Cel mai iubit dintre pămînteni

În acelaşi timp, grasul Calistrat ţopăia de repulsie ferindu se de ceilalţi şobolani, care, căutînd prin toate păr­ţile vreo gaură de scăpare, se urcau pe pereţi, reveneau peste mesele goale, săreau chiţcăind şi într adevăr unul îl atacă şi el scoase un ţipăt şi smuci din fundul lui mare cu o mişcare abjectă, urlînd către Bacaloglu: "Du te, mă, în bida mă tii şi omoară i odată!" Vintilă se apropie şi el şi îi trase cu sete un şut în fundul lui trivial (şi în clipa aceea avui un surîs de destindere, căci era uimitor cum piciorul scundului Vintilă ajunse atît de sus şi se înfipse adînc în acel fund lăbărţat şi obscen şi îi despică bucile). ",Belitule, îi spuse, pune mîna şi omoară i, munceşte, f... pe mă ta de puturos, cîştigă ţi pîinea, laşule! găinarule!" Asta se înfurie brusc şi năvăli cu pumnii asupra lui Vin­tilă, care se feri şi puse mîna pe un scaun pe care îl ridică în aer. "Îţi crăp capul dacă te apropii, îi spuse Vintilă, beţiv ordinar!" Era însă un joc, căci toţi erau prieteni unii cu alţii, cum aflai mai tîrziu.

În acest timp Bacaloglu urmărea cu o înverşunare calmă şobolanul cu care încercase el un dialog: pe ceilalţi îi ignora. "Copilule, îi spunea cu o ironie tărăgănată şi semeaţă, ai vrut să mă muşti, te ai dat la mine, a? Păi nu ţi merge, băiatule! Cine se dă la mine nu se iartă, Gică. Îţi plîng de milă, te las aşa să alergi, dar o să obo­seşti! Consideraţia, mă băiatule! Ai vrut să mă muşti... Eşti pierdut! Singura speranţă a celor învinşi ştii care e? Nici o scăpare!... Naică, auzi, Năiţă? Fă maratonul pe dinaintea noastră, să se bucure şi spectatorii... Lasă i să se bucure şi ei, sînt oameni, panem et circenses, ai auzit tu de lozinca asta? Învaţă şi tu, cultivă te înainte să te prind, dom' Nae, ridică mi nivelul, că pe urmă o să ţi l ridic eu..."

Şi i l ridică în clipa următoare cînd şobolanul, exaspe­rat, se opri o secundă în mijlocul încăperii şi vru iar să atace: Bacaloglu îl trimise cu un şut în perete, de unde căzu apoi jos cu ochii lui negri şi îndrăsneţi şi cu dinţii rînjiţi înfloriţi de stropi de sînge. "Bravo, Bacaloglu, strigă Vintilă, vecine, ai dat o lovitură formidabilă!" Grasul Calistrat urlă, gîjîind: "Patroane, o să te încoronăm împărat al şobolanilor, adică nu, jjj, rîse el, o să te denumim Costaichie Bacaloglu Şobolanicus! N am ce să ţi fac, eşti ge­nial, te pup în... azi o să mă îmbăt, o să mi regulez ne­vasta, o să mi bat copiii..." Bacaloglu rînji cu capul pe spate şi burta înainte: ha, he! Asculta elogiile cu un scepticism pe jumătate scîrbit: erau elogii, îi plăceau, dar ştia el cîte parale fac...

Famenul arăta o figură tristă, părea deprimat, com­plexat de ceva. Poate fiindcă toţi ăştia erau plini de vita­litate şi se distrau, în timp ce el părea golit de sînge? Arăta palid şi nu mai avea obraz de adolescent, îmbătrînise parcă brusc, semăna cu un manechin. "Vă uitaţi la ăsta grasu, Calistrat? reveni Vintilă lîngă mine după ce coborîrăm la parter. Un besmetic! L a trimis şi pe el institu­ţia în delegaţie la Bucureşti. Şi acolo a violat o curvă!" Şi Vintilă tăcu mohorît, deodată lipsit de chef, nu mi mai dădu alte detalii, să mi explice, de pildă, cum poate fi violată o curvă. "Ce era de meseria lui?" îl întrebai. "Teh­nician." "Şi a păţit ceva?" "Cum?! un an de puşcărie!" "Pentru o curvă?" "Asta trebuie să dovedeşti! Pînă atunci e femeie cinstită! Şi l au dat afară şi din serviciu!" "Şi de aia e el aşa de vesel?" Vintilă se uită la mine su­părat: "Credeţi că e treaz? Ăsta umblă cu băutura în el de la cinci ani!" "Îl cunoşti?" "Păi nu i dădeam eu ali­mente pe datorie nevesti sii, mai ales în timpul inflaţiei? Credeţi că a mai plătit o?   făcu un semn cu mîna a lehamite   atîta pagubă să fi avut eu în viaţă..."

Pe la unu terminarăm, ne întoarserăm cu materialul la magazia de unde îl luaserăm şi tot grupul se îndreptă apoi spre un anumit local ştiut de ei. Era o fostă cîrciumă, cea de care pomenise şeful nostru de la sfat, numită "Tîmpa", Bufetierul, ca să ne unească două mese, goni cu brutali­tate un bătrîn, care după cît se părea stătea şi el acolo de­geaba şi nu consuma nimic. Arăta tare nefericit şi părăsit, venise şi el să vadă oameni. Palton jerpelit, o pălărie so­ioasă şi în loc de fular un fel de zdreanţă. Gîndul mă duse la tatăl lui Bacaloglu, şi îi spusei lui Vintilă, în timp ce bufetierul pusese pe masă sticle de vin negru şi pahare: "Aşa arăta... ? Dar el nu înţelese cine anume, uitase ce mi povestise... "Zic de bătrînul ăsta prăpădit..." "Vreo gus­tare ceva?", ne întrebă bufetierul. "Ce luăm, dom' şef?" zise ţiganul. "Ia ce vrei, îi spusei, nu fac cinste cu mîncare, numai cu vin." "Da' zgîrcit mai eşti, dom' şef! se vaită el, păi să am eu banii tăi de la facultate..."

Mă făcui că n am auzit că mă tutuise şi i spusei bufe­tierului că eu vreau brînză, unt şi salam de Sibiu. Ţiganul fluieră a pagubă şi se holbă la mine, dar fără respect, parcă ar fi vrut să spună că dacă am chiar atîţia bani să comand salam de Sibiu, atunci ce dracu mai căutam acolo printre ei? Şi se mai aşezase şi lîngă mine şi mă jena cu cotul, ba chiar îmi ocupa cu labele locul din faţa ochilor, silindu mă să mă dau mereu pe spate pe scaun. Mă gîndii să schimb locul cu Vintilă, care stătea în stîngă mea, dar ţiganul parcă ghici şi îşi retrase cazmalele. Toţi comandară acelaşi lucru, dar parcă nu le era foame. Începură cu vinul. "Hai noroc, dom' şef", hîrîi ţiganul înghesuindu se iar în mine, gata să mi verse paharul, "noroc, domne", zise şi Baca­loglu, "hai noroc", ziseră şi ceilalţi şi ciocnirăm.

Vintilă se trezi că de fapt îi era o foame de lup şi în­cepu să mănînce hulpav cu pîine multă, în timp ce chipul începea să i se lumineze ca la început şi deodată îşi aminti că trebuia să mi răspundă la o întrebare. "Prăpădit, spu­neţi dumneavoastră? ăla, bătrînu ăla?" "Da", zisei. "Ce vorbiţi, dom' profesor! Ala prăpădit? Păi v arăt eu pră­pădit!" Şi se ridică mestecînd zgomotos şi începu să meargă mărunt, ca melcul, imitînd pe unul care pînă ar face doi trei metri ar trece un ceas. "Ăsta prăpădit, strigă el la mine, şi cînd ajungi aşa, dom' profesor, cîh, mai bine laţul de gît" (şi îşi încercui grumazul cu un gest de ştran­gulare). "Chiar şi aşa, zisei, trăieşte, are copii, se bucură că îi vede..." "Se bucură?!! (şi făcu gestul său de leha­mite şi se reaşeză). Şi ce rezultă de aici? Cînd vă povestesc eu ce rezultă, mi se usucă gîtul". "Adică?", zisei. "Cînd spuneţi (şi vocea îi coborî şi i se rări insinuînd aceeaşi amară ironie de mai înainte, cînd îmi povestise despre ceilalţi, ironie la adresa întregii umanităţi, dar şi la a mea, care putusem să afirm...) că se bucură că îşi vede copiii!" I se părea ceva jalnic să fie cineva atît de naiv... "Era o mamă (noroc, dom' profesor! şi ciocni cu mine şi bău tot paharul) cu o mulţime de copii, s au dus toţi care încotro, a rămas cu o fată pe care o iubea ea cel mai mult, cea mai bună fată. Şi cînd au rămas singure fata asta începu s o pună să vîndă tot ce avea prin casă, să i fie ei bine, şi n a mai rămas maică sa cu nimic! Inimă de mamă, dom' pro­fesor! Cum să rezişti cînd te ia aşa mieros?! Cînd a văzut că maică sa nu mai avea nimic de vîndut, s a ter­minat! Mamă ai fost, acum eşti o gadină, care mai mult încurci drumul... Şi într o seară, fata asta, care între timp se măritase, avea musafiri... Şi cu rîsul aşa în gîtlej, pe­semne că cineva spusese o glumă, o vorbă aşa mai în doi peri, hi, hi, hi, se apropie de uşă, şi hi, hi, hi, deschise, su­nase cineva. Şi hi, hi, cînd o vede, era mă sa, tu erai, să­răcie? zice. Ce vrei? Păi, maică, uite, am luat şi eu un medicament şi am venit să beau un pahar cu apă, a zis mă sa. Du te la bucătărie, zice. Se duce la bucătărie, că ea acolo îşi petrecea viaţa. Îşi amenajase ea, aşa, două scaune fără spetează, două taburete, punea două scînduri peste ele şi îşi întindea oasele, se simţea ea acolo bine, fiindcă îşi crescuse copiii în două camere, patru copii, şi acum cu o singură fată nu şi mai găsea loc în casă... nu vrea să deranjeze pe nimeni... Şi acolo dă peste ea gineri său, care venise după sifoane, să facă şpriţuri, şi ăsta cînd o vede, ce este, ce mai vrei şi tu? Păi, maică, zice bătrîna, nu mi a fost bine de la stomac şi m am dus pînă la farmacie şi am luat un medicament... Şi parcă tot mai rău mi a făcut medicamentu ăsta... între timp intrase şi fi sa în bucătărie, şi ginerele, nu că i ar fi fost lui ceva în inimă pentru ea, dar s o fi gîndit că tot i o mai fi rămas nevesti sii o secvenţă de milă în suflet pentru mă sa, zice: dă i, dragă, o ceaşcă de supă, să i treacă răul care l simte. Nu, maică, zise bă­trîna, că dacă mănînc, iar m apucă ameţelile, şi fata: unde nu te ar apuca!... Şi în altă zi trecea pe drum prin faţa Liceului Andrei Şaguna un maior în maşină. Şi ce i se pare lui că vede el pe treptele liceului, o bătrînă, şi i zice şoferului, ia opreşte! Se dă jos, se uită, tu eşti, mă­tuşă? zice. Eu sînt, maică! Da' ce cauţi aici? Păi, maică, zice bătrîna (care era sora mamei acestui maior), m am dus pînă la farmacie şi am luat un medicament şi m au apucat ameţelile şi m am aşezat niţel aici să mă odihniesc. Păi bine, tanti, zice maiorul, tocmai din cartierul Fetescu­lui ai venit aici să iei medicamentul şi să te odihneşti? De ce nu te ai dus acasă? Vedeţi, ea avea istoria ei cu medicamentul, care îi da ameţeli, da' tot îl lua! Şi maiorul a înţeles că bătrîna rătăcea şi ea aşa pe unde o duceau paşii, că acasă ce o aştepta? Şi o urcă în maşină şi o ia cu el... Acolo, bună ziua, tanti, bună ziua, maică, bucuroşi de oaspeţi, zice nevasta maiorului... O zi, două, trei... Pe urmă, alo, zice bărbatului (şi aici Vintilă îmi vîrî iar un deget în coastă!), eu am propriile mele necazuri, nu pot s o ţiu pe asta mai mult aici, că mie nu mi miroase bine locul pe unde trece!... Şi au trimis o îndărăt la fata cea bună, să doarmă în bucătărie... Au găsit o într o dimineaţă moartă pe scîndurile alea... Asta e, dom' profesor!... Că ziceţi că te bucuri că îţi vezi copiii!... Aşa ziceaţi, nu? Ei, uite, aşa se scrie istoria!..."

XIV
"Tu eşti un mare povestitor, măi Vintilă, zise Bacaloglu cu un glas care afecta semeţia ironică şi detaşată, în aceste timpuri, dacă ai fi avut mai multă ambiţie şi nici o condamnare, ajungeai scriitor, fiindcă ai un patetism bine controlat şi mergi direct la esenţă, nu te încurci în descrip­ţii inutile şi biografii fastidioase. Te băgau la şcoala de scriitori să înveţi ortografia şi acum erai mare, Vintilă, ne scuipai nouă în cap!" Vintilă rîse, gîdilat de acest elogiu, şi întinse paharul spre Bacaloglu: "Costaichie, zise el, crezi că nu mai mi a spus cineva? La puşcărie, pe un viscol mare, stăm în celulă cu nişte oameni mari, unul fusese general, altul subsecretar de stat, altul ziarist, altul mă sa pe gheaţă, da' era mai deştept decît toţi ăilalţi... Şi zice ăsta: domnilor, ne plictisim, orizontul de ceară care ne învăluie îmi face impresia că mă goleşte pe di­năuntru de eul meu. Şi cu toate astea, purtăm în noi o lume. Hai să ţinem fiecare cîte o prelegere. Aşa e, bravo? Şi începe el să ne povestească războaiele lui Iulius Cezar şi mai ales moartea lui, care mi a plăcut mie cel mai mult... Cum l a anunţat şi nevastă sa, şi un om care a vrut să l oprească din drum să i spună să nu se ducă în senat şi el, nimic! Ce să mai discutăm, era în ielele din marte şi astea îţi iau minţile, ce mai, l au măcelărit cu săbiile, şi el, săracu, şi a acoperit capul cu toga! Nişte bezmetici, au păţit o pe urmă şi ei, mai ales Brutus ăla, că s a răsculat populaţia. Au încercat pe urmă şi ceilalţi să povestească, generalul despre bătălia de la Kursk, sub­secretarul şi ziaristul bîm bîm, cîrnaţi! Ia spune, bă şi tu, ceva, îmi zice mie. Şi mi aduc eu aminte de un necaz, cum am pierdut eu odată, şi pe urmă l am găsit, un por­tofel. Nu vă spun, dom' profesor, mi se adresă el mie, cum m au ascultat! Tăcuţi, serioşi nu m a întrerupt nici unul! Şi zice ziaristul: dacă aşi fi în libertate, mă Vintilă, aşi face din tine un povestitor balcanic   şi a pomenit un nume, adică ca ăla aşi fi ajuns..." "Panait Istrati, Vintilă", zise grasul Calistrat, dar Vintilă nu confirmă. "Păi spune ne şi nouă, Vintilă, zise Bacaloglu, cu semeţia sa fleg­matică, şi rînji cu gura lui de babă, în timp ce peste ochi îi coborîră, ca nişte obloane, pleoapele, cum ai pierdut tu şi ai găsit un portofel!"

Naiv, Vintilă rîse iar şi dădu din umeri cu ceva din orgoliul artiştilor, cărora orice li se întîmplă trebuie să fie interesant: "Păi nu mai ştiu!" "Atunci nu eşti scriitor Vintilă, susură iarăşi Bacaloglu, scriitorul are memorie, domne, ţine minte tot, altfel de unde ar şti să scrie atîtea cărţi? Tu eşti un simplu om din popor, care ai limba deslegată, nu te îngîmfa, Vintilă, că şi tăcerea e de aur! Uite, aşa zisul nostru şef tace, dar şi cînd o vorbi! Aşa că ia aminte, învaţă să şi taci, fiindcă unii te pot asculta în bat­jocură, Vintilă, nu cum crezi tu!"

Adică eu eram acela! Vroia să l îndepărteze pe Vin­tilă de mine, abia apărusem printre ei, şi Bacologlu, care era de fapt şeful lor neinvestit, vroia să mă anuleze din capul locului. Mă lăsai anulat! Dar el nu credea acest lucru, lipsa mea de replică, pe care o dorea, îl irită şi spuse mai departe: "Tu eşti victima uşoară a unui om periculos, Vintilă. Eşti un încrezător şi mă mir că la vîrsta ta apreciabilă te arunci cu capul înainte şi nu vezi ce te paşte!" "Mă Costaichie, zise Vintilă şi rîse iar în prada unei mari veselii, eu de cînd te cunosc, numai prăpăstii spui! Eşti om cu liceu, dar uită te la mine; uită te! Şi în clipa aceea mîna lui Vintilă ţîşni ca o săgeată spre Bacaloglu şi se întoarse îndărăt spre pieptul său: eu nu mă dau pe tine! Eu o să plec de aici, am şi vorbit cu cine trebuie şi intru în comerţul de stat. Dar tu n o să pleci, o să stai ani în şir, să te găsească americanii la deratizare şi... şi Vintilă îşi izbi fruntea cu palma şi se văită cu o compătimire copleşită: a! a! Ce om de valoare! Ce minte! Cîte calităţi într un singur om! Cum au putut bolşevicii să l înjosească în felul ăsta!"

Calistrat făcu "jjj. jjj! Batroane, se bîlbîi el, văd agum o băsărică de Joi mari, gu miros de tămîie de la sărbătoa­rea morţilor cum se băinăţează be capul tău înfumurat ca un bivol în eleşteu..." "Păi nu e aşa, Calistrate!?" strigă Vintilă triumfător. "Alo, domnu Calistrat, susură Bacaloglu subliniindu şi printr o nepăsare parcă adormită înfrîngerea (nu reuşise să l intimideze pe Vintilă, dimpo­trivă, îi stîrnise şi mai mult verva sarcastică), domnul Calistrat, fii atent, domne, nu te lansa, fiindcă s ar putea să rămîi foarte uşor, deşi eşti aşa de gras..."

Adică?! Ce putea să i facă? Rămăsei nedumerit asu­pra acestei enigme, dar nu pentru multă vreme. Bacaloglu continuă: "...Eu am fişe, domnu Calistrat, şi deocamdată fişa dumitale e albă. (Şi se legănă imperceptibil şi se uită în zare visător.) E albă, domne, dar te observ! Fii atent!..." "Jjj, făcu grasu, du te n bida mă tii cu fişele tale... Mă tii nu i ai făcut fişă?" "A murit demult biata doamnă Bacaloglu!", zise Vintilă, deodată atins de amintirea acelei doamne. "Domnu Calistrat, tu eşti băiat bun, dar ai un cusur! Te lansezi! Lansează te, domne, continuă Bacaloglu, parcă încurajîndu l, că pe urmă te lansez eu şi o să regreţi... Dar o să fie prea tîrziu! O să ţi aduci aminte de dictonul latin vae victis. Dar aducerile aminte n or să mai conteze, nu te baza, domnul Calistrat, pe faptul că ai băut cu mine un pahar de vin la aceeaşi masă..." "Da, ştiu, se bîlbîi grasul rînjind, eşti bapabil de orice ordinărie, dar eu sînt mai bapabil decît tine şi o să ţi o iau înainte, jjj, jjj, şi o să te fag să baţi din bopită ga un gal răbgiugos înainte să fie belit şi să i se bună pielea bă băţ.. Iar eu o să mă biş pe stîrvul tău...'' "Eşti inconştient, domnul Calis­trat, nu observi că aşa zisul nostru şef rîde de noi, răspunse Bacaloglu cu o grimasă care arăta că nu mai avea replică şi vroia să abată discuţia spre mine. Rîde, domne (nu rîdeam nicidecum!), faci pe clovnul, vrei să l distrezi... Distrează l, distrează l!", "Gine grede că îl distrez să mă bube în gur", răspunse Calistrat turnîndu şi furios un pahar şi dîndu l peste cap. "El crede, continuă Bacaloglu din ce în ce mai iritat de tăcerea mea, nu mai vezi bine, domnul Calistrat. Ar trebui să vezi, să observi..." "Nu mă inde resează", zise grasul cu o expresie subită de ură, care îi desfigură chipul său buhăit, ură, pesemne, la adresa mea, care aşi fi putut crede (şi dacă n aşi fi crezut puţin îi păsa) că el făcea pe clovnul să mă distreze pe mine. Orgoliul pe care Bacaloglu, cu o manevră grosolană, i l stîrnise făcuse să se aştearnă pe chipul său o expresie de o tîmpenie fără margini. Şi continuă: "Eu gînd vreau să distrez pe gineva, distrez be tata, be mama gare m a născut, nu be orice or­dinar... îl bag în bida mă sii! Că eu sînt mai ordinar degît toţi, jjj, reveni el la veselia de mai înainte, asta mă briveşte numai be mine... Nu bermit, jjj, nimănui să se lege de salariul meu!..."

Bacaloglu avu iar o grimasă, care se vroia surîs fin. Nu era chiar bine, dar era oricum destul de bine. Ar fi fost cu totul reuşit dacă aceste injurii acoperite mi ar fi fost adresate direct şi grosolan, cum îi fuseseră adresate lui. Dar cu timpul se va ajunge şi aici. "Mă, Gică, strigă Vintilă adresîndu i se lui Calistrat cu un fel de încîntare de sine jubilatoare, te am urmărit pînă aici şi te am înţeles. Dar chestia asta cu salariul, strigă el cu o voce casantă în siguranţa de sine a judecăţii lui, n am înţeles o! Fii bun şi explică mi! Cine s a legat de salariul tău?" Ura reapăru pe chipul grasului. Îmi aruncă o privire turbure, apoi se feri cu o jenă culpabilă, pe care însă o alungă ime­diat: "Aşa, bolborosi, să nu se lege nimeni de salariul meu." "Nu m ai înţeles, strigă Vintilă. De acord, să nu se lege nimeni, dar cine s a legat?" "Vintilă, strigă în clipa aceea famenul, care se înviorase brusc, sînt glasuri, Vintilă, sînt glasuri!" "Ce glasuri, mă gălbejitule, rîse Vintilă cu o satisfacţie egală cu aceea pe care i o dăduse gustarea, care glasuri? Sau tu auzi glasuri deasupra capului, ca apostolul Pavel în drum spre Emaus!? Strelitule!"

Mai tîrziu avea să mi spună că famenul făcea parte dintr o sectă numită streliţi şi că din pricina asta trecuse şi el cîteva luni pe la puşcărie. Ce era însă cu streliţii ăştia nu ştia nici el şi nici dacă asta le era denumirea, în istoria domniei lui Petru cel Mare, streliţii, un fel de soldaţi din garda imperială, se răsculaseră şi fuseseră toţi spînzuraţi... Pesemne că altfel se numea secta famenului... Chestia cu salariul rămase nelămurită fiindcă interveni şi ţiganul: "Hare dreptate domnul Calistrat, cine se leagă de leafa altuia merită să l scuipi în gură... Nu e aşa, dom' şef? Tu de ce ai venit la noi? Tot pentru o leafă... că acum nu mai sînt boieri să stea cu burta în sus şi haitii să i pună lui pe masă să mănînce... Noroc, dom' şef, şi fără şefi nu se poate, pînă şi ţiganii ăia corturari sau slătari au un bulibaşă al lor..."

Şi ciocni cu paharul meu, căci nu l ridicai, dar ciocni prea tare şi mi l vărsă pe pantaloni. Vrui să mă retrag, dar în aceeaşi clipă ţiganul mă apucă de gît: "Pupa ţi aşi creierul ăla cu facultate, dom' şef", zise el, şi mă pupă pe tîmplă şi pe urechi în timp ce vinul roşu juruia de pe masă pe pantalonii mei. Mă smulsei din îmbrăţişarea lui băloasă şi îl izbii fulgerător în falcă; se răsturnă pe spate cu scaun cu tot şi se prăbuşi cît era de gros pe po­dea. Îl văzui cum se ridică holbat de furie şi îmi dădui seama într o clipă că o să sară la mine, şi atunci nu i lăsai timp, îl mai izbii o dată în aceeaşi falcă. De astă dată nu mai căzu, dar deschise gura ca un peşte şi răcni cu­prins de o groază bizară, rămînînd mereu cu gura căscată. Vintilă îi aruncă o privire rapidă şi sări de la locul lui. "Stai aşa, strigă el, nu te mişca, ţi a mutat fălcile! trage ţi limba în gură... Trage ţi, bă, limba în gură, besmeticule", şi îi puse o mînă în cap şi cu cealaltă, cu podul palmei, fără veste, îl izbi sub bărbie de jos în sus de i clănţăniră dinţii. "Ei?! îi strigă triumfător, e în regulă? Şi se întoarse la locul lui rîzînd înfundat. Nu ţi a plă­cut, ai? îi zise mai departe. Tu de la început ţi ai cău­tat o! Păi cum vorbeşti tu, mă, cu dom' profesor? Îi spui tu, parcă ai fi păzit porcii cu el? Uite că te a caftit, să ţi bagi minţile în cap. Şi să mi zici mersi mie că am văzut imediat ce ai păţit, altfel te duceai la spital să ţi pună fălcile la loc. Şi rîse iar şi se aplecă, spre mine: Dom' profesor, ia să văd şi eu ce mîini aveţi? Şi îmi luă o palmă în mînă, o pipăi şi iar rîse: tîrnăcop?" Făcui un semn vag, atent la ţigan, fiindcă ştiam că ei se prefac blînzi şi supuşi după ce îi loveşti, pînă ce deodată pun mîna pe o sticlă şi te pocnesc în cap pe neaşteptate. "Ce ai havut cu mine, dom' şef, zise el însă paşnic, fără ranchiună, ce ţi am făcut eu dumitale?" "Mi ai vărsat paharul pe pan­taloni, îi răspunsei, şi vinul roşu pătează. Eu îţi fac cinste şi tu îmi strici un costum!" "N am vrut, dom' şef!" "N oi fi vrut, dar te ai apucat să mă şi pupi şi m ai împiedicat să mă feresc şi tot vinul s a scurs pe mine.'' "N am vrut." "Ba ai făcut o expre! Dă te la o parte de aici, mută te pe alt scaun!" Ţiganul se mută şi începu să înjure la un mod impersonal, că el a vrut să arate că ţine la un om şi omu ăla dă în el să l omoare... Dacă îl loveam peste ochi, nu i crăpau ochii?

Bacaloglu mirosea parcă o idee prin aer şi după cîteva clipe de tăcere îi dădu glas cu o indignare distilată, simulînd o îngrijorare: "Domne, ăsta loveşte oamenii..." "Da, bolborosi şi Calistrat cu privirea turbure, în timp ce îşi umplea paharul gînditor, a venit aici să ne terorizeze..." "Ba a venit să facă cinste, strigă Vintilă, căruia i se făcuse iar foame şi mesteca pîine goală. Şi voi doi aţi început să l înjuraţi. Ei! Ce v a făcut vouă omu ăsta?! Întreb de curiozitate, fiindcă eu am fost foarte atent, nici n a răspuns la prăpăstiile voastre, şi acuma..." "E un om, domne, susură iar vocea parcă visătoare a lui Bacaloglu, cum să dai în el? Acuma nu mai e permis, domne, să ţi faci de cap! Caz de miliţie, de condamnare!" "Trece l pe fişă, zise grasul ironic, jjj, şi mi aruncă o privire de simpatie, repede reprimată. Du te, mă Bacaloglule, şi cheamă un miliţian, da' să i plăteşti înainte bantalonii bătaţi, altfel n are valoare... Vezi că universitarul nostru are balmă grea şi dacă mai zici multe să n o încasezi şi tu! Eu voi depune mărturie că tu te ai legat de el brimul şi m ai îndemnat ji be mine. Îmi ger scuze, jjj... Asta nu înseamnă că treg de partea lui, nu l cunosc, nu mă interesează... Fiegare cu masa lui... Dar n o să merg bînă acolo cu ordinăria să l mai înjur cînd el face ginste... Mai dîrziu văd eu, dagă se mai leagă de leafa mea îi dau gu vermorelul în gap..." Vintilă rîse şi îmi şuşoti: "...vedeţi, are el ce are cu ideea asta, că v aţi legat de leafa lui! Încolo, dacă nu l ar trăzni aşa cîte o chestie de asta complet aiurită, cu care prinde ură pe tine ani de zile, ar fi băiat bun..." Astfel se încheie prima mea zi de lucru la deratizare, o zi bogată, care se repetă nu chiar zilnic şi desigur fără să mă mai stingherească ţiganul, dar totuşi destul de des, în care domina Vintilă, inepuizabil... Dacă n ar fi fost el, n aşi mai fi mers cu ei la acel bufet... Nu era cum mă avertizase Ion Micu, atunci la braserie, că voi întîlni jos forţele obscure de autoritate şi dominaţie a maselor, dar ceva tot era, deşi aceşti deratizori nu reprezentau chiar masele: dădusem de forţele tîrîtoare şi într adevăr obscure care viermuiesc în adîncurile lor şi care nici la un pahar de vin nu şi puteau ascunde ura, ranchiuna şi abjecţia (gîndul mă ducea şi la desvăluirile lui Vintilă, nu numai la ceea ce auzisem în acel bufet...).

XV
Chemai chelnerul, plătii toată consumaţia şi plecai. Acasă Malilda strîmbă din nas cînd mă apropiai de ea. "Miroşi urît, zise, unde ai fost? De unde ai luat mirosu ăsta? Apoi, cu o privire bănuitoare: şi pantalonii unde i ai pătat?" "La serviciu", îi răspunsei. "Ce serviciu?" "La deratizare!" "Cum la deratizare?", şopti ea nedume­rită. "Nu ştii ce e o deratizare? o întrebai la rîndul meu cu un glas voit abrutizat, intri într o clădire în care sînt şobolani şi, cu vermorelul în spinare, îi omori!"

Ea se uită la mine cu o privire apăsătoare şi neclin­tită. În sfîrşit, înţelegea. Aşadar, acolo ajunsesem. O apăsai şi eu cu privirea: da, acolo! Aşadar, arhitecta Matilda era soţia unui individ numit Petrini, care lucra la ser­viciul de deratizare al oraşului? Da! Putea intra şi în blocul dumitale să l vezi cu vermorelul în spate...? Da, ăsta era soţul tău, tatăl fetiţei tale, puteai să te trezeşti cu el în apartamentul unei prietene care să l contemple îndelung, să povestească apoi şi altora cum arată. Şi mai vrei să trăieşti cu mine, să te mai culci în patul meu şi să mai stai să mănînci cu mine la masă? Nu, nu neapărat, n o să mă agăţ de nimeni...