Tasia n-o luă în seamă, admirabilă femeie, se apropie de mine şi îmi şopti: "Ce e, nu sînt de treabă icrele astea?'' Îi zîmbii: "Ba nu, sînt bune". "Bea un pahar de ţuică!... Ia hai noroc", spuse ea dîndu-şi seama că trebuia să se ciocnească şi în cinstea mea şi ciocni cu mine, eu cu vecinii, indivizi sbanghii, solizi, fălcoşi, dar bonomi, nu ciocnii însă cu unul roşcat, care îmi aruncă o privire rapidă şi dispreţuitoare şi tot atît de rapid îl evitai şi eu, mă întinsei peste masă şi doar ridicai mîna cu paharul spre cineva mai binevoitor care mă observa demult...