Cel mai iubit dintre pămînteni

E cheia temniţei la voi

Hai duceţi mă înapoi...
Coşbuc a prezentat o imagine idilică a criticului, eu n am avut curajul să spun publicului care venise să mă audă la o conferinţă pe care am fost somat s o ţin că versurile poetului erau proaste. E drept că nici publicul n a plecat convins că vorbisem despre un poet bun, şi la ieşire unii m au întîmpinat cu căldură şi ironie condes­cendentă: nu fiţi deprimat, mi s a spus, noi îl citim pe Eminescu şi n o să uităm ce înseamnă poezia. Totuşi am venit cu speranţa să auzim noi stihuri... nu le am auzit, dar or să vină... Şi am înţeles că la o a doua sau a treia mea conferinţă o să găsesc sala goală. Numele meu, din clipa aceea, şi destinul meu se contopiseră cu ale poetului despre care vorbisem. Vom parcurge de aici înainte îm­preună acelaşi drum. Iar noul Eminescu nu va mai găsi în mine criticul care să i anunţe apariţia, deşi eram desti­nat să i aud primul glasul! Nu, eu aveam să rămîn criticul care elogiase un fals poet şi care nu mai putea să tresară, chiar dacă ar fi tresărit, la auzul versului divin al poetului aşteptat... Numai dacă aveam să mă întrec pe mine în­sumi... şi voi încerca, am încheiat, să fac acest lucru, cu energia unui revoluţionar de profesie, aşa cum ne învaţă partidul... Lamentabil, am gîndit aşezîndu mă pe scaun alături de cunoscutul prozator, care îmi strîngea braţul încurajîndu mă: A fost foarte bine, foarte bine, stai li­niştit, parcă îmi spunea. Ce bine? Că mi am legat soarta de aceea a lui Amăicăliţului? Şi încă aşa cum m a învăţat partidul? Ca şi cînd partidul ar fi spus că trebuie să... Ştiinţa de a rămîne tu însuţi în împrejurări care ne depă­şesc se învaţă. Într o astfel de şedinţă te pomeneşti că spui ceea ce n ai dorit să spui şi, dimpotrivă, te apucă o amnezie şi uiţi să vorbeşti despre lucruri care te au in­dignat atîta vreme şi plănuiai să le dai la iveală. Expe­rienţa asta se capătă tot în şedinţe şi anume la un nivel cît mai înalt. Or, asta era prima de acest fel la care luam parte. Întîi că nu trebuia să mi desvălui gîndirea intimă şi să afirm că am fost somat să ţin acea conferinţă. Al doi­lea, nu trebuia să spun eu despre mine că m am com­promis acceptînd. Al treilea că nimeni n a înţeles chiar foarte clar despre care poet era vorba. Al patrulea ce rost avea să spun despre mine însumi că sînt revoluţionar de profesie... Fapt e că I.C. arăta destul de mulţumit de avîntul meu, avea această expresie pe chip şi am simţit că roşesc, îmi ardeau urechile. După mine s a ridicat un cu­noscut poet care de la început a introdus în fluxul sub­teran al şedinţei, cu voce dramatică de bătrîn demagog, o diversiune de o violenţă extremă. Nu striga, dar aveai im­presia netă că urlă. Nu cred că a vrut în mod special să mă atace pe mine, fiindcă n avea motive, totdeauna scri­sesem bine despre el, e drept nu foarte bine, totuşi bine în raport cu degringolada în care ajunsese talentul său după 23 August încoace. Sensul diversiunii era următorul. "Mă tovarăşi, ce discutăm noi aici despre Dumitru Dumitrescu Dolj, cînd duşmanul de clasă ne pîndeşte şi îşi strecoară ura sa chiar sub ochii noştri, în revistele noastre pe el scrie deasupra titlului, proletari din toate ţările uniţi vă! Iată ce putem citi într o revistă de provincie... Şi scoase revista din buzunar (venise cu ea de acasă!) îndoită nu i se vadă numele, deschisă gata la acel text. Ce ne citi: că un erou dintr o proză îşi botezase cîinele, Căpitanul. Şi numele acesta se repeta de cîteva ori, iar textul, citi: tendenţios, sugera rînjetul de satisfacţie pe care autorul îl adresa, printre rînduri, cititorilor. Suna ca o sfidare, părea ceva incredibil, cum putuse să apară aşa ceva? Iată adevăratele probleme care ni se pun, lipsa de vigilenţă, spiritul de gură cască, împăciuitorismul cu elementele du­bioase, care atîta aşteaptă, să... eţetera, oţetera. Rumoare de satisfacţie printre partizanii lui Dumitru Dumitrescu Dolj, reţinere obiectivă în prezidii!, voci: În ce revistă a apărut, cine e autorul? Poetul strigă: n are importanţă în ce revistă a apărut, putea să apară în orice revistă în care lipsa de vigilenţă slăbeşte. Totuşi, se insistă, unde? În Luceafărul literar zise I.C, dar, cum bine a spus şi cunoscutul nostru poet, putea să apară şi în altă parte. Mă cruţa, nu vroia să mă arunce în gura vigilenţilor, iată deci că ţinea totuşi la mine, cînd putea, acum, atît de uşor, să mă îndepărteze din presa literară. Totuşi această diver­siune grosolană nu opri tirul vorbitorilor care urmară împotriva secretarului general al Uniunii. Spuneau cîteva fraze despre sporirea vigilenţei, apoi cu o abilitate de care eu nu fusesem în stare, reveneau asupra unor probleme care privesc atmosfera care s a creat în conducerea Uni­unii. Fără dramatism, fără destăinuiri intime, cu detaşare, fără ironii inutile, ca despre un lucru îndeobşte cunoscut şi care trebuie remediat. Se povestiră cîteva lucruri eloc­vente: că D. D. Dolj era mereu cu partidul în gură şi atri­buia greşelile sale partidului. Care erau acele greşeli? În primul rînd modul dispreţuitor cu care îi trata pe scrii­tori. Felul cum li se inventau concepţii burgheze şi nu numai oral şi în şedinţe, ci şi în presa de mare tiraj. Un exemplu: un scriitor este întrebat de D. D. Dolj la ce lucrează. Vreau să scriu un roman despre mineri, dar merge greu, i s a răspuns. De ce? Fiindcă s a documentat în Maramureş şi acolo situaţia minerilor nu e tipică pentru a putea oferi o adevărată imagine a minerilor din ţara noastră şi că el, romancierul, trebuie să se elibereze de acea realitate şi să se ducă în altă regiune. Ce face atunci D. D. Dolj? Publică un articol în Scînteia, nesemnat, deci un editorial ca din partea ziarului, în care se spune: că printre scriitori circulă «teoria» burgheză a eliberării de realitate şi... dă i şi combate această teorie, dăscăleşte i pe scriitori pe trei coloane, pe pagina întîi în organul CC. Alt exemplu: într o şedinţă de partid se ridică un scriitor care vrea să pună o întrebare (un scriitor cam naiv, după cum se va vedea). Ei, care e întrebarea? Dacă e adevărat, a zis el, că a intervenit o pauză în lupta ideologică. Toată lumea a rîs! I auzi ce i a trecut prin cap! Nu, tovarăşe, stai liniştit, n a intervenit nici o pauză, ce te ai speriat? i s a spus. Ce face însă D. D. Dolj? Articol de fond în Scînteia de dăscălire a tuturor scriitorilor, în acelaşi stil, că ar circula printre ei ideca că ar fi intervenit o pauză aşa şi pe dincolo. E clar: desigur, Scînteia se interesează de problemele ideologice şi de creaţie ale oamenilor de cultură şi îi cere secretarului general al Uniunii să scrie despre astfel de probleme, dar nivelul politic şi cultural al tovarăşului D. D. Dolj e atît de precar încît el nu ştie ce să scrie, adevăratele probleme de creaţie ale scriitori­lor îi sînt de fapt străine şi atunci trage şi el cu urechea şi nu se sfieste să informeze greşit Scînteia, cititorii şi chiar partidul, prezentînd false probleme şi oferind despre scriitori o imagine ridicolă, care îi discreditează. Cînd un tînăr scriitor vine la el cu o adevărată problemă de crea­ţie (şi vine fiindcă D. D. Dolj îl cheamă), el ascultă, îl lasă să vorbească şi pe urmă îi spune acelui tînăr frămîntat: iubeşti poporul? Da, bineînţeles, răspunde acela. Ei, dacă iubeşti poporul o să ştii să ţi rezolvi toate problemele de creaţie. Asta le spune la toţi: iubeşti poporul? Iubeşti poporul? Şi nu e de mirare! D. D. Dolj e un simplu zia­rist, ce caută el în fruntea Uniunii Scriitorilor? Să se ducă la ziarişti! Nu l a apărat, de fapt, decît poetul în diversiunea lui (dar nici el n a suflat un cuvînt direct favorabil), iar Amăicăliţului n a infirmat acuzaţiile, ci doar a subliniat din gros că D. D. Dolj e un comunist de­votat şi noi avem nevoie în fruntea Uniunii de astfel de oameni. A vorbit bine, în sensul că el a găsit totdeauna sprijin la D. D. Dolj (cred şi eu!), aşa cum a vorbit şi pro­zatorul de ale cărui lemne şi kilogram zilnic de carne se îngrijea personal secretarul general al Uniunii. Asta nu era rău, măcar dacă ar fi făcut o şi pentru alţi scriitori de seamă, oameni bătrîni, ale căror cărţi nu se reeditau, deşi nu aveau în ele nimic contrarevoluţionar şi care toată viaţa trăiseră numai din scris. De ei nu se îngrijea nimeni, trăiau uitaţi şi chinuiţi de lipsuri. I se dădu apoi cuvîntul lui D. D. Dolj, din oficiu, pentru că nu ridică mîna, deşi se lăsase o tăcere după Amăicăliţului: nimeni nu mai dorea să vorbească. Devenise evident că era rîndul lui. Dar el, cu acel surîs stupid pe buze, surîs de gips, încre­menit, care vroia să exprime optimism, încredere... în realitate părea mai degrabă îndobilocit de loviturile pri­mite, căci abia putu articula cîteva fraze că, zise el, tot ce s a spus nu o adevărat, nu se poate dovedi... El nu şi pregătise o apărare, fusese luat prin surprindere, nu cre­zuse posibil să fie criticat el chiar de majoritatea celor prezenţi şi într un mod atît de total, să nu i se mai re­cunoască nici un fel de merite, să se ceară plecarea lui şi asta chiar în faţa lui I.C. şi a preşedintelui Consiliului de Miniştri. Îngîmfare extremă, prostie, psihologie de cîine care aştepta să fie apărat de stăpînul său şi el să nu zică nimic? Pesemne asta vroia să sugereze surîsul lui, că o să vă arate el nenea că aţi îndrăznit să vă ridicaţi contra mea... Chiar lamentabil! Abia atunci am căpătat certi­tudinea că va fi înlăturat... în sfîrşit se ridică bătrînul zimbru. În cuvinte puţine, dar bine cumpănite, el se adresă mai mult prezidiului şi spuse că toate astea s ar tempera mult, toate aceste frămîntări adică ar dispărea dacă s ar îmbunătăţi substanţial legea drepturilor de autor... Multe pricini de aici pornesc, zise el domol, să se facă lucru aista şi se va vedea cum conflictele se potolesc şi toată ob­ştea scriitoricească va trăi în pace şi armonie. Era lim­pede, el nici nu ascultase ce se spusese acolo. Şi se aşeză repetîndu i în şoaptă lui I.C.: multe discordii de aici vin... O s o facem şi pe asta, zise I.C, sec, încetînd să mai scrie şi anunţă o pauză. Mă pomenii chemat la el şi îi găsii acolo şi pe Amăicăliţului, pe cunoscutul prozator şi pe D.D. Dolj. I.C. îi spunea acestuia, furios: vei lua cuvîntul din nou şi îţi vei face autocritica. E inadmisibil să te comporţi ca un prinţ consort. Cine vrei să te apere? Eu? Eu am făcut greşelile care ţi se atribuie? Apără te dacă poţi, dacă nu, fă ţi o severă autocritică. Pune mîna şi fă ţi un punctaj şi să nu îndrăzneşti să nu te ridici şi să te împaci cu scriitorii. Că ai ştiut să le dovedeşti că mai pot avea încredere în tine. Nu vreau, zise D.D. Dolj fără să mai surîdă, să mi pun cenuşă în cap, îmi dau demisia. Nu ţi dai demisia, zise I.C. sardonic. Vei fi dat afară şi cată să reflectezi la această nuanţă. Vei fi dat afară oricum, dar tot trebuie să ţi faci o demnă autocri­tică. N o să spui că eu te am îndrumat să ne dezinfor­mezi sistematic şi să scrii ridicole articole de fond despre false probleme. Începe prin a te împăca aici, în faţa mea cu prietenul tău... (şi i spuse pe nume cunoscutului pro­zator), cu tovarăşul Ion Micu despre care de asemenea m ai dezinformat punîndu l în conflict cu poetul Amăi­căliţului, iar pe tovarăşul Ion Micu îl rog să facă acelaşi lucru, să accepte să i strîngă mîna poetului şi să colabo­reze cu el, acolo la Luceafărul literar, unde sînt atîtea de făcut. E intolerabil să ne pierdem în astfel de conflicte şi munca să sufere. Bătrînul zimbru, afabil, dădea din cap înţelept, că nu e bine, zise el, să ne sfîşiem între noi, obştea scriitoricească trebuie să rămînă unită... Amăicăliţului, foarte vesel, declară că el întotdeauna l a stimat pe tovarăşul Ion Micu şi e gata şi acum să i întindă mîna Şi i o şi întinse şi tovarăşul Ion Micu i o strînse cu acelaşi optimism afişat ca şi al poetului, nu fără un gînd, desigur nereciproc, dar poate că reciproc totuşi, că împăcarea n ar fi imposibilă. D.D. Dolj nu se împacă cu tradusul prozator, care era destul de inteligent să nu jubileze, dimpotrivă, părea sincer mîhnit şi afectat. Interveni preşedintele Consiliului de Miniştri, popular, şi, în virtutea vîrstei, le zise: mă, eu sînt bătrîn, voi sînteţi încă tineri, mai aveţi încă timp să vă împăcaţi, că pe urmă n o să mai aveţi şi nu puteţi să muriţi urîndu vă unul pe altul. Băgaţi de seamă, o să fiţi chemaţi de tovarăşul Gheorghiu Dej şi nu e permis să veniţi aşa în faţa lui. Asta îi impresionă pe cei doi şi tradusul prozator zise că în mod sincer el nu are pentru D.D. Dolj decît sentimente de prietenie, da, numai prietenie şi nicidecum ură. El vrea bucuros ca între ei doi să nu mai fie nimic, el a şi uitat totul... Zadarnic, D.D. Dolj se încăpăţînă să nu i vie în întîmpinare, şi atunci I.C. bătu cu palma în masă: bine, reluăm şedinţa! Şi îl ignoră pe D.D. Dolj ca şi cînd nici nu l ar mai fi auzit cînd acesta se ridică în plenul adunării şi îşi făcu apoi o ştearsă autocritică formală. Luă cuvîntul în încheiere I.C, care vorbi un ceas, după notele pe care şi le făcuse în carnet. Foarte prudent, deşi foarte aplicat, îşi exprimă nemulţumirea că scriitorii n au vorbit despre problemele lor de creaţie, poate cu altă ocazie or s o facă. Apoi trecu la «chestiunile administrative» cum le numi el, legate de conducerea practică a treburilor Uniunii. Să înceteze, zise el, aceste conflicte, scriitorii să se pregătească în vederea unui congres care să şi aleagă o nouă conducere. Şi vorbi despre asta îndelung, cerîndu le ca congresul să afirme idealurile comunismului şi ataşamentul oamenilor de li­tere la acest ideal. Să se formeze o comisie care să stu­dieze actuala lege a drepturilor de autor şi să se facă pro­puneri de mărirea tarifelor actuale, care faţă de efortul pozitiv al creatorilor au rămas mult în urmă. Eţetera, eţetera..."

Ion Micu avea o expresie bizară de candoare cînd se opri. Mă uitai la el cu atenţie. "Mai vrei o cafea?" îl întrebai. Dădu din cap: "...Dacă fata aia şmecheră ne mai dă..." Ne mai dădu, dar prietenul meu rămase şi după aceea tăcut şi mă întrebai ce o fi cu această expresie de pe chipul lui pe care nu i o cunoşteam. Candoarea se amesteca şi cu o vagă tristeţe care îi dădea o înfăţişare de copil pedepsit, dar care parcă nu ştia ce a făcut şi cum de s au întîmplat toate acestea. "Deci nu l ai distrus pe Amăicăliţului? îi spusei cu o intensă simpatie. Te ai îm­păcat cu el!" "Da, zise, şi am fost amîndoi cooptaţi în conducerea Uniunii. Eu am fost numit unul din secre­tari. Plecăm la Bucureşti." "Vă mutaţi? strigai cu glasul meu răguşit. Părăsiţi oraşul?" "Da", zise. "Şi revista?" "Revista o preia Amăicăliţului." "Deci tu eşti acum mai mare sau mai mic?!" "E mai mare, zise Clara, observînd tăcerea soţului ei. Parcă ai fi fost insesizabil ironică. Sau parcă ar fi spus cu o resemnare care ascundea o de­claraţie modestă de dragoste: ştiu acuma că el o să ajungă şi mai mare, dar chiar dacă ar ajunge mai mic nu l aşi iubi mai puţin. El se va ocupa acum, adăugă ea, de toate revistele Uniunii din capitală şi provincie." "Petrini, zise Ion Micu, dacă îţi aranjez ceva la Bucureşti, vii şi tu?" De astă dată tăcui eu. Dacă nu mi organizează ea ceva definitiv aici, gîndii, aşi veni, de ce nu? Altfel îmi va fi imposibil, fiindcă aranjamentele ei îţi restrîng foarte tare sfera de activitate, între cei patru pereţi de scîndură în care te pune. "Da, desigur, îi spusei, să mă fac sănătos şi.." Dar cu toate că în timpul povestirii avusesem de cîteva ori clipe grele simţind că între mine şi această lume, pe care el mi o desvăluia, se aşeza foarte des o in­vizibilă perdea neagră (ei, cei vii, dincolo, cu imensele lor vanităţi, iar eu dincoace, cu perspectiva morţii) mă pomenii zicînd: "Ioane, acum că I.C. este, după cît se pare, gata oricînd să ţi satisfacă orice favoare, nu s ar putea ca adjuncţii lui, care şi ei sînt foarte puternici, să mă reintegreze în învăţămîntul superior? Bineînţeles nu chiar acum imediat, ceva mai tîrziu, să zicem la anu? Şi atunci n aşi mai pleca, fiindcă mie îmi place universitatea noastră de aici." "Cred mai degrabă că acolo ai avea mai multe şanse, aici te cunoaşte prea multă lume. Bineînţe­les, zise fără şovăire, că o să încerc. Dar ceea ce pot să fac în mod sigur e să i sugerez Amăicăliţului să ţi pu­blice între timp nişte articole sau studii filozofice. Cu ele sub braţ ţi aşi putea pleda mai uşor cauza şi cu mai multe şanse de reuşită."' "Despre ce aşi putea scrie?" zisei amintindu mi despre discuţia mea, pe aceeaşi temă, cu Matilda.

Musafirii mei se ridicaseră să plece. Mă ridicai şi eu să i conduc. "Asta nu e o problemă", zise el şi începu deodată să rîdă, acel rîs al său sacadat şi insistent, şi care se intensifica tocmai cînd credeai, ca să nu te simţi jignit, că trebuie să se oprească. Nu se opri decît tîrziu, dar de astă dată îmi explică tocmai la timp ca să nu mi iau adio de la ei pentru totdeauna: "De pildă, zise, despre Giordano Bruno! A fost ars pentru ideile lui!"

Da, aşa era, se putea scrie despre acest italian care combătuse scolastica, dar şi aristotelismul, şi care nu pu­tuse abjura pînă la capăt. Să te tîrăşti în genunchi la pro­priu şi să ţi renegi convingerile, cu speranţa că, trăind, le mai poţi încă răspîndi printre oameni, se putea face o dată, dar nu de mai multe ori, fără a risca să ţi le arzi astfel tu însuţi. Deşi Galilei o făcuse. Un suflet dramatic acest Giordano, ce era de rîs aici? "Arşii ăştia, continuă Ion Micu, ne ajută, dacă n ar fi fost ei, forţa cuvîntului filozof ar fi slăbit prin veacuri. Numai Napoleon, care n avea cultură filozofică, a putut să spună în Egipt (ar fi putut să tacă sau să se exprime altfel), cînd l au împre­surat mamelucii; a dat ordin de apărare în formă de aitici, iar la centru, a zis el, să fie puşi savanţii şi măgarii..." Şi rîse iar, dar mai potolit şi mai scurt. "Despre Giordano Bruno, mai spuse el, poţi scrie şi o carte..." Şi astfel ne despărţirăm...

III
Tot în spital aflai că în acele zile mai părăsea oraşul cineva de care fusesem strîns legat, şi anume Petrică Nicolau, dar într un mod zguduitor. Aflai de la medic, care totdeauna întîrzia puţin la patul meu să mi spună discrete cuvinte de încurajare, dar să şi comenteze evenimente din afara spitalului cu un bolnav care era, oricum, un in­telectual, chiar dacă... Deşi el, ca medic, ştia multe, şocul pe care îl resimţea cînd o fiinţă umană se comporta ai­doma pronosticului fatal nu era mai mic decît al tuturor. Un profesor de la şcoala normală, zise el, s a aruncat de la etajul cinci cu o carte în mînă şi era atît de îndîrjit încît a căzut drept în picioare. I au intrat bineînţeles pi­cioarele în gît şi a murit pe loc. Cartea era Reportaj cu ştreangul de gît, de Julius Fucik şi înăuntru o hîrtie pe care scrisese ceva în acest sens: că se sinucide în semn de protest contra nedreptăţilor care există. "Ce similitudine, zise medicul nedumerit, apoi se opri. Ştii cine e? mă în­trebă. Fostul soţ al doamnei Malilda! Nu putuse, cică, trăi cu taică său, se mutase cu soţia într un bloc. Se spune că această soţie ar fi venit apoi la şcoală şi le ar fi spus pro­fesorilor în cancelarie: l aţi mîncat fript... Da, reflectă medicul blînd, nu cred că profesorii aveau vreo vină şi nici taică său... parkinsoniştii îşi aleg astfel de sinucideri spectaculoase..."

E clar, gîndii înfiorat, după ce medicul plecă şi ră­măsei singur în patul meu cu ciudata mea boală care nu da semne de ameliorare, o să mor şi eu, am jucat cu Petrică în aceeaşi piesă. Eu, el, nefericitul de taică său şi Matilda. S ar putea să murim toţi patru, adică toţi prota­goniştii... Cosaşul îndrăcit al lui Van Gogh, gîndii mai de­parte cu ochii pe lumina soarelui care îmi inunda patul, nu avea ezitări înaintînd în lanul de grîu şi făcînd să şu­iere spicele sub lama bine ascuţilă a instrumentului său implacabil... Da, viziunea pictorului nu era rodul înfierbîntatei lui imaginaţii... Ce e umanitatea dacă nu un ast­fel de lan, strălucind în lumina fierbinte a soarelui în cu­lori halucinante, sub un cer de un albastru dens, orbi­tor, şi în care, tăcută dar fără slăbire, seceră moartea?

Mă întrebai dacă n ar trebui să ies o zi din spital şi să mă duc la înmormîntarea lui, dar găsii în forul meu interior o împotrivire: îi purtam pică pentru refuzul său net şi agresiv de a se împăca cu mine, cînd îi telefonasem, la îndemnul Matildei, şi îl întrebasem dacă n ar vrea să ne întîlnim ca odinioară şi să redevenim prieteni. Era adevărat că nu mi era atunci gîndul la el şi desigur, nici telefonul meu nu i sugerase cine ştie ce afecţiune, dar poate că această afecţiune n ar fi lipsit dacă aşi fi sur­prins, în vocea lui o cît de vagă tresărire. Da, gîndii, dar am petrecut totuşi cu el frumoase clipe, ascultîndu i cu o stranie delectare la începuturile carierei mele în învăţămînt înaltele şi nesfîrşitele lui indignări. Şi nu fusese tot el cel care, printr o intuiţie, ţinuse pe loc doi ani căsăto­ria mea cu Matilda? Astăzi aşi putea spune că vrusese astfel să mă ferească de marele eşec care mă aştepta. Ju­decăm oamenii nu numai prin ceea ce ei gîndesc şi nici măcar prin sentimentele care îi domină (toate acestea se pot dovedi că au fost doar coaja care acoperea determi­nări mult mai adînci), ci şi prin interferenţele cu viaţa noastră pe care soarta i a silit să le trăiască. Petrică nu mai putea trăi cu Matilda şi m a cunoscut pe mine ca să l ajut să se despartă de ea; l am ajutat, dar nu vroia s o iau eu. Nu cumva ţinea atît de tare la mine şi considera o prietenie mai trainică decît o efemeră dragoste al cărei fi­nal îl prevedea? Desigur, căci dragostea pentru o femeie nu ne fortifică, ci, aliată cu timpul, ne mănîncă viaţa. Regrete eterne, Petrică! Voi veni la înmormîntarea ta şi îţi voi depune pe mormînt o coroană de flori...

În ziua cînd ieşii din spital tăria gîndirii mele, care ţîşnise cu putere în ultima mea ciocnire cu Matilda (cînd ne şi încăierasem) şi se micşorase iar sub ameninţarea unei boli în al cărei prognostic fatal crezusem, reînvie antrenînd toate forţele sufletului meu retrase atîta vreme în adîncuri. Revenii în casa părintească, unde tata mă primi cu toate sentimentele de odinioară topite, supărat doar de declaraţia mea că nu aveam cancer şi că n o să mor. Avea aerul omului mărginit dar şi sublim, care nu în­ţelege cum cineva, fiindcă a răguşit, crede că n o să moară, cu toate că văzuse cum un om, fiul său, deşi nevinovat, trebuise să ispăşească o grea pedeapsă. Dă, dar astea erau socoteli care trebuiau reglate cu oamenii... Moartea, ehe, e aşa o chestie ce nu se întreabă, ca să nu fii întrebat. Şi dacă survine totuşi cînd eşti departe de ea, aiurea! e aşa un lucru rar şi tîmpit încît... Se întîmplă, bineînţeles, al­tora, care nu ne interesează, de ce să te gîndeşti tocmai tu, care ai o viaţă de trăit şi eşti atît de tînăr... "Mai mor şi tinerii, îi spusei în timp ce mama ne aducea cafele în a doua cameră «salon», plină acum de cărţile şi lucrurile mele, mor şi copii şi adolescenţi, moartea îşi vede de treabă, tată!" El se uită la mine şi începu să dea din cap indignat. Nu mi răspunse prin cuvinte, dar avea aerul să mi spună că nu e zdravăn la minte cel care poartă grija altora, ca şi cînd asta ar putea ajuta pe cineva (din altă planetă!) să nu moară dacă trebuie, sau să nu fie şchiop dacă aşa s a născut. Asta mă făcu să înţeleg că nu credea în propria i moarte şi că dacă totuşi s ar fi în­tîmplat, n ar fi cerut celor vii să creadă în ea, ci să şi vadă dracului de viaţa lor, în timp ce el şi ar fi văzut de moartea lui, cu care singur avea răfuieli de încheiat... Deocamdată avea o muiere cu care trăia şi numai la ches­tii de astea nu i era gîndul, că mureau şi tineri şi adolescenţi! "Nu moare de tînăr decît cine nu trebuia să se nască", zise, şi înţelesei că se credea că face parte dintre cei privilegiaţi, sortiţi dacă nu să nu moară niciodată, în orice caz moartea lor să se piardă în timpuri imemoriale şi nedeterminate, contopite cu intemporalul, cu veşnicia a tot ceea ce există... Mama însă credea în moartea ei, şi abia acum îmi mărturisi spaima prin care trecuse. "Bine că ai scăpat, zise. Moartea e dată şi nu iartă pe nimeni". "Şi ce mi pasă mie de chestia asta, murmură tata răsfo­ind Scînteia. M a întrebat cineva pe mine dacă vreau să vin pe lume? De ce m aşi întreba eu atunci cînd o să plec. Că, aoleo, mor, că, aoleo, ce o să fac... Ce să faci?! În­toarce spatele la lume şi mori dacă e de murit. Au murit ei regi, împăraţi şi tot nu s a întîmplat nimic. De ce să se întîmple atunci dacă moare într o zi într un şanţ, beat mort, Acojocăriţei? Măcar ăstuia n o să i pară rău că n a trăit destul şi nu şi a făcut de cap. Mai proşti sînt ăia care toată viaţa..."