Cel mai iubit dintre pămînteni

Eu însă simţeam pentru ea o astfel de ură. Nu eram ispitit s o învinuiesc de nimic, nici s o înjosesc în sinea mea, deşi mi ar fi fost atît de uşor s o fac. Materialul era bogat, de pildă cel mai recent acapararea fetiţei, ferocita­tea cu care pusese stăpînire pe mica ei viaţă şi surpriza ei neagră că mă simţeam fericit cu Silvia cînd ieşeam cu ea la plimbare: nu trebuia să fiu fericit, era un fals, o ipocri­zie, o înşelătorie cu care vroiam să turbur sufletul copilu­lui, în realitate nu puteam fi capabil de a mă apropia şi înţelege şi mai ales iubi un copil. Parcă mi ar fi spus că eram un fel de monstru... Asta ar fi fost de ajuns să nască în mine o ură sălbatică, ucigaşă, pentru sufletul ei, care îmi părea diform. Dar îmi aminteam că în cei trei ani cît stătusem închis, totuşi învăţase copilul să mi spună tati şi nu totdeauna fericirea mea de a mi iubi fetiţa îi tur­bura astfel mintea. Nu, o uram (fără s o învinuiesc) că se supunea orbeşte răului care lovise încă de la început casa noastră. Nu era chiar o fatalitate pentru mine, dar pentru ea era, şi nu ridica un deget să lupte împotriva acestei fatalităţi. Parcă îi auzeam vocea trufaşă repetînd pînă la saţietate: Aşa e el! Sau: aşa e ea! Sau: dar e firească! Cine ne dă nouă dreptul să cerem... Atunci, în meditaţiile mele, auzind aievea această voce, o uram foarte tare. Ură curată, însă, fiindcă îmi dădeam seama că ea era o jucă­rie a forţei nestăpînite a daimonului ei, care la vechii greci era şi caracterul cuiva... Simţind că iubirea ei pentru mine slăbeşte, o făcuse să slăbească şi mai tare, de parcă astfel ar fi triumfat. Simţise că eu continuam s o iubesc ca la început, îmi întorsese spatele la uşă, foarte mîndră că pu­tea s o facă. Mă prinsese că îi arsesem una chiar în ziua cînd vroia să mi spună că a rămas însărcinată, ce jubilaţie! Căzuse în genunchi! Pleacă! Nu vroisem să plec? Ia să i arătăm noi că altul o putea face fericită şi să vor­bim cu acest altul la telefon fără nici o jenă, cu soţul în casă, care stă cu nasul în cărţi şi habar n are! Nu crede că am găsit pe altcineva? Ia să i dovedim că pot să plec imediat chiar cu copilul în burtă şi să încep să mi fac ba­gajele! Credea că e sigur de mine fiindcă ne leagă un copil? Ia să i spunem că nu va fi tatăl acestui copil, ba chiar că nu e copilul lui! Îşi dăduse seama că aveam un prieten, he! Ia să l invităm noi şi să l jignim. Ia să vedem din ce stofă e făcut? Se simţea bărbatul ei bine cu acest cuplu, eee, ia să vedem şi noi la faţă pe bleaga aia, căruia îi plăceau ciupercile, dar nu ştia să le gătească! Se credea bărbatul ei stăpîn pe ea, ia să le arăt eu la toţi că nu eram supusa nimănui, maică sii, bunicilor, lui Vasile, Tamarei, lui Petea, lui Artimon, care fusese jignit, Tasiei... Apăruse pericolul unei despărţiri? Ia să simu­lăm că totul se întîmplase fiindcă îl iubeam prea mult!... Şi iat o deodată vîrîtă în coşmar: arestarea bărbatului, ameninţarea că îi va fi luată casa şi mai tîrziu va fi ex­clusă din partid. Dar casa nu i s a luat, s a zbătut pentru asta, a avut mai dinainte marea intuiţie de a se împrieteni cu cel mai mare ştab al judeţului, om apreciat în mod de­osebit de Gheorghiu Dej, şi casa nu i s a luat, şi nici din partid n a fost exclusă, ba chiar a rămas mai departe şefă acolo printre arhitecţi. Coşmarul trecuse, bărbatul se în­torsese, dar se pomenise repede soţia unui ins al cărui viitor era barat... Nu avusese ea tot timpul dreptate? Iată l acceptînd cu mare deliciu căderea, cu toate că s a purtat bine cu el după ce s a întors de acolo, ca să descopere că n are nici o voinţă şi vrea el să ne judece pe toţi, că nu mai credem în valorile absolute...

"Din fericire, strigai, totul se uită. Şi dînd pe gît pa­harul de vin roşu, care mi se păru că avea un gust insu­portabil de motorinolaringologie cum spunea Vintilă, în­cepui să urlu, cîntînd:

Mă vei uita, căci şi uitarea

E nscrisă în legile omeneşti...".
Şi mă aplecai spre ea foarte aproape şi îi văzui într o clipă, cu nedumerire, chipul lipsit de farmec, pe care îl iubisem atît de mult şi care nu mi mai spunea nimic... Ea surîse deodată la această apropiere, şi deodată farmecul îi reveni şi începu şi ea să cînte. Nu mai era însă ridicolă, ca atunci cînd îşi fredona acel tibia al ei, dimpotrivă, îmi părea iar minunată, ca odinioară... o dilemă tărăgănată, o indecizie veselă şi în acelaşi timp nostalgică, de o mare puritate şi hrănită de o credinţă că oricum ea tot va fi fericită, chiar dacă, aşa cum spunea cîntecul, nu ştia pe cine să aleagă; se adresa unei păsări:
Spune mi, puiule de cuc, măi,

Duuupă care să mă duc...

M aşi duce după cel
nu ştiu cum, îmi scăpau cuvintele, atins, ba nu, chiar doborît de vraja simplă a melodiei, care mi se părea cea mai frumoasă din cîte auzisem. Simţeam însă în acelaşi timp cu nelinişte că atracţia urii e la fel de mare, dacă nu chiar mai puternică şi mai răscolitoare decît iubirea. Căci ne uram în acele clipe amîndoi, nu mai exista nici o spe­ranţă, dar această legătură pe care o descopeream cu ui­mire că exista mi se părea groasă ca otgonul...

XIX
Protectorul meu de la sfat, Istrate, mă reţinu într o dimineaţă şi mă "detaşă" la altă muncă. "Alege ţi, zise, un om din echipă, pe cine vrei dumneata, şi luaţi vă în primire sarcina." Ce fel de sarcină? Să dăm cu var, adică să facem un brîu de var la toţi arborii oraşului. Chestie de igienă sau de estetică? Şi una şi alta, ceea ce e necesar e şi estetic. "Pe Vintilă!" zisei. "Auzi, Vintilă! zise Is­trate. Eşti de acord?" Mare democrat şi ăsta, el nu dădea ordine, cerea acordul salariatului. "Sînt de acord, dom' şef", zise Vintilă parcă i ar fi părut rău că trebuia să pă­răsească echipa. Şi mie parcă îmi părea rău fiindcă mă temeam că, lipsit de oamenii lui, care îi incitau verva, adică de Bacaloglu şi grasul Calistrat, dar şi de strelitul Pantelimonescu (famenul avea acest nume bizar), Vintilă se va plictisi, şi eu cu el. Dar, gîndii, nimeni nu ne putea împiedica să i găsim, în jurul orelor prînzului, adunaţi la bufetul "Tîmpa".

Luarăm cu noi din aceeaşi magazie un sac cu var, două găleţi şi bidinele (sacul, bineînţeles, Vintilă, şi eu cele două găleţi şi bidinelele) şi pornirăm. "Faceţi întîi cen­trul, ne spusese Istrate, pe urmă, treptat, restul oraşului. Da' vedeţi să nu vă apuce iarna!" Nici vorbă, oraşul nu era mic, dar nu toate străzile şi bulevardele aveau arbori. "Dom' profesor, zise Vintilă, aţi auzit, să nu ne apuce iarna! Dar toamna poate să ne apuce! Pentru mine n are nici o importanţă, dar pentru dumneavoastră... mai bună munca asta de feşteleală a copacilor decît să trageţi toxic pe nas... Este, dom' profesor? E mai curat!" Aşa că s o luăm mai încet. Cine poate să ne controleze? E, vii tu după mine, Istrate, să vezi cîţi copaci... şi să i numeri? Îi numeri, ei şi?! Cîrnaţi!..."

Şi ca să pună şi în practică această teorie, dispăru în­tr o curte cu găleţile şi se întoarse după vreo oră cu ele pline cu apă. Ce dracu făcu el acolo atîta timp? "Te pomeneşti, îi spusei rîzînd, că ai tras şi un pui de somn!" "Eu somn!? se miră el. Cum să las aşa o fată simpatică singură acasă?" "...Te pomeneşti, zisei, că..." "Nu, dom' profesor, rîse şi el, întîi o cafeluţă, un pahar cu vin, şi (şi mi atinse delicat coasta cu degetul), ce drăguţă eşti mata, ce înfăţişare frumoasă ai, pe urmă, alo! (şi iar mă împunse cu degetul lui gros), da' bărbatul unde lucrează? N am bărbat, zice, şi eu, cînd am auzit aşa (şi se vaită ducîndu şi palma la cap), aaau! N are bărbat... Şi, zic, ai camera ta aici? Am! Aaau! Domnişoară, şi pot să viu şi eu diseară aşa pe la orice oră să mă onoraţi cu prezenţa dumneavoastră?! (Aceste cuvinte mi le adresa mie, ca şi cînd eu aşi fi fost acea domnişoară.) Ea că să vedeţi că să nu afle stăpînii, e? Parcă ştie ei, tam bleam, pe cine pri­meşti tu în vizită? Da' rude n ai? Un cumnat, un frate?!..." "Şi?" zisei văzînd că se oprise. "Cum şi? Di­seară mă bărbieresc, îmi pun discret un costum de vizită şi, dragă nevastă, nu ţi am povestit eu de dom' profesor cu care m am împrietenit? Ba mi ai vorbit. Ei, are o săr­bătoare în familie. Sînt invitat. Eşti invitat? se văită iar Vintilă, aaau, pune ţi şi tu o cravată mai frumoasă... Ţi­neţi şi dumneavoastră minte, dom' profesor, ce mi a spus şi mie un avocat, unul Buzdugă, buun avocat, dar pe toate clientele le... Dom Buzdugă, zic, dar cu doamna ce faceţi? Cu cine, cu nevastă mea? Mă Vintilă, zice, nevasta nu se părăseşte, nevasta se înşeală şi se păstrează!" "Deci, zi­sei, diseară..." "Păi cum, se indignă el. Credeţi că o iert? Nu trebuiesc iertate, dom' profesor, sînteţi băiat tînăr, ia să am eu anii dumneavoastră, n aşi ierta nici una!..."

Desfăcu sacul şi începu să pună var nestins în căldări. Şi în timp ce apa începu să bolborosească: "Dom' pro­fesor, eu, la vîrsta dumneavoastră, nici pe soacră mea n am iertat o! N aveam eu ştiinţa de acuma, da' nici prost nu eram. Să vedeţi! Pînă să mi facă un copil, mierea lui Dumnezeu. După aia, observ eu la ea tot felul de ten­dinţe: să mi numere banii din buzunar, ba chiar să mi şterpelească aşa, două trei sute, cinci sute, o mie... Mi ai luat tu... Eu?!? Ascultă, fă, te smintesc dacă te mai prind. Am convenit ca leafa ta să faci ce vrei cu ea (era vînzătoare la «Dermata», acum e la un chioşc de pîine), banii mei au o socoteală, comerţul are legile lui, nu te băga. Se făcea că n aude! Da' unde să pun portofelul? Pe urmă mă sa! Toată ziua bună ziua se invita la noi la masă! Alo! Eu dacă o mai văd pe asta pe aici, te trimit la ea. Eu nu m am angajat să ţi întreţin ţie familia! Cum, dar e mama, începe să strige la mine... Da? Şi îi ard una! Atunci o văd că îmi bagă ghearele în gît, uite aşa nişte dungi mi a fă­cut pe grumaz. Atunci m am desfăcut şi eu la curea şi trage i pe buci... Ce vorbiţi, dom' profesor!? Păi lovitu­rile astea de curea îi plăceau, scotea nişte ţipete nu de du­rere, ci de veselie, chiuia, dom'profesor, ca la nuntă, adă­ugă el cu duioşie şi regret... Arunc eu cureaua şi îi trag un svung de dreapta, nimic! pe urmă altul de stînga, aiurea! pe urmă un upercut! E, aici a căzut jos leşinată. Făcea pe moarta, nu mai mişca! Da? Stai că te trezesc eu, şi mă duc în bucătărie, mă întorc cu o găleată de apă şi harşti, o arunc peste ea. A sărit în sus ţipînd că de ce am inundat o! Tu ţi gura mă tii, i am spus şi am luat o iar la bătaie. N a mai leşinat şi nici nu mai ţipa, îşi ferea faţa cu coatele şi încasa, şi atunci am lăsat o şi am luat o la ..." (şi Vintilă spuse numele popular al organului, rîzînd şi acum de acea amintire). "Bine, zisei, şi ce a ieşit de aici? S a potolit?" "Nooo, s a plîns maică sii, că am violat o în timp ce era leşinată. Ascultă, fă, i am spus acestei soacre (eram numai noi doi în casă), dacă te mai amesteci în chestia asta, te..." "Şi soacra ce a zis?" "Cu atît mai bine, am auzit o că zice. Atunci am răsturnat o în pat!" "Era tînără?" "Tînără, rîse Vintilă, patruzeci şi cinci de ani, aşa grasă, o sută de kilograme, dar..." Şi începu să mi dea detalii despre şarmurile ei, mai picante, după cum mă asi­gură el, decît ale unei fete de douăzeci. "Şi în felul ăsta, dom' profesor, le am pus cu botul pe labe pe amîndouă." "Şi, zic, nu te a ameninţat că pleacă de acasă cu copilul?" "Cu copilul? Ba da, mi a spus că nu e copilul meu şi că se duce cu el la ăla cu care l a făcut. Da?! zic. Tu ţ' gura mă tii, fă ţi bagajele şi pleacă!" "Şi a plecat?" "Cum să plece? Păi asta e tactica lor, dom' profesor... Dacă eşti im­presionabil, zici: stai, dragă, nu pleca, te iubesc, nu pot trăi fără tine, bîm bîm, chestii de astea, şi te a încălicat! Şi încălicat rămîi!..."

În acest timp varul se stinsese şi Vintilă dispăru iar în curte şi se întoarse cu o coadă de mătură veche cu care, meşterind în găleţi, făcu un fel de ciorbă albă. "Gata, dom' profesor, putem începe. Luaţi dumneavoastră sacul cu var, că e mai uşor, şi eu duc găleţile." Ne oprirăm la primul copac, puserăm mîna pe bidinele şi îl feştelirăm cam la o înălţime de un metru şi ceva. "Plăcut, nu? zise Vintilă. Agreabil!" "Da, răspunsei. Foarte agreabil!" "Muncă în aer liber, nu ca toxicul ăla. Periculos, dom' profesor!" "Vorbeai de toamnă, zisei, dar pînă atunci nu intri în co­merţul de stat?" "Aţi reţinut ideea, zise, dar pînă la rea­lizare mai durează. Te iau, mi a spus, dar nu imediat, să treacă un oarecare timp de la condamnarea ta, şapte opt luni."

Pornirăm spre copacul următor. "Deci, aşa e cu muie­rile", zisei înmuind bidineaua şi albind cu ea scoarţa bătrînă, crăpată şi înnegrită a castanului. "Da, dom' profesor, aşa este: bătaie şi... altă cale nu există." "Şi de ce or îi avînd ele tendinţele astea? îl întrebai folosindu i vo­cabularul. De ce, de pildă, n ar dori ele să fie egale cu bărbatul? N ar fi mai bine?" "Păi credeţi dumneavoastră, dom' profesor, că pot ele renunţa la plăcerea asta, care li se oferă, să te înhaţe în gheare?" Vintilă rîse şi, aşa rîzînd cu găleţile în mînă, o luă înainte şi ne oprirăm la alt castan. "Unele au alt procedeu, observă ele că bărbatul e aşa, mai slab, n are proprie iniţiativă decît cînd vor ele. Ei, ce poţi să i faci? S o iei cu sila? Şi chiar dacă o iei, stă ca un lemn, şi atunci şi tu, bîm, bîm, te ai dat jos şi îţi rămîne aşa în suflet o tristeţe. Ei, dar cînd începe ea să te sărute şi să te mîngîie şi să ţi zică puiul meu, Georgică al meu, iubitule, devine Georgică armăsar?!" "De­vine!" "Păi devine, dom' profesor, dar s a zis cu el. Vine o chestiune cînd ea are interes să fie ca ea, şi nu ca el, cre­deţi că ţipă la el sau îi spune vreun cuvînt urît? Nici vorbă. Se uită doar aşa o dată, într un anumit fel, îşi schimbă faţa, zice chiar bine, dar el a văzut, dom' profe­sor, exclamă Vintilă cu imensă milă şi înţelegere, şi s a terminat: e pe a ei! N aţi auzit dumneavoastră cînd se povesteşte cîte o chestie mai grea... Că el n a vrut, nu era în interesul lui, e, i a pus aia atunci p... pe gură şi gata, a tăcut!" Şi era atîta jale şi tristeţe în felul cum spuse Vintilă aceste cuvinte, încît pentru întîia oară uitai cu to­tul de mine şi izbucnii într un rîs înalt şi fără reţinere. Căci imaginaţia mea vedea aievea un bărbat vorbind, po­vestind, dînd din mîini, declarînd indignat că asta nu se poate, ameninţînd chiar... şi deodată îl vedeam cu chestia aia pe gură: gata, nu mai putea scoate un cuvînt! "Rî deţi, ai!? zise Vintilă rîzînd el însuşi, dar mai potolit, pe sub mustaţă. Păi nu i aşa, dom' profesor? Ce poţi să le faci? Ăsta e darul lor, pe care îl au ele de la natură, cum să le convină egalitatea? Credeţi că eu sînt stăpîn pe deplin la mine acasă?" "Nu?!" "Nu e posibil, dom' pro­fesor! Păi numai cînd o văd cum îi sticlesc ochii şi face anumite gesturi, şi, aaau, gata, zic, acum o să înceapă... Te roade cu anii, dom' profesor, şi începe să ţi se facă leha­mite! Dai totul de pe tine, şi cămaşa, numai să n o mai vezi că ţi face întuneric în casă. Olteanca mea (fiindcă nevasta mea e de prin Strehaia, judeţul Dolj, sau Gorj, mă sii, că le încurc mereu judeţele astea) a fost şi e şi acum o persoană care îţi face plăcere să te uiţi la ea cînd e ea bine dispusă. O să mi permit să vă invit odată pe la noi, să bem un pahar şi s o cunoaşteţi. Văd că vă place să ascultaţi, sînteţi atent cu mine, nu vreau să vă flatez, dar mă bucur aşa în inima mea. Sînteţi un om de calitate. Ei, dom' profesor, într o zi pe stradă am văzut un african. Era un om, nu un animal, bine, dar de ce capul lui, aşa, pe unde trecea, făcea un fel de întunecime? Ei, uite, aşa face olteanca mea cînd i se năzare ei cine ştie ce. Parcă se face întuneric în casă! Şi mie nu mi place. Trebuie să cedez? Cedez, dom' profesor, înaintea muierii, voinţa mea e anihilată." "Bine, zic, dar cum i ai cîştigat încrederea de îţi înnoadă ea singură cravata la gît ca să te duci s o înşeli? Nu te simte?" "Ba mă simte, dar şi eu ştiu s o desmint. Numai o dată, reluă el visător, era s o păţesc..." Nici acuma nu uită olteanca şi mă întreabă cîteodată, aşa posomorîtă, ştiţi cînd?" "Ei, cînd?" "Cînd o iubesc eu, aşa, ataşat. (Nici asta nu e bine, dom' profesor, că o faci să şi aducă aminte de te miri ce; mai bine e s o ţii la distanţă!) Mă, zice, ce a fost cu chestiaia în garaj! Şi chestia aia s a petrecut acum cincisprezece ani şi ea te întreabă ta­man cînd o ţii, ca o bleandă îndrăgostită, în braţe! Uiţi ce i ai spus atunci şi te ia de proaspăt, începi să te bîlbîi! Da' ea n a uitat şi te surprinde cînd te aştepţi cel mai puţin. Femeia nu uită nimic, dom' profesor, ea doar se preface că uită, din veselă ce e, fie că eşti acasă, fie că eşti cu ea în vizită la rude sau la un prieten, odată o trăsneşte gîndul care a stat pitit în mintea ei şi îţi strică toată distracţia, îţi scoate pe nas toate clipele fericite pe care ea ţi le a dăruit..."

Cuvintele din urmă sunară patetic în gura lui Vîntilă şi începînd să ghicesc în el mai limpede acest amestec de afecţiune şi cinism priapic faţă de femei şi care îmi stîrnea o mare veselie şi în acelaşi timp o împăcare neaştep­tată cu lumea, izbucnii iar în hohote şi punîndu i mîna pe umăr îl împinsei mai încolo cu o neascunsă simpatie. "Rîdeţi, ai? zise, tot aşa, rîzînd el însuşi pe sub mustaţă. Ce vă înveseleşte aşa, dom' profesor?" mă întrebă curios. "Cum, răspunsei, veselia ta!" "Deci mă găsiţi un om ve­sel?" "Da, foarte vesel, cunoşti femeile." "Cum să nu le cunosc, zice, dacă am avut de a face cu ele. Şi de fapt tot nu le cunosc..."

Gospodar, puse mîna pe găleţi şi o luarăm agale spre alt copac. Centrul oraşului nostru parcă aţipea sub soarele de iunie. Era atît de liniştit şi somnolent, încît vrăbiile îţi păreau că fac o gălăgie asurzitoare. Sau poate totul era în mine somnolent şi numai prezenţa şi istorisirile lui Vintilă mă ţineau treaz şi mă făceau, în mod straniu, să simt că oraşul, deşi era dimineaţă şi locuitorii lui demult împrăştiaţi în uzine şi fabrici, prin şcoli şi instituţii, se înţeleseseră între ei să rămînă toţi în paturi? Da, iată uni­versitatea! Pare pustie! Solemn, ceasul din turnul verde al primăriei începu să bată: erau orele unsprezece.

"Şi cum a fost cu chestia aia în garaj? îl întrebai pe Vintilă. Cînd ziseşi că era s o păţeşti?" "Aveam un prie­ten, un şofer, începu Vintilă. Era o întrecere mai veche între noi să l fac eu pe el, sau el pe mine, să crape cînd mă vede sau cînd îl văd cu una mai grozavă! Şi într o zi mă pomenesc cu el că îmi zice: Vintilă, vino diseară pe la restaurantul «Hailaif», pe la ora zece, fac eu cinste. Nu e prea târziu? zic. Eu mîine dimineaţă la ora cinci trebuie să fiu în piaţă. Nu, zice, că n o să stai mult. M am mirat eu de vorba asta, că n o să stau mult, dar fără să înţeleg semnificaţia, staţi să vedeţi. Îi spun nevestei, mă Tanţo, mă invită şi pe mine Petrache să bem o bere la «Hailaif» (de unde bere, că ăsta era un restaurant de lux, nu servea la masă decît vinuri), du te, zice nevastă mea, dar nu sta mult, că mîine dimineaţă... Tocmai, zic, n o să stau mult! Nici n am stat, dom' profesor. Intru eu acolo şi dau de Petrache, într un separeu. Mă îmbrăcasem eu elegant, dar ăsta şi mai şi, era aşa (că acum nu mai e, s a îngrăşat şi a chelit, nu mai dai pe el nici o ceapă degerată) suplu, cos­tum negru cu batistă în buzunarul din stînga, care ieşea uşor afară, aşa discret, cu vîrful ei triunghiular, cravată în culori, şi blond cum era, şi cu ochii albaştri, ziceai că e actoru ăla Rudolf Valentino, şi cum sta cu ţigarea în col­ţul gurii! Şi în faţa lui, cu o blană pe umeri dar cu coa­tele goale şi cu jumătate din sîni desgoliţi, o domnişoară... dar ce domnişoară! Aaaau! Cu păru ăla lung, brunetă, cu ochii ăia mari şi cu gura aia fragedă şi cu dinţii ăia ca nişte perle de mărgăritare, am crezut că leşin!..." "Era fru­moasă?" zisei. "Frumoasă, dom' profesor! exclamă Vintilă cu o admiraţie rămasă, după atîţia ani, proaspătă. Asta, Petrache, se uita la mine cu ţigarea în colţul gurii şi nici nu vroia să mă prezinte, simţea ce e în mine. Pardon, dom­nişoară, zic, n am venit să stau, eram în trecere pe aici şi l am văzut pe prietenul meu, sărut mîna, petrecere fru­moasă... La bleanda aia de Petrache nici nu m am uitat şi m am cărat scos din sărite! Avusese dreptate că n o să stau mult." "De ce n ai stat mult?" "Cum să stau? Eram furios, dom' profesor, aşa fată nu mai văzusem în viaţa mea. Vă amintiţi întrecerea: îl făcusem şi eu de vreo două ori să crape, ei, acum crăpăm eu, dar ştiţi cum? Nici nu mai vedeam pe unde calc..." "Era vreo vampă!" zisei. "Ce vampă, cu gura aia drăgălaşă şi cum sta ea cu blana pe umeri, prinţesă, dom' profesor, cu mîini fine, cu unghiile tăiate scurt şi nedate cu roşu, cunosc eu vampele astea cu unghiile lungi şi ai zice date cu sînge şi pe buze ruj de două degete..." "Astea sînt vampele vulgare, zisei, există şi vampe de înaltă calitate, care arată altfel." "Se poate, nu vă contrazic, dar astea care ziceţi dumneavoastră caută oameni mari, dom' profesor, care le dau bani, le cumpără garsoniere, apartamente, bijuterii... Or, ăsta ce să i dea ei, Petrache? Un şofer! O masă, două la "Hailaif" şi pe urmă, cîn, uită te în portofel, că nu mai ai nici un chior. Or, el a trăit cu ea cîteva luni... Era profesoară de pian, nu cum aţi putea crede, vreo fluşturatică, vreo besmetică... După cîteva luni, Petrache nu prea mai arăta el aşa de mîndru. Rîdeam. S a terminat, mi am spus, i a dat paşa­portul... Într o după masă trece pe la mine şi, Vintilă, zice, am o stricăciune la motor, trebuie să umblu la el, vii să mă ajuţi? Îmi făcea plăcere, nu era prima oară cînd îl ajutam, fiindcă pe vremea aia vroiam să mă calific meca­nic auto. Plecăm noi, ajungem la garaj, ne punem salo­petele şi începem să lucrăm. Era duminică, a doua zi lui îi trebuia să fie Fordul gata. Mă, zice, nu pleci pînă nu terminăm... Gata, domne, sînt om de cuvînt, n o să te las în pană dacă am promis. Cît să fi lucrat noi? Vreun ceas, două? Şi cine intră pe uşa deschisă a garajului? Fata, pia­nista, dom' profesor! Că nu vă deranjez, zice, stau şi eu şi mă uit... Vă daţi seama, ea venise din proprie iniţiativă, n avea întîlnire cu Petrache. Şi se aşează pe o bancă de lemn de lîngă perete şi începe să schimbe picioarele. Cre­deţi că mai ţineam eu minte şuruburile şi mai nimeream bine cu patentul şi cu cheile? Asta, Petrache, începe să se enerveze. Cum eu stăm întins pe spate sub motor, de acolo de jos beleam ochii pe dedesubt şi cînd vedeam că iar îşi

ridică un picior şi l pune peste celălalt, aaau... Nu s a mai putut face nimic, s a dus dracu lucru la motor, l am lăsat aşa cum era, cu piesele brambura şi, rugînd o pe domni­şoara să iasă puţin afară, ne am îmbrăcat... Petrache îmi şopteşte: Vrei să rămîi cu ea aici? Uite, îţi las cheile, încui garajul şi ne vedem mîine după masă, să continuăm cu motorul. Eu mă uit la el: vorbeşti serios? Foarte se­rios! zice, şi fără alte vorbe ieşim şi Petrache îi spune fe­tei, dar adresîndu se mie: dragă Vintilă, eşti atît de bun să ţii puţină companie domnişoarei, pînă mă întorc eu să aduc o piesă? Cu plăcere, zic, dacă şi domnişoara binevo­ieşte să stea în compania mea, care mă voi strădui să fie cît mai plăcută. Da, zice ea, de ce nu, dacă zici că nu în­tîrzi mult... Nuuu, face Rudolf Valentino fără să fie iro­nic, acuma mă întorc şi te iau şi mergem la plimbare. Rămîn eu singur cu fata, îşi coborî Vintilă vocea făcîndu mă atent cu degetul în coastă, să l urmăresc bine. Domnişoară, zic, prietenul dumneavoastră v a trădat. De ce? zice. Fi­indcă nu se mai întoarce, aşa că dacă prezenţa mea vă cauzează o neplăcere, eu vă conduc pînă unde doriţi, sau dacă vreţi nu vă conduc şi puteţi să plecaţi. Păi unde să mă duc, zice, abia am plecat de acasă! Am înţeles, dom' profesor! Am încuiat garajul pe dinăuntru. Credeţi că i am zis eu ceva? Singură şi a aruncat pantofii din pi­cioare şi rochia de pe ea. Aaaau! Pe unde n am fugărit o şi n am prins o! Unde nu şi a pus fundul! Pe capota ma­şinii, în spate pe portbagaj, înăuntru pe banchetă, pe scîndura unde îşi schimba mereu picioarele şi eu simţeam că îmi cade motorul pe mine. Ne am hîrjonit noi aşa pînă spre seară şi odată o aud că îmi spune! Mi e frică! să nu dea cineva peste noi. Gata! Eu plec. Nu mă conduce, e mai bine! Şi a rămas să i dau un telefon şi să ne vedem iar. Dom' profesor, ce instinct au femeile, ea c a plecat cînd a simţit că trebuie să plece, nevastă mea că trebuie să vie după mine. În privinţa asta noi sîntem orbi şi surzi, n au­zim şi nu vedem nimic. Nici n a trecut aşa un sfert de oră pînă m am îmbrăcat eu şi m am pieptănat, şi hop ol­teanca! Ce faci tu aici singur! zice. Cum singur, zic, am lucrat pînă acuma cu Petrache, el s a dus pînă colea să ia o litră de ţuică să bem şi noi un păhărel şi ne întoarcem acasă. Ia cară te, ce ţi a venit? Ba nu mă car deloc, hai acasă. Bine, zic, merg şi acasă... Şi mă îndrept spre co­mutator să sting lumina şi să ieşim. Ia stai aşa, o aud că zice. Ce e chestia aia acolo pe perete? Ce chestie? Vino încoace şi te uită. Mă apropii eu, mă uit, şi ce văd? În dreptul scîndurii, pe perete, două urme foarte bine im­primate de tălpi de picioare de femeie, aşa, cam îndepărtate una de alta, şi îngheţ... Am înţeles imediat. Cînd o pusesem pe scîndura aia, fata se proptise cu picioarele în perete şi cum alergase de colo pînă colo prin garaj, luase ulei pe tălpi şi tălpile ei se desenaseră perfect pe zidul: cu călcîie, secul piciorului, degetele, ce mai, dom' profesor, se vedea clar ce se petrecuse acolo! Noroc că nici femeile nu şi duc simţul lor pînă la capăt, altfel n am mai avea scăpare. Şi ce mă întrebi pe mine ce năzbîtii face Petrache: în garajul lui, i am spus, şi am început s o înjur şi am ie­şit repede să plecăm. Ce, e garajul meu, treaba lui ce de­senează pe pereţi. Aşa sînt şoferii şi marinarii, îşi fac mu­ieri goale pe burtă, pe mîini, dracu să i pieptene! Asta îşi face pe pereţii garajului! Bine că nu şi face pe nas! Două lucruri puteau să mă dea de gol, dar olteanca nu le a ex­ploatat. Să vadă dacă Petrache se întoarce, cum am spus cu o litră de ţuică şi al doilea să se uite mai aproape la tălpile alea şi să le studieze mai cu atenţie amplasamentu! şi vechimea. Amplasamentul arăta că nu de fantezie erau ele aşa de îndepărtate una de alta, şi dacă te uitai mai aproape puteai, dom' profesor, ca la poliţie, cînd se stu­diază amprentele, să constaţi că sînt proaspete, n aveai decît să le încerci cu degetul. Ea a simţit că am scos o re­pede de acolo, şi cum vă spusei, au trecut anii şi tot n a uitat... Că ce a fost cu chestia aia din garaj! E! cîrnaţi! Prinde acuma orbul după cincisprezece ani şi scoate i ochii! Dar tot nu uită!" "Şi ce ai făcut pe urmă cu pia­nista?" "Pianista? M a secat, dom' profesor! După trei patru luni mă făcusem galben ca turta de ceară. Şi eram şi eu băiat tînăr, nici nu împlinisem treizeci de ani. Ce sim­ţiţi dumneavoastră după ce beţi un pahar de apă? strigă deodată Vintilă la mine (întrebare retorică, încît nu i răs­punsei). Că v a fost sete, nu? Şi că nu vă mai e! Ei, fata asta te făcea să simţi că setea era şi mai mare. Te duce la cimitir, dom' profesor. Da' ţineam la ea, mi era foarte dragă şi i am găsit eu un oltean (şi aici Vintilă rîse unui gînd pe care îl ştia numai el), un inginer urît ca dracul, client de al meu, care cînd aflase că şi nevastă mea e ol­teancă, venea numai la mine şi cumpăra... însurat, dom' inginer? Nu! Păi de ce, bărbat în toată puterea... Nu mă plac femeile, mă Vintilă, adică alea care îmi plac mie nu mă plac ele, şi viceversa, alea care mă plac nu mi plac mie. Vă prezint eu, zic, o persoană doritoare, serioasă, bine situată, ştiţi, dom' inginer, privirea ei e aşa de sfioasă, că ţi o milă să i spui şi un cuvînt, să n o jigneşti fără să vrei. E o clientă de a mea, profesoară de pian. Nu vă spun, încheie Vintilă foarte vesel, că s au luat?" "Chiar?" "Pe cuvînt de onoare!" "Şi s au înţeles bine?" "Perfect! Au şi un copil, urît şi el, ca şi tat său... După ce s a mări­tat, venea la piaţă şi, alo! îi şopteam. Aşa, într o zi, noi doi... Fiindcă mă ardea iar gîndul la ea. Aţi văzut vreo­dată cum răspunde un surd? Cum să răspundă dacă el n aude! Gata, mi am zis, ce a fost, a fost nimic! Sărut mîna doamnă, salutări domnului inginer, mai poftiţi! Asta e viaţa noastră, dom' profesor. Aşa se scrie istoria!"

Ca şi la început, la deratizare, această primă zi în noua mea muncă fu bogată. Tocmai mă gîndeam în tăcere şi pentru întîia oară, ce făcuse Matilda înainte de a se că­sători? Evreul ei o luase de fată mare? Cînd o voce fa­miliară mă strigă: "Petrini! Noroc! Ce e cu tine, n ai mai dat nici un semn de viaţă!"