Cel mai iubit dintre pamaneteni

Tasia se ridică prima. "Victore, zise, eu n-am auzit nimic. Cred că nici bărbatu-meu. Nu lua seama la vorbe. Dacă aţi fi mici sau aşa mai la început, aşi şti ce să vă spun. Dar tu zici că ai mai avut de-a face cu două fete, ea cu doi bărbaţi, nu ştiu ce să vă spun. Gringalet-ul îmi bîlbîi ceva negînd energic cu degetul: "Să ştii că nu sînt su­părat! Aşa m-a făcut mama, cam pricăjit." Cu un humor care mă surprinse. Şi îmi şopti la ureche. "Şi să ştii că oamenii mici au... mari." Izbucni în rîs. Tamara se răsti la ei: "Hai, odată!" El însă nu se grăbi, o înjură de mamă, iar ea, în ciuda efortului de a nu arăta ce simte, rămase o clipa trăsnită şi masca i se strica. "Bine, zise, atunci eu am plecat.'' El, în treacăt, o trimise la origine, în timp ce se aplecă iar şi-mi şopti: "Nu lua în seamă , Matilda te iubeşte, îţi spun eu, se făcea foc cînd venea pe la tanti Tasia şi cineva spunea aşa vreo vorbă despre tine," ..Bine, bine, îi spusei, noapte bună!" "Tasia, strigă Matilda, stai că vin şi eu uite-acum îmi iau fetiţa şi vin...

Rămăsei nepăsător la acest strigăt, la această chemare. Petea trecu pe lîngă mine cu urîciunea de nevastă-sa fără să-mi spună nimic, iar şeful clanului se opri. Făcu un gest energic în aer, semn de cruce: "Ai înţeles? zise foarte tare, asta e!" Adică să îngrop totul şi să pun cruce.

Le ascultai paşii pe trotuar. Ai mei erau şi ei în pi­cioare, după ce, ca nişte stăpîni ai casei, îi conduseseră pînă la uşă pe ceilalţi. îşi dăduseră mîna, îşi spuseseră La revedere . La revedere? Hm? Nu va mai fi nici o revedere! Gata! Adio! "Matilda, strigai, vino şi ia-ţi rămas bun de la mama." ..La revedere", strigă şi ea fără să lasă din dor­mitor, unde nu ştiu ce făcea. "Mai mamă, zise mama uitîndu-se în sus la mine, tu nu te înţelegi cu muierea asta, Nu-ţi pierde vremea, n-are nici un rost...'" "Hai. mamă, nu-mi spune lucruri pe care le ştiu şi eu, chiar că n-are nici un rost..."

Matilda ieşi totuşi...în rochie de oraş (o schimbase pe cea violetă, încheiată la gît, cu care îşi primise musafirii), îşi luă la revedere şi rămaserăm singuri. În hol zăceau pe jos paharele sparte peste care ce căzuse pe masă, ceşti de cafea cu mucuri de ţigări înfipte în zaţ (ăsta era nesimţi­tul de Ion Micu, care nu văzuse sau nu-i păsase că scru­miere se aflau peste tot), sticle de vin goale pe şemineu, pahare cu vin nebăut sau pe jumătate băut... Şi Matilda în mijlocul holului cu mîna la gură şi capul în jos. Intrigat, mă apropiai. Îşi înăbuşea rîsul. Se uită la mine lung, cu o uluitoare naivitate şi perversitate în frumoşii ei ochi verzi. Pufni iar în rîs, chicoti... "Bunicul tău m-a salvat, zise, altfel ne despărţeam... Mi-a zis fă şi am înţeles că tot mu­iere neisprăvită sînt şi eu, ca şi altele şi că pe el nu-l im­presionau cuvintele mele..." Mă pomenii cu gîtul înlănţuit. "Nebună mai sînt şi eu, zise ,şi rîse iar; dacă nu te-aşi iubi, aşi fi stat cuminte ca o curcă! zise ea chicotind mereu, şi te-ai fi plictisit..." Mirosea însă puternic a vin şi corpul ei parcă frigea. Îi pusei mîna la gît. Avea febră mare. "Şi Tasia, ce ţi-a zis? Dar Artimon?" Chicoti iar, apoi izbucni de-a binelea în rîs, ţinîndu-şi mereu mîna la gură. Parcă ar fi spus: ce vesel a fost, nici n-am văzut ce figuri au făcut, poţi să-mi spui tu? "Vino cu mine, îi spu­sei, vesel şi eu, dar resemnat ca în faţa morţii. Ce zici de vitraliul ăla?" "Îmi pare rău, nu ştiu ce m-a apucat", zise cu o frăţească sinceritate. "Un meşter bun o să-l repare, îi spusei. Dar nici un meşter, oricît de priceput, n-o sa poate drege ceea ce mi-ai făcut tu mie astăzi!"

Şi măsurai pe deplin conştient singurătatea care năvăli asupra mea după ce rostii aceste cuvinte. Chiar sub anes­tezia deciziei, căci o decizie alungă cîinii suferinţei, simţii totuşi o smulgere, o sfîşiere greu de suportat dinlăuntrul fiinţei mele, cum povestesc cei operaţi, că o durere surdă îi face să urle cînd organul bolnav este tăiat. Intrai în bu­cătărie şi deschisei dulapul în care Ana pusese deoparte cîteva sticle pentru mine. Nu vroiam sa văd totul altfel, cum spusese şeful clanului că o să se întîmple după acest vin. ci, dimpotrivă, să amplific ceea ce trăisem, ca să văd apoi mai clar ceea ce o să vie după. "Dar şi eu vreau", zise Matilda surprinsă cînd mă văzu reapărînd în hol cu sticla şi numai cu un pahar în mînă. Îi făcui semn cu degetul gros înapoi spre bucătărie: să se ducă acolo şi să-şi ia singură un pahar curat.

XVI
"Un han mongol (urmaş al marelui Genghiz), urmaş demn al tatălui sau, dar căruia îi plăcea vinul, a salvat poporul român de o primejdie mortală, începui eu turnînd în pahare. În mijlocul Europei, cu hoardele sale, a murit, pe acest pămînt străin, cu prea mulţi munţi şi cu populaţii pestriţe şi şefii hoardei au hotărît să se întoarcă înapoi în Mongolia visurilor lor şi acolo să-şi aleagă un nou han. În drum, ca o simplă mişcare de deget a destinului, au trecut pe la noi şi au nimicit statul cuman, care se instalase de­mult pe cîmpiile noastre şi părea bine consolidat, poate pentru totdeauna. Să vedem ce poate face vinul pentru doi inşi pe care destinul se pare că nu vrea să-i protejeze." "Te crezi mare han!" rîse ea. "De ce nu? Abia voi împlini, curînd douăzeci şi cinci de ani, totul e in faţă." "Ai ratat începutul, trebuia atunci, imediat, în 44... să te înscrii în partid." "Nu se ştie", zisei.

Ridicai paharul şi ciocnirăm. Îl băui dintr-odată şi îl umplui la loc. Îmi aprinsei o ţigare. Matilda ceru şi ea una pe care i-o aprinsei şi ea îşi apropie capul. Mă simţeam vesel şi al doilea pahar îmi spori această stare. "Vezi ce bine e? zisei. Eşti mulţumită, nu?! Tu te simţi bine! Spune-mi, te rog, de istoria cu cele două fete cine ţi-a po­vestit?" "Tamara, cine să-mi povestească." "Şi cînd ţi-a povestit? "Chiar azi, în timp ce voi eraţi în bibliotecă." "Tu ai pus-o să scormonească?" "Cum o s-o pun...?" "Şi tu ai relatat exact sau ai născocit pe loc istoria cu copilul, că ar fi fost al meu!? "Nu, aşa a aflat ea!"'' Ciocnirăm, din nou şi îi şoptii: "Vezi ce bine e? Şi ticăloşii se simt bine, aşa, mulţumiţi, cum stau ei şi beau vin împreună, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat."'

Şi îi povestii vizita mea la vecinul din cartier, şeful de echipă de la ecarisaj, Acojocăriţei. ..Nu? E bine, semănăm cu ei! începutul a fost greu ,pe urmă vine de la sine..."

Ea tresări. "Sună cineva, zise, cine poate fi la ora-asta?" şi curioasă se ridică să vadă cine e. Auzii aproape imediat bocănituri de încălţăminte grea urcînd scările. Cine dracu putea să fie? Sării în picioare. Uşa fu dată de perete şi în hol apărură trei ofiţeri; în urma lor, Matilda, care îmi arunca o privire neliniştită. Rămase acolo la uşă, de care se rezema şi îşi încrucişa braţele la piept, gravă, cu chipul cutreierat de presimţiri rele. "Domnul Petrini, nu? spuse unul din ei, care nu era şeful lor, avea mai pu­ţine însemne pe epoleţi. "Da, eu sînt, ce s-a întîmplat?" "Găina a ouat", zise şeful lor, un căpitan de rangul doi şi mă apucă brutal de braţ şi mă împinse spre perete. "Mîinile în sus pe perete, haide, apropie-te, mîinile în sus!" "Da' de ce mă pui dumneata pe mine, în casa mea, cu mîinile în sus? mă revoltai eu brusc şi revenii să mă aşez in fotoliu. Dacă aveţi ceva de discutat cu mine, luaţi loc şi faceţi-vă datoria. Dar mai întîi cine sînteţi?" Ăsta se uita la mine cu un dispreţ plictisit şi ameninţător, se întreba dacă să-mi cîrpească sau nu una, ca sa văd imediat cine sînt. "Eşti arestat, urlă el deodată scos din pepeni, la perete şi mîinile sus!" Şi cei doi mă apucară de braţe şi mă duseră, în timp ce unul cu puternic accent ungu­resc mă sfătui binevoitor: ridică mîinile pentru perche­ziţie. Le ridicai, dar nu la perete, mă percheziţionară ,îmi reţinură actele, biroul populaţiei şi carnetul de universitar, şi după ce se uitară bine în portofel, îl aruncară pe masă. Ungurul rămase lîngă mine, iar ceilalţi doi începură să se plimbe prin hol...Uite cum stau boierii ăştia în vaste apartamente,. în timp ce muncitorii se înghesuie cîte trei familii în trei odăi", rînji căpitanul. La acest subiect în­cepură să şuşotească. ,.Da, da, sigur", dădea militarul din cap şi porniră prin odăi. Fluierau parcă a pustiu. Cînd să intre în dormitorul fetiţei, Matilda se înspăimîntă şi strigă: "Nu intraţi acolo, să-mi speriaţi copilul." "Lăsaţi, doamnă, că n-avem nimic nici cu dumneavoastră, nici cu copilul, spuse căpitanul cu acelaşi dispreţ, mai au şi alţii copii, dar dorm cu părinţii, n-au dormitor special." ..Vă pun în vedere că sînt membră de partid şi o să-i spun chiar mîine tovarăşului prim-secretar cum aţi dat busna aici'", relua Matilda păzind uşa... ..Da, sigur, ne pasă nouă de primul-secretar'", zise căpitanul şi o dădu la o parte şi deschise uşa, dar nu intră. Îşi aruncă doar o privire circulară şi apoi o luă spre bibliotecă. Probabil caută o casă pentru el sau pentru cine ştie ce şef al lui mare, gîndii. Mai auzisem de astfel de cazuri, te arestau, îţi goleau casa şi transportau totul într-alor şi apoi se instalau ei cu acte în regulă. Adio casă după aceea, chiar dacă şi mai ales se întîmpla să fii proprietar.

Intrai şi eu în bibliotecă, urmărindu-l pe ofiţer neliniş­tit, căci se şi instalase la biroul meu şi începuse să tragă sertarele. Scoase totul din ele, manuscrise, note de pre­legeri şi cele trei caiete ale mele. Luă unul şi îl deschise la prima filă. Aveam un scris foarte citeţ şi se înfundă în lectură. "Hm! făcea! Ce sînt astea?' îi răspunsei că sînt caietele mele de curs. "Fă un pachet din toate astea!" se adresă el celuilalt şi se ridică şi începu să-mi răscolească biblioteca. Trîntea cărţile pe jos, după ce le răsfoia, se mişca într-o parte, în alta, călca pe ele. "Ce nevoie aveţi de caietele mele de cursuri?" zisei, cu un glas din care indig­narea şi revolta pieriseră, fiindcă simţisem primejdia mor­tală. Dacă le lua şi le citea pe-acolo un specialist de-al lor, în universitate n-aveam să mai pun piciorul niciodată, chiar dacă avea să mi se dea drumul imediat sau mai tîrziu... Repetai rugămintea cu oarecare nepăsare, ca să nu-i dau de bănuit că m-aşi teme de ceva. "Se pot pierde pe-acolo şi eu vreau să public ce-am scris în ele, nu am nici o copie... (De ce nu-mi făcusem eu nişte copii, pe care să le fi ascuns bine, cum putusem să fiu atît de imprudent? Căci dacă mă arestaseră pentru felul cum îmi ţineam prelegerile, aceste caiete, mai ales cel de-al doilea, nu erau o dovadă zdrobitoare că turnătorul nu inventase nimic?) "La noi nu se pierde nimic, zise căpitanul absent, vi se vor restitui după ce vi se va da drumul." "Dar care e acuzaţia care mi se aduce?' "O să aflaţi... îmi răspunse el. Gata, mergem..."

Ungurul îmi şopti: "Luaţi-vă palton şi căciulă, şi bani, o să aveţi nevoie..." Mă înfiorai. Eram în septembrie, deci voi petrece iarna în închisoare. Mă uitai la Matilda, au­zise şi ea. "Vorbeşte cu un avocat, îi spusei, caută unul la barou." "Da, da, zise căpitanul, să vorbească, o să facă mare brînză domnul avocat.'" Se potolise, îşi permitea chiar, gri­juliu, să ne spulbere orice iluzie, să ştim de pe acum că nimic nu-mi va ajuta, să nu mai cheltuim degeaba şi bani cu avocatul... Mă lăsă să-mi fac chiar un geamantan, în care Matilda vîrî rufărie, pulovere, o pereche de bocanci... "Nu te nelinişti, îmi şopti ea, o să mă zbat să te scot cît mai repede... Nu se poate, doar n-ai făcut nimic...

Ne îmbrăţişarăm, intrai in dormitorul fetiţei, o sărutai şi ieşii fără să mă mai uit înapoi, să văd iar paloarea care se aşternuse pe chipul Matildei şi care îmi făcea rău... Afară ne aştepta o maşină, ne urcarăm şi în cîteva minute opri­răm în faţa unei clădiri cu sentinelă. Mai erau de-astea prin oraş, dar niciodată nu mă întrebasem ce e înăuntru.

În clădire se petrecu o scenă bizară. Urcarăm trei etaje cu un lift mititel, numai eu şi căpitanul, trecurăm prin nu­meroase coridoare la fel de strîmte şi aveam senzaţia că clădirea era pustie, în afară de cîţiva miliţieni pe care îi zării de departe, nu întîlnirăm pe nimeni. Eram deci la Miliţie. Aşadar, o chestie penală... Şi dacă se desgropase istoria cu moartea Căprioarei? gîndii. Fusesem scos din cauză şi ginecologul acela era demult liber. L-or fi arestat din nou? Miliţia judiciară, preluînd dosarele fostei poliţii, şi-o fi vîrît nasul în această istorie şi... Da, dar atunci de ce mă arestase Securitatea? Ce căuta căpitanul ăsta cu petliţe albastre lîngă mine?

În sfîrşit intrarăm într-un uriaş birou. Căpitanul se apropie, salută un colonel de miliţie, căruia îi dădu actele mele (dar unde dispăruse pachetul cu manuscrise?) şi securistul se retrase. Colonelul luă actele şi mormăind ceva ieşi şi el din vastul birou şi rămăsei singur. Mă apropiai de o fereastră deschisă şi începui să mă uit în întunericul de afară. Iată deci destinul de care începusem să vorbesc cu Matilda. Ce-o să se aleagă de viaţa mea dacă nu mi se dă drumul imediat? Ce-o fi? De ce m-or fi acuzînd? Căpi­tanul securist nu avusese aerul că a primit un ordin pre­cis să-mi ia manuscrisele, le luase fiindcă erau scrise de mîna mea şi aşa ceva trebuia confiscat fără ordin special. Atunci ce putea fi? Ei bine, vor să mă condamne nevi­novat, numai dacă dintre iubirii mei studenţi nu se găsise vreunul care să raporteze că asistentul Petrini le vorbise odată despre o religie care s-ar putea naşte. Dar asta fu­sese demult, acum doi ani, ori acum doi ani asemenea lu­cruri nu aveau nici o gravitate, starea noastră de spirit a tuturor era alta. Rămîneau caietele... Aici puteam să răs­pund că sînt caiete vechi, de pe vremea cînd eram student, deci în celălalt regim, cînd se gîndea altfel... Chinuit de in­certitudine şi de tensiunea întregii zile, mă cuprinse o obo­seală, o somnolenţă şi o nepăsare pe care nu le mai sim­ţisem niciodată şi revenii de la geam şi începui să-mi tîrîi picioarele prin imensul birou. Simţeam o dorinţă să mă în­tind pe jos şi să dorm, atît de vie, încît îmi trebui un mare efort de voinţă să n-o fac. Observai că din birou, la dreapta, ieşea un mic coridor care era luminat. Uimit, o luai într-acolo. Mă pomenii într-un alt birou, şi ăsta mare şi, în el, în fund, văzui un ofiţer securist, care stătea liniştit pe scaunul lui şi lucra la lumina lămpii de pe masă.

Ridică fruntea şi auzii un glas şăgalnic, foarte jovial, aproape frăţesc. "Ce faci, Victore?" zise. Dădui din umeri. Era şi ăsta un ungur, dar din cei al căror glas e aşa, parcă uns cu miere, pentru el viaţa e un mare prilej de petrecere, să stai la un pahar şi să cînţi chiar şi pe româ­neşte, dacă eşti cu români, şi de ce să nu fii, nu avem o singură ţară?... Cine a pus cîrciuma în drum, ăla n-a fost om nebun... "Ei! exclamă el exuberant. Avem acuma alt caz, un universitar, altă viaţă, mai filozofică!... Victore, dă-te mai aproape, ia loc. Ştii tu unde te afli acuma?" "Am avut impresia, îi răspunsei, că la miliţie." "Nu e la miliţie, spuse el cu glasul lui dulceag. E la securitate!" "Tot un drac!" răspunsei eu cu nepăsare. Dar el mă co­rectă extrem de surprins, dar tot plin de căldură umană: "Nu e tot un drac!! Pe urmă deodată îşi ridică mîinile în sus: Ia te uită la el, e cu paltonul!..." "Şi cu geamanta­nul..." zisei."O, o, o, se vaită el, şi cu geamantanul... Ce te-ai speriat, dragă, dai o declaraţie şi no, că meri acasă, călca-te-ar vaca neagră... Spune, dragă", şi îmi întinse şi un stilou, cu gesturi gospodăreşti, ei fi-ar să fie, stăm de vorbă cînd omul poate că n-are chef şi şi-a lăsat-o pe doamna speriată..." "Ce să spun?" "Apoi spune, dragă, acolo, cum a fost cu activitatea ta în Sumanele negre, spune-i pe toţi pe care îi cunoşti, că asta ne interesează, poate că ai bătut şi tu acolo vreun ticălos de ungur care nici el nu s-o fi purtat bine cînd Hitler a dictat la Viena să fie sfîşiat Ardealul în care Doja s-a răsculat cu români şi ma­ghiari împreună împotriva grofilor care ne sugeau sîngele..." Mă uitai la el neîncrezător. Îşi bătea joc de mine? Era mare, ajunsese colonel, sărind, probabil, toate gradele, se vedea încă de pe chipul lui originea umilă, o fi fost mun­citor, sau chelner, sau mic funcţionar? "Dacă spui tot, continuă el, nu-ţi facem nimic, că ştim că tu n-ai fost şef şi n-ai spînzurat pe nimeni, dar trebe să-i fi văzut pe alţii... Musai!"'

Simţii o mare uşurare, era o greşeală. De Sumanele negre nu ştiam mai mult decît ştia toată lumea, citind zia­rele, că adică îndată după eliberarea Ardealului o bandă numită astfel începuse să opereze mai ales prin sate şi să se răzbune pe unguri făcînd ei singuri judecata şi omorînd pe loc... Puseseră în mare primejdie întreaga provincie, căci ruşii văzînd că nu e linişte în spatele frontului prelua­seră ei administraţia. Dar ce să fi căutat eu la Sumanele negre? Ce era cu istoria asta? Îi spusei că niciodată n-am părăsit oraşul în acel an, am fost profesor la şcoala normală şi pot să dovedesc acest lucru cu martori şi de la şcoală şi de la gazda mea... "Iar noi putem să-ţi dovedim cu do­cumente scrise că ai făcut parte din organizaţia teroristă Sumanele negre, Victore!" zise el. ..Trebuie să fie o gre­şeală!" "Nu-i greşeală, dragă, scrie negru pe alb..." "Unde scrie?" "O să afli în instanţă, dar o să fie prea tîrziu, or, tu dacă ne faci serviciul ăsta, clasăm dosarul tău, uite-l aici (şi bătu cu palma pe el) şi nu te mai dăm în judecată..." "Acuma dumneavoastră ce vreţi, dacă nu ştiu nimic..." ..Nu vrei, conchise el. Mai gîndeşte-te! Du-te în celulă, dormi, şi mîine dimineaţă o să-ţi aduci aminte de toţi..." ..Totuşi, insistai, nu se poate să-mi spuneţi şi mie despre ce document e vorba?" ,.Ba cum să nu se poată?!

Şi deschise dosarul, căuta în el şi îmi dădu o scrisoare în fotocopie. Îngheţai văzînd semnătura. Era a unui coleg de facultate, care se refugiase în 1940 şi care aflase că tatăl său, învăţător în sat, fusese omorît de unguri cam la vreun an de la refugiu, într-adevăr, îndată ce trupele române trecură graniţa pe pămîntul Ungariei, ple­case în sat şi nu se mai întorsese. Îl chema Iustin Comănescu. Eram prieteni de studenţie, adică de plimbări, de cinema, de serate, de cofetărie (eu îl tratam, fiindcă o ducea foarte greu). Era un băiat senin, cu simţul humorului, dar cu toată seninătatea lui, sau chiar cu această seninătate, cînd frontul începuse, după Stalingrad, să înainteze spre noi, spunea parcă visător:" îi prind eu pe ungurii care l-au omorît pe tata. Pe butucul de crăpat lemne le tai gîtul." Nu ştiu ce făcuse, dar mă pomenii după încheierea păcii că îmi scrie din Paris. N-o ducea prea bine, dar se înscri­sese la nişte cursuri. Avea o prăpădită de bursă...

Şi acum, după atîţia ani, îmi scrisese din nou, scrisoare însă care fusese reţinută. "Citeşte, dragă, zise ofiţerul, ce-ai rămas aşa pe gînduri?" începui să parcurg rîndurile. Nimic; că îi era dor de oraşul nostru, că s-a căsătorit tot cu o româncă, lucrează la Radio, a început să cîştige bine, dar ce bune erau prăjiturile alea şi ce plăcut era cînd mergeam noi la cinema. Şi se încheia astfel: "Scrie-mi! Eu aştept ordonanţele dumneavoastră". Iustin Comănescu.

"Am citit, zic, nu văd nimic!" "Cum, se miră ofiţerul, dar scrie negru pe alb: aştept ordinele dumneavoastră.'' "Nu ordinele ,am zis, şi am început să rîd, ordonanţele... Tovarăşe colonel, să vă explic. Cînd eram studenţi a venit odată o echipă de estradă din Bucureşti la noi în oraş şi am fost şi eu cu acest Iustin să vedem spectacolul. Era foarte reuşit şi am rîs de ne-am prăpădit de o scenă cu un majur şi un soldat... Majurul îl beştelea şi soldatul stătea drepţi cu mîna la capelă şi repeta ca un papagal: să trăiţi, aştept ordonanţele dumneavoastră... Pe urmă, săptămîni în şir, eu şi cu Iustin cînd ne despărţeam nu mai ziceam la revedere, ci repetam şi noi, ca nişte papagali chestia asta cretină: aştept ordonanţele dumneavoastră..." "Dar ştii că a omorît unguri nevinovaţi acolo la el în sat... A venit cu Sumanele negre. Ei, cine erau ăia? Tu, dragă, trebuie să ştii..." Îmi ştersei sudoarea de pe gît şi de pe frunte. Simţii mişcarea de deget a unei absurde fatalităţi. Spusei: "De unde să ştiu, tovarăşe colonel? V-am spus tot ce ştiam". "Asta e scrisoare cu cifru, strigă colonelul şi mă uitai uluit la expresia chipului său pe care apăruse o liniş­tită convingere: aştept ordinele dumneavoastră!" "Or­donanţele", repetai şi eu liniştit şi ferm. "Tot aia e!" zise. "Nu e tot aia! V-am explicat!" Nu înţelegea! Poate că nu ştia bine româneşte? "Gîndeşte-te!" "Pot să vorbesc cu un colonel român? Nu vă supăraţi!" "Poţi să vorbeşti şi cu un general" zise el, cine crezi că mi-a dat acest document? Un general român! "Totuşi!" "Totuşi ce?" ."Insist să mă interogheze un ofiţer român." "Se acceptă! Dar nu-ţi fă nici o speranţă! Nu e nimeni tîmpit aicea să creadă istoria ta cu estrada."

Şi mă trimise jos în celulă, unde căzui într-un somn greu.

―--------------