Cel mai iubit dintre pămînteni

Şi lui Vintilă deodată îi reveni verva, îşi izbi uluit fruntea cu palma şi se vaită indignat. "...Ah, cît de prost poate să ajungă un bărbat cînd îi cade aşa, în mod unilate­ral, cu tronc, după o muieruşcă. Se plimbau aşa pe mar­ginea rîului. Zici că mă iubeşti? mormăi el cu dispreţ, arătînd cu capul încolo, spre o albie fictivă de rîu. Ei, aruncă te în apă! Că hîr, că mîr, Bacaloglu nu ştia să înoate, dar îi era ruşine să spună. Nu te arunci?" susură el imitînd o pe fetişcană ca şi cînd ar fi avut o limbă de şarpe şi apoi tăcu posomorît. "Ei, zisei, şi ce a făcut Costaichie?" "S a aruncat, dom' profesor, aşa cum era, îmbrăcat şi încălţat, era să se înece. Şi aia se uita la el cum se zbate şi hi hi hi, ha ha ha, rîdea, închipuiţi vă, dom' profesor, uite aşa, ha ha, cu gura pînă la urechi. (Tui gura mă sii dacă n o apucam de picior şi o ţineam cu capul în apă pînă începea să scoată bolboci!) A, dar n ajunge !"

Se opri din povestit şi exclamă cu multă milă pentru noi doi, uitîndu se la halbele goale dinaintea noastră: "Şi nu mai putem să bem şi noi cîte una?" "Ba da", zisei... Apoi: "Noroc, dom' profesor!" şi continuă: "Se face iarnă. Mă duc, zice fetişcana, să schiez. Nu zice, nu întreabă, mă, bleandă, tu ştii să schiezi? Hai cu mine! Dacă ştii e n regulă, dacă nu, cumpără ţi schiuri şi te învăţ eu. Nu! Şi ăsta, nătărău, gelos (dar gelos pe cine?), merg şi eu, zice. Şi pornesc ei spre Tîmpa şi gagica îi dă schiurile să i le ducă în spinare. Ajung ei sus (era într o duminică), iau masa la cabană şi după masă începe ea nişte piruete aşa, nişte cristianisme şi el se uită şi stă pe aproape de ea să i admire silueta sveltă. Ei, şi după un timp se satură ea de figurile pe care le făcea şi hai să ne întoarcem. Şi a luat o spre coborîre, pe serpentinele alea, dar nu, zice; cobor un pic şi te aştept, i a dat drumul în viteză, adio, Bacaloglu, adio del passatto. Besmeticul însă a luat o la goană după ea. Cum venea de se încolăceau serpentinele alea, ea îl vede, aşa, de jos în sus, i se face milă de el şi se oprea să l aştepte. Milă? Să l aştepte, credeţi? Nici nu apuca ăla să se apropie, să stea şi el puţin şi să şi tragă sufletul şi gagica întorcea schiurile, se proptea în beţele alea, i arăta curul şi hîîîrşti, valencia! Credeţi că Costaichie a tras vreo concluzie negativă de aici? A luat o în continuare la goană după ea şi aşa s a repetat figura pînă jos, zece kilometri. Cînd au ajuns pe teren neted Ba­caloglu gîfîia să şi dea sufletul, cu limba scoasă de un cot şi fata zice, alo, nu aşa înţeleg să mi arăţi că mă iubeşti, da' cum, zice ăsta. Nu ştiu, zice ea şi aici Vintilă rîse domol şi admirativ, de astă dată ca şi cînd i s ar fi impus şi lui superioritatea tipesei. Pe urmă l a răsplătit, dom' profesor. Atîta solicitudine din partea lui, merita şi el un gest frumos. De Revelion ea îi zice: nu pot să fac Revelionul cu tine, sînt încă măritată, dar vom proceda în felul următor: seara, pe la ora zece, cumperi o sticlă de şampanie, iei un taxi şi vii la mine, aproape de casă, eu urc, pornim, destupăm sticla, ciocnim şi o bem pentru un an nou, fericit, cînd o să ne căsătorim şi o să fiu numai a ta. Aşa au făcut, dom' profesor şi pe toamnă s au luat. Numai că repede Costaichie a descoperit o discrepanţă între spusele ei şi realitate. A avut el vaga bănuială că nu era numai a lui. Certuri, scandal... Dar asta era, că de prins n o prindea. Ai zis că te duci la coafor. Nu te ai dus! Ba m am dus, dar lipsea coafeza mea şi atunci... Şi spunea o minciună oarecare, greu de controlat, chiar dacă trebuia să acopere o după amiază întreagă. Trece anul şi vine iar Revelionul. Eram la el, mă invitase. Fix la ora zece, individa îi spune lui Costaichie: dragă, ştii că pantofu ăla cu toc înalt s a rupt cuiul chiar după masă şi l am rugat pe cismar să facă tot posibilul să mi l dreagă chiar în scara asta. Mă reped să l iau. Eram lîngă Cos­taichie. Du te, zice, dar ce drac de cismar ţine el deschisă dughiana în seara de Revelion? Ţine, ţine, ciripeşte ea şi o întinde. Costaichie se posomorăşte. Amuţeşte. Şi pe urmă odată îi cade fisa! Revelion, ora zece, parcă şi lui i se întîmplase la un Revelion o chestie exact la ora zece. Vintilă, zice, hai la cismar, care dracu cismar, întreb, îl ştiu eu, zice, nu e prea departe. Mergem noi la cismar, cîrnati, cismarul, care avea două odăi deasupra dughenei, a dat din umeri, începuseră să i vină şi lui musafiri: doamna n are nici un pantof la mine, zice, e adevărat că o servesc oricînd, dar nu mi a adus nimic în ultima vreme. Eheee! îl aud pe Costaichie pe drum. Ştiu eu unde e ea acum, într un taxi, bea şampanie! Şi îmi povesteşte tot ce v am spus eu acum... Şi aşa s a sfîrşit iubirea lor, încheie Vintilă mereu vesel. A dat o afară din casă chiar atunci, de faţă cu invitaţii, i a scos rufele, hainele, bulendrele. Ga­gica, băţoasă, foarte bine, zice, fiindcă poimîine tot aşi fi plecat eu! Impotentule!" "Şi? zisei. Ce a mai făcut pe urmă dumnezeiţa, după al doilea divorţ?"' "Păi s a mări­tat chiar cu tipul la care ieşise în taxi să bea şampanie, zise Vintilă, un inginer, cam în vîrstă, cu păr, aşa, grizonat, dar distins ca bărbat, foarte serios, i am întîlnit odată pe stradă şi am stat de vorbă. Au şi un copil." "Şi Bacaloglu?" "Hm! Bacaloglu, o să l vedeţi! Nu mai mă însor, Vintilă, zice. A căzut în doaga asta!" "Ce doagă?" "Nu vă spun! rîse el, ca şi cînd mi ar fi sugerat că ţinea atît de mult la mine, încît nu vroia să mă lipsească de plă­cerea de a descoperi singur ceva extrem de interesant. O să vedeţi!" repetă.

III
"Bufetul" însă nu mai exista, fusese dărîmat şi în locul lui se construise un hotel, iar la parter un elegant restau­rant cu braserie. "Veniţi după mine", zise Vintilă intrînd şi trecu printre mese şi mă duse într o încăpere, un sepa­reu, acolo li se rezervase masa. Sosiseră toţi, lipsea, bineînţeles, ţiganul, ăsta, pesemne, nu progresase deloc.

Erau îmbrăcaţi bine, costume de comandă, stofă englezească, pantofi de 289 lei, craveţi de mătase la gulere bine apretate. Erau la ţuici şi nu se aşezaseră încă pe scaune. Mai aşteptau pe cineva? Grasul Calistrat ciugulea din farfurii cîte o măslină, cîte o felie de salam de Sibiu şi arăta atît de mulţumit de sine încît nici nu observă venirea mea şi a lui Vintilă, ca şi cînd ar fi uitat că el mă invitase la masă. Şi mai ales era treaz. Îmi plăcu de el, era grav, liniştit, chiar modest, faţă de isprava pentru care luase Premiul de Stat. Mă aşteptasem să l găsesc deja afumat şi plesnind de veselie. Mă apropiai de el, îl feli­citai, dar se făcu sau chiar nu auzi ce i spusei şi mă lăsă cu mîna întinsă continuînd ciuguleala. Gîndii că trebuie să mă car imediat, dar interveni Vintilă: "Mă besmeticule, dă mîna cu dom' profesor", şi atunci Calistrat tresări şi îşi fixă privirea sa porcină asupra mea şi bolborosi: "Dumneata cine eşti?" Ca să mi dau seama că nu era nici treaz, cum crezusem, şi nici afumat, ci beat pulbere, dar cum dracu de se ţinea atît de bine pe picioare? "A, zise, dumneata erai? Scuză mă, n am memorie vizuală şi sînt atîţia ani de cînd nu ne am văzut..." În schimb Bacaloglu era mult mai semeţ şi mai infatuat decît pe vremea cînd se ocupa cu uciderea directă a şobolanilor. Era normal: acum îi ucidea prin interpuşi şi ai fi zis că nu era un simplu şef al ecarisajului la Sfatul Popular, ci al întregului oraş; el era preşedintele! Îmi întinse o mînă fleşcăită pe care şi o retrase în chiar secunda cînd i o strîngeam. Flegmă mare, mă mirai că nu mi întinse doar un deget, cum se spune că făcea Carol I cu miniştrii săi. Ca şi în prima zi cînd ne cunoscusem, la deratizare, famenul, palidul Pantelimonescu, strelitul, mă acapara vorbindu mi ca şi atunci în şoaptă şi uitîndu se din cînd în cînd într o parte să vadă dacă nu l auzea cineva, deşi nu mi spunea nimic secret... Se bucura, în mod sincer, zise, că scăpasem de uzină şi ajunsesem şef contabil, ori­cum, pînă la reintegrarea mea în învăţămînt o soluţie mai bună decît să... Aici îşi acoperi chiar gura cu palma, deşi, uitîndu se într o parte, se convinsese că nu l aude nimeni străin şi mi şopti: "Sînt convins că n o să aştepţi mult, mă ghidez după cazul meu, care n a fost atît de grav ca al dumitale, n am făcut decît vreo şase luni, dar oricum nu mai speram să fiu reprimit să i învăţ iar carte pe copii... Mai ales dacă scăpăm de erorile noastre. Eu am fost sub influenţa unei femei, grozave din toate punctele de vedere şi din pricina ei am făcut şi închisoare şi nici nu m am putut însura. Dom' profesor, toate celelalte mi se păreau nişte oiţe stupide, cu glasul lor cristalin care era doar meritul epiglotei, sub el un vid absolutamente total, des tetes de linotte, cum spun francezii, păsărici vorbăreţe şi zăpăcite. Femeia asta însă avea ceva în cap, o idee universală şi formidabilisimă... Pot să v o spun, sînteţi profesor de filozofie, o s o înţelegeţi şi o să mă înţelegeţi şi pe mine." În acest timp urmăream contorsiunile gurii lui, care nu ştiu de ce îmi sugera, ca şi în primele clipe cînd îl cunoscusem, un nedefinit sentiment de repulsie, de murdărie, şi o dorinţă de a mă desprinde de el, cu toate că insul îmi făcea destăinuiri care ar fi trebuit să mă acapareze. Îl întrerupsei: "Dar de ce nu ne aşezăm la masă?" Nu auzi.

Mă îndepărtai, luai de pe masă un sandviş cu icre, îl mîncai, dădui peste cap un păhărel de ţuică şi revenii lîngă strelit cu un alt sandviş în mînă. "Ei, zisei, care era ideea aceea universală şi formidabilă?" Strelitul se uită neîncrezător şi în dreapta şi în stînga. Dar deodată renunţă la orice fel de precauţii şi vorbi liber, ca orice om. "Dom' profesor, zise de astă dată parcă prea tare, noi luptăm (sublinie acest cuvînt) împotriva unor rele, dar cine ne spune că relele acelea nu sînt spre binele nostru şi aşa zisele victorii, în tehnică, în stîrpirea gîngăniilor, chiar a şobolanilor, a ciorilor şi lupilor şi mai ales în medicină împotriva microbilor şi viruşilor, aşa zisele vacci­nuri, n o să ne izoleze din ce în ce mai mult de natură şi o să ne periclităm propria noastră natură? Iată, să luăm de pildă vînatul, s a moleşit nemaiavînd lupul pe urma lui, cine ne spune că n o să ne moleşim şi noi distrugîndu ne toţi duşmanii? Ei, cine? Măsurăm noi bine consecinţele acţiunilor noastre?"

Era clar, strelitul înghiţise şi el cîteva ţuici. "Fii mai concret, zisei, revino la ideea universală şi formidabili­simă a acelei tipese." "Dom' profesor, v o spun, orice fiinţă umană dacă trebuie să moară, trebuie s o lăsăm să moară, indiferent că e copil, adolescent sau matur. Salvarea ei încarcă omenirea cu probleme insolubile prin simpla exis­tenţă în plus a unei fiinţe pe care natura a decis s o înlă­ture, pentru ca marele furnicar uman să nu aibă de suferit. Altfel creşte furnicarul şi atunci chiar natura lui intrinsecă decide să moară altcineva, sau alţii, dar prin mijloace mai abominabile, crime oribile comise de indivizi contra altor indivizi, sau crime comise de state împotriva altor state! Ce ziceţi?!!" "Da, zisei, chiar formidabilisimă tipesă. Bănuiesc că era şefa dumitale!" "Exact!" "Ce me­seria avea?" "Tot învăţătoare. Era directoarea şcolii. A refuzat vaccinarea copiilor, le a spus să nu vie în ziua respectivă la şcoală şi atunci ne a arestat pe amîndoi." "Ar fi fost interesant, zisei, dacă i s ar fi îmbolnăvit pro­priul ei copil, ce ar fi făcut..." "N are copii, dar s a îmbol­năvit ea odată, era să moară, a refuzat orice medica­mente... Dar eu vroiam să vă spun ceva despre părăsirea erorilor. Ştiţi cînd mi am dat seama că ideea asta e com­plet greşită?" "Ei, cînd?" "În instanţă! Am avut noroc cu un judecător inteligent care i a pus ei o întrebare. Pe mine m a dat peste cap, pe ea nu. Să admitem, pentru demonstraţie, a zis el, că natura se echilibrează singură după legile ei secrete. Că noi nu ştim de ce face natura anumite lucruri. Aveţi în faţă un copil sănătos şi frumos şi deodată într o zi rămîne paralitic. Nu moare, rămîne schilod. Boala se numeşte poliomielită. Putem noi accepta să nu l vaccinăm? Cui foloseşte un infirm? Care ar fi sensul condamnării lui să nu se poată juca, să nu poată alerga şi el ca alţi copii şi să stea tot timpul în cărucior? Ştiţi ce i a răspuns ea? El ar întruchipa cantitatea de suferinţă pe care oamenii o merită şi de care, cu ajutorul medicilor, fug de ea din ce în ce mai mult... Natura e per­fectă şi n avem noi ce să ne amestecăm cînd ea decide ceva. Bine, a zis atunci judecătorul, o să vă băgăm la închisoare şi o să întruchipaţi personal cantitatea de sufe­rinţă de care oamenii fug. Dacă o să constatăm, după ce veţi fi liberă, că nu vă ajunge, o să ne mai vedem şi în orice caz nu veţi mai putea să i învăţaţi pe copii, un model de prostie cum sînteţi. Poate vă vindecaţi?! Aveţi drep­tul să mă condamnaţi, a zis ea atunci, dar nu să mă insul­taţi. Nu v am insultat, am spus pe nume motivul pentru care vă condamnăm. În lege are altă denumire, pentru prostie pură legea nu condamnă pe nimeni, dar prostia culpabilă cade sub paragraful cutare care pedepseşte sec­tele dăunătoare. O variantă a celei din care faceţi parte se ridică împotriva instrucţiunii copiilor, să rămînă adică analfabeţi, am depistat cazuri de astfel de părinţi bigoţi care interziceau copiilor să se ducă la şcoală. Şi dumneata? mi s a adresat el mie. Susţii aceleaşi idei ca ale doamnei? Oricum, a rîs el ironic, eşti bărbat, poate gîndeşti, hm! conform virtuţilor pentru care purtăm noi pantaloni şi căciulă. Aici, în sală, s a rîs, formidabil tip judecătorul ăsta, un om de vîrsta mea, se vedea că e de treabă şi ar fi vrut să nu mă condamne prea tare. Ironia lui era afectuoasă. «Dom' judecător, i am spus, recunosc că am nutrit şi eu acele idei...» «Acum, acum în prezent, a zis el, le mai nutreşti?» «Nu pot să scap de ele dintr odată», i am răs­puns şi în sală s a produs iar veselia mare. Judecătorul rîdea şi el. «Ei, zice, cît îţi trebuie să renunţi la ele? A? Şase luni e prea mult? Ei, hai, să ţi dăm şase luni şi dacă în închisoare o să faci o declaraţie că eşti complet restabilit,

ţi se va da drumul imediat. Nu poţi s o faci chiar acum, această declaraţie? Te duci acasă!» N am putut s o fac, dacă ea n ar fi fost de faţă, aşi fi făcut o. Dar dacă n ar fi fost de faţă n aşi fi putut să i aud răspunsul la întrebarea cu copilul şi nu mi aşi fi dat seama de ceea ce înseamnă eroare. Cred că era cam ţicnită şi mă ţicnisem şi eu trăind cu ea. E curios lucru cum o femeie te poate zăpăci la cap!" mai spuse strelitul cu o uimire care sugera că nici acum nu era in afara acestei primejdii, adică de a se ţicni din nou. Nu neapărat în vechea direcţie, dar în alta, sînt des­tule idei care circulă libere în aer, aşa cum circulă micro­bii şi virusurile. "Şi ce face ea acum?" îl întrebai. "Şi a terminat condamnarea, e funcţionară la un C.E.C.". "Şi tot formidabilisimă a rămas?" "Absolutamente, răspunse el, înghiţind o nouă ţuică, dar nu ne mai putem vedea, să nu ne condamne din nou." "Dar tot o iubeşti!" "Da, nu pot s o uit, sau mai bine spus nu găsesc alta care s o eclip­seze!" Iată deci că ţicneala nu i trecuse. Sau poate chiar femeia îl vrăjise pentru toată viaţa?...

Ţuicăreala continuase în acest timp şi antreurile dis­păruseră din farfurii. Nu înţelegeam însă de ce stăteam mereu în picioare "Ce facem, domne?" zise Bacaloglu iritat şi plictisit, adresîndu se gazdei, laureatul Calistrat. "Eu zic să ne aşezăm la masă, le bag în bida mă sii, nu le mai aştept şi dacă mai îndîrgie, cînd vin, le dăm pe ujă afară", zise Calistrat a cărui voce se alterase în sfîrşit şi îmi suna în urechi cum i o cunoscusem odinioară. Aşa deci! Aşteptau, ceremonioşi, nişte doamne, desigur nu soţiile lor, altfel ar fi venit împreună, cine avea, bineîn­ţeles, adică doar Vintilă şi laureatul, fiindcă Bacaloglu di­vorţase şi nu mai vroia să se însoare cum îmi spusese Vintilă, iar Pantelimonescu abia îmi povestise de ce nu putea s o mai facă.

Ne aşezarăm, Bacaloglu alături de Calistrat, eu în faţa lor, cu Vintilă şi strelitul la dreapta şi la stînga. Dar uşa se deschise şi toţi se ridicară imediat dînd scaunele înapoi. Mă răsucii şi văzui patru doamne care intrară cu o expre­sie comună de veselie şi siguranţă că mai puteau întîrzia un ceas şi nimeni din cei de fată n ar fi îndrăznit să le facă vreun reproş. Stăpîne pe situaţie, nu numai aici, ci aşa în general şi oriunde. Avui un şoc şi mai rămăsei pe scaun cîtva timp, uluit de surpriză, nu erau doamne, ci nişte tîrîturi, una mai respingătoare decît alta. Nici măcar tinere! Curve în pragul ofilirii şi desfigurării totale, cînd zbîrciturile şi vineţeala pleoapelor, rictusul vulgar al gurii, odinioară fragedă, obrazul altădată mat şi fără pori abia mai puteau fi ascunse sub fardul gros şi rujul sidefiu (nu violent roşu, nu mai era la modă).

Ceremonial... Sărutări de mîini respectuoase (într ade­văr, nici un reproş că întîrziaseră mai mult de o oră, deci nici scuze), scaune trase, Olimpia, jjj, stai lîngă mine, te'n bida mă tii, eram decis să vă dau pe ujă afară, dar te iubesc şi te iert, doamnă Laura (Vintilă), faceţi cunoştinţă cu dom' profesor Petrini, hai zictir, jjj, a vost be vremuri profesor şi atunci din greşeală, tajbă, besmeticule, vezi că eşti gazdă şi tu l ai invitat pe dom' profesor, n a venit el aici fără invitaţia ta specială, gare invitaţie specială, poa'să plece dacă nu i convine, nu mă inderesează, ba aşa mi ai spus, transmite i filozofului invitaţia mea specială, mi e dor de el, dar acum vrei să faci pe grozavul faţă de doamna Laura, nu ţi ajunge doamna Olimpia... Măgduţa, stai, domne, lîngă mine să mai mi alungi melanholia, te am aşteptat ca pe o amantă, cu toate că eu nu mai cred în femei, sînteţi toate nişte curve, şi ar fi mai bine, domne, să declaraţi asta deschis, ar fi mai simplu, am evita mii de suferinţi, dom' profesor (şoaptă), v am avertizat, chestia cu doaga, urmăriţi cu atenţie! Claudia, dă l în bida mă sii pe zdrelit, ăsta i a legat diavoliţa chestia şi a devenit imbotent, o tragedie care ne aşteaptă şi pe noi, dar jjj, mai tîrziu, nu foarte tîrziu, după chilele pe care le bagi în butoiul tău, strelitul are un suflet sensibil şi eu o să l salvez de individa aia şi o să mă mărit cu el, o să vedeţi... Ce face, domne, chelneru ăsta, stăm cu farfuriile goale, mie mi e foame...

Şi gura lui ca un buzunar se pleoşti în semn de dispreţ, nimic nu era bun, dacă stătea el acolo părăsit şi îi era foame. Nici urmă din melanholia declarată, dar parcă şi apetitul îi era nesincer, fiindcă începu să mestece şi să clefăie fără chef cînd chelnerul ne aduse păstrăvi la gră­tar, apoi turnedo Rossini...

IV
Cum am mai spus, nu numai somnul raţiunii naşte monştri, ci şi o luciditate prea mare. Stropind din belşug cu vin roşu acest turnedo care îi plăcuse, sau mai bine zis îl preparase cîndva Rossini, descoperii că nici Olimpia, nici Laura, nici Claudia, şi nici Măgduţa nu erau ceea ce spiritul meu, saturat de aerul rarefiat şi abstract al preceptelor filozofice în care trăisem cel puţin un an, văzuse în ele, în clipa cînd intraseră în separeu, adică nişte tîrfe în pragul decăderii. Întîi aflai, în timpul conversaţiei care nu lîncezi, că Olimpia, care se aşezase lîngă grasul Calistrat, era văduva unui cunoscut compo­zitor dirijor din oraşul nostru, dirijor care fusese prieten de pahar cu tatăl lui Calistrat, un vestit chelner meloman şi amator de artă, avea în casa lui tablouri (nu puţine) de mari maeştri români ai penelului şi discuri cu interpre­tări rarisime strînse şi păstrate de decenii din leafa şi bacşişurile lui de chelner şi pe care veneau să le asculte chiar şi personalităţi străine ale muzicii, în trecere prin oraşul nostru, pe care îi aducea soţul doamnei Olimpia, acum aci de faţă şi văduvă veselă. Fusese veselă şi cînd nu era văduvă? Se pare că da. În orice caz de băut începuse să i placă dinainte şi anume după ce soţul ei se trudise din greu s o înveţe. Avea oroare de beţiile lui din pricină că mare parte din nopţi şi le petrecea singură. Copii n aveau şi totuşi într o zi, exasperată, îi spuse că vrea să divor­ţeze. Muzicianul căzu pe gînduri. "Bine, îi zise, diseară vii cu mine." Şi o duse la restaurant. Mîncară, el bău cu moderaţie şi pe la unsprezece ei i se făcu somn. "Fănică, îi zise, acum mergem acasă." "Ai văzut, îi spuse şi el, n am băut nimic!" "Ce vrei să spui?" "Păi acum mergem şi noi undeva unde e deschis pînă la trei şi unde sînt amici şi bem şi noi cu ei un pahar." Amici? Era curioasă, deşi îi era somn. "Bine", zise resemnată. Da, amicii ăştia aveau un haz nebun, dar pe la orele trei pica de somn. "Fănică, mergem..." Nu, cum să meargă, protestară toţi, acuma se vor deplasa la gară, acolo e deschis pînă la şapte. "Pînă la

şapte? N o să stăm pînă la şapte", zise ea îngrozită. Nuuu! o asigurară ei, nici vorbă, or să bea cîte o cafea şi gata... Cafea? Da, băură, dar abia după aia veniră nişte sticle speciale, pline de păianjeni şi de praf, le păstrase pentru ei un chelner care îl cunoştea pe muzician. "Fănică, mi e somn, hai acasă!" "Nu, stai să vezi şi tu cum e, zise Fănică. Crezi că e uşor? Să ţi dai şi tu seama şi să nu te mai gîndeşti să divorţezi..." "Bine, nu mai divorţez, dar acum hai acasă, e şapte..." "E şapte? Cum, zise muzicianul, dar acum se deschide peste tot..." Adică tocmai acum să meargă acasă? O luau de la cap...

Povestind, doamna Olimpia era de o veselie tandră şi senină, ai fi zis că soţul ei n a murit şi va pica şi el aici curînd... "Ce şi poate dori mai mult un zoţ mort? zise Calistrat. O nevastă aşa ga tine! Gred că noaptea vine şi de trage de picior să bei un bahar gu el! Era zimpatic! Ca fost beţiv de prima clasă, de Dumnezeu va fi ierdat..." "în timp ce pe tine Dumnezeu n o să te ierte, că eşti beţiv de a doua clasă", zise doamna Olimpia. "De ce gonzideri?" "Fiindcă treci repede peste treptele cele mai frumoase cînd bei, ca să ajungi la ultima în care să te com­placi." "Şi gare ar fi dreptele alea? Nu gunosc drepte..." "Bărbatu meu spunea: la prima sticlă te simţi ca un înger, la a doua ca un leu, la a treia ca un porc. Tu ajungi repede în faza asta, singura care îţi place..." "De bag în bida mă tii gu bărbatu tău, gu tot, eu nu l am văzut nici­odată bă dreapta îndîia j' adoua, gă doar de la gine am învăţat, dagă nu de la el şi de la tata... E drept, îmi ger scuse, tu nu tregi nigiodată de dreapta îndîia, eşti un înger şi de aia de iubesc, un borc ji un înger, jjj..." Şi aici Calistrat părăsi furculiţa şi cuţitul, se dădu pe spate şi rîse la noi într adevăr cu opulenţa unui porc pe care vinul l ar fi transformat prin miracol în om...

Era bine îmbrăcată văduva muzicianului, călătorea cînd vroia în străinătate, pomenea des nume de persona­lităţi din capitală, oameni de cultură, dar şi din sferele responsabile, care îi dădeau toate aprobările să schimbe valută şi să plece. Era cam trecută? Nici vorbă. Cum de mi se păruse? Numai în Orient şi în Extremul Orient femeile erau înlăturate de la treizeci de ani şi bărbatul îşi aducea în casă o floare de lotus de şaisprezece, care se ofilea şi ea curînd şi îi urma o a treia. Dar ce ştie o astfel de floare de lotus faţă de o floare de magnolie, cum arăta la patruzeci de ani văduva muzicianului? Mi o fi ghicit acest gînd, această comparaţie? Învăluită printr o anu­mită ştiinţă de a fuma într un nor de rotocoale de fum, se uita la mine cu acel surîs şi acea privire care îţi su­gerează că deşi cineva te vede pentru întîia oară, te cunoaşte de mult şi ce bucuroasă ar fi să se afle singură cu tine, la ea acasă sau la tine, cu o cafeluţă alături, lîngă o veioză potolită, care să te facă să n o vezi că nu mai e, desigur, o fetiţă, dar nici atît de bătrînă cum ar face o o luminăţie a giorno sub care uneori şi tinerii arată ridaţi, şi să depeni cu ea vechi amintiri, dintre cele care sporesc tandreţea sufletului, topesc asperităţile, nasc dorinţa unei intensităţi prezente a clipei, mai încărcată de voluptăţi decît îmbrăţişările tinerilor care nu au un trecut şi nu i cunosc valoarea...

Dar în loc să i răspund la privire începui să mă ocup de vecina mea, cea care îşi pusese în gînd să l scape pe strelit de formidabila lui tipesă, din pricina căreia toate femeile păleau în ochii lui. Aici însă eşuai total ,se uită la mine atît de mirată (mirată că un astfel de tip, care nu i spunea chiar nimic, îşi făcea iluzia că ar putea să i placă), încît mă apucă un rîs disproporţionat în hohotele lui faţă de lipsa unui motiv aparent... Era o cioară, dar cu un decolteu care lăsa să se vadă nişte sîni ce îţi intrau absolutamente sub nas şi din pricina lor revenii la atac... "Cioară, îi şoptii, cioară dragă, ai nişte sîni minunaţi, ei, de ce te uiţi aşa urît la mine, da, arăţi ca o cioară, nu fiindcă eşti brunetă, că ai fi ţigancă, ci fiindcă mie îmi plac ciorile, cum ciugulesc ele un bob de porumb nedigerat dintr o baligă, sau păduchii din coama unui cal pe care se aşează. Vezi cît de modeste sînt? Şi mai au şi darul premoniţiei. Cînd cîrîie ele într un anumit fel, spun ceva, dacă ştii să le asculţi... Fii cioară drăguţă şi o să te fac să le simţi porumbiţă... N ai nici o şansă cu strelitul, poţi să i arăţi şi un autobuz şi el tot pe tipesa lui o vede... În timp ce tu îmi placi mie, băiat tînăr, de..."