Cel mai iubit dintre pămînteni

Chiar aşa se şi întîmplă, dar nu-mi arătă decît una singură. Nu ştiam unde mă duce, dar îmi dădeam seama că avea o ţintă; după ce tăcuse atîta timp asupra a ceea ce aşi fi vrut să aflu, acum sporovăia. Între ce ani fusese studentă? Terminase oare facultatea? Cum ajunsese casieriţă, aşa, în general, şi la Oraca îndeosebi? Cine erau părinţii ei? Fusese măritată? (Nu, nu purta verighetă, dar...) Care fusese anturajul ei în acei ani cînd eu şi Ion Micu frecventam braseria? Venise şi ea acolo des? Cu cine? Şi în ce sens era geloasă pe noi doi? Îmi reteza, ca să zic aşa, din faşă dorinţa de a-i pune aceste întrebări şi o făcea cu o capacitate de a vorbi şi a nu spune nimic enormă prin cumul de cuvinte, care ascundeau un humor secret... Ce? parcă spunea, nu e amuzant că ştiu că nu e amuzant ceea ce povestesc? Ba da, era! Întîmplări de la mare... O istorie cu un tip caraghios, care se îndrăgostise de ea şi abia putuse să se debaraseze de el, dură atît de mult încît devenii curios să văd cît o să ţină şi mă uitai fără discreţie la ceas....întîmplări din tren, întîmplări de acasă, incolore şi idilice, cu caracter universal (cît de mult ţineau părin­ţii la ea! da, desigur, Cuore, de Edmondo de Amicis, De la Apenini la Anzi... de-aia avea ea aşa, pentru ei, lăudîndu-i, o tandreţe înfofolită şi interminabilă...)

VI
Abia devenii atent cînd o văzui că se opreşte în faţa unei porţi şi apasă pe o sonerie... Aha! te pomeneşti că mă şi duce să-i cunosc pe aceşti înduioşători părinţi... Chiar aşa, locuiau într-o astfel de casă? Ne aflam jos, sub un deal plin de brazi, printre care văzui şerpuind o alee lată cu pietriş, pornind chiar de aici din dreptul porţii mari (de intrare a maşinilor?), alee care se oprea undeva în faţa unei case ale cărei ferestre mari reflectau soarele acelei ore a zilei ca nişte oglinzi astronomice. Apăru o femeie şi ne deschise. "Se poate? zise casiera. E cineva?" "Da, poftiţi, spuse femeia cu un fel de nepăsare care nu ne era adresată numai nouă, ci aşa, în general, oricui, chiar şi naturii înconjurătoare. Poftiţi, repetă, nu e nimeni." Şi parcă adăugă: şi chiar dacă ar fi, n-ar fi mare scofală! Şi o luă înainte şi merserăm îndelung uneori urcînd pînă ajunserăm la intrare. Aici casa îşi mări considerabil pro­porţiile, începînd cu peronul din care aleea cu pietriş îşi continua şerpuitul undeva printre brazi, în spate, trecînd pe lîngă o piscină naturală... "Sînt peşti, păstrăvi, zise casiera, vreţi să vedeţi?" (În timp ce femeia care ne primise dispăruse undeva, zise ea, să aducă cheile.) Da, erau peşti, se vedeau înotînd în adîncurile limpezi ale apei. Dinspre deal cobora susurînd printre micuţe stînci un pîrîu, intra pe sub un pod alb de lemn de frasin şi dispărea în piscină, ca să iasă douăzeci de metri mai încolo, pe partea cealaltă, pe sub un pod de astă dată de beton, ţîşnind de sub el cu o oarecare furie de cascadă mică prin care auzul îţi putea imagina una mare. Piscina avea bordură naturală, din mari pietre albite în afară şi înverzite în adîncurile apei. "Da! Frumos acvariu!", zisei, contemplînd păstrăvii care ţîş­neau încoace şi încolo pe fundul bazinului. "Nu e acvariu, zise ea, se fac mari, se pescuiesc şi îi arunci direct pe jă­ratec, aşa vii..." "Da, zisei, ce rafinament, am auzit, le prinzi în ei chiar svîcnirea vieţii şi o mănînci..."

Ea chicoti şi ca într-o fulgerare apăru şi pieri surîsul ei fermecător, detaşat parcă de restul chipului, ca să-i ră­mînă apoi gura uşor întredeschisă, într-o perplexitate la fel de părelnică, protestînd cu o brutalitate spontană, re­pede şi ea reprimată: "Da' de ce să nu-i mănînci, dacă bagi cuţitul în ei e o cruzime mai mică? Am mai văzut eu ipocriţi care mănîncă miei tăiaţi şi îşi ling degetele. Mielul e un animal sfinţit de Isus în iesle, în timp ce peştii i-a înmulţit chiar el să dea de mîncare mulţimii. Apostolii nu şi i-a ales dintre pescari?!" "Rafinaţi?!" zisei fără ironie. Surîsul reapăru, de astă dată însoţit de acelaşi secret hu­mor: "Ştiu, zise, că nu pot justifica prăjirea peştilor vii direct pe jăratec... dar mie îmi place să-i mănînc aşa şi sînt foarte buni..."

Femeia reapăru, dar nu ne chemă prin cuvinte, ci prin aceeaşi nepăsare, stînd pe peron şi contemplînd valea, oraşul care se întindea în depărtare la picioarele noastre. Nu ştiu, vedea ceva, fiindcă nu se mişcă de îndată cînd ne oprirăm lîngă ea... Deschise apoi uşa, mică în comparaţie

cu zidurile şi coloanele intrării, cu capiteluri şi incrustaţii, dar frumoasă, din lemn galben, ce-o fi fost, stejar bine lustruit, miez de trandafir... Dădurăm într-un antreu cu dalii roşietice şi intrarăm apoi într-o încăpere fără ferestre şi fără ziduri, ai fi zis un uriaş dulap din acelaşi lemn de lămîi sau de trandafir, şi ne oprirăm lîngă altă uşă, adică femeia se opri, şi în semiîntuneric dibui cu mîna într-un loc ştiut de ea. Auzii pocnetul unor comutatoare de două, de trei, de patru ori. Apoi deschise uşa şi dădurăm într-un hol... Hol să fi fost?!... Era imens şi puternic luminat. Ră­măsei cîteva clipe lîngă uşă să mă uit... Nu se putea bănui de afară această întindere, acest plafon în care fuseseră înfipte în mici lăcaşuri hexagonale, de o armonie geome­trică simplă şi delicată, zeci de becuri albe mate şi uşor turtite, o multitudine... Feerie de lumină... Abia aici văzui cît de mari erau şi ferestrele, pe jumătate acoperite de dra­perii albastre, şi cît de întinsă era casa, fiindcă în fund, ridicată mai sus cu cîteva trepte, se vedea în prelungire o altă încăpere, cu un uriaş geam îndepărtat, prin care bra­zii intrau parcă înăuntru. Peste parchetul strălucitor (gal­ben cu infiltraţii negre), un covor care făcea ape albastre şi violete acoperea doar centrul holului, totuşi mare şi co­vorul, numai un sfert din el ar fi putut să încapă în apar­tamentul Matildei... Fotoliile şi masa din mijlocul lui mi se părură prea mici pentru această enormă încăpere care, observai, şi la dreapta ei se mai prelungea, tot aşa, prin cîteva scări, una, mai intimă însă, cu nişe şi canapele şi lămpi cu picior... Apoi, în scurte reprize, care lăsau pe pla­fon încrucişări stelare de lumini, femeia stinse în urma noastră becurile, închise uşa şi rămaserăm singuri. Sala căzu sub razele apusului care intrau prin toate geamurile frînte de umbrele brazilor. "N-am înţeles pînă acum, zisei în timp ce ne îndreptam spre încăperea din fund cu uria­şul geam prin care se zăreau crestele împădurite ale dealurilor, n-am înţeles exact cum se poate simţi cineva bine într-un palat." "Dar nu e un palat, zise ea, e o simplă casă de locuit ceva mai spaţioasă." "Să zicem, deşi nu văd cum poate fi mai frumos un palat..." "Asta da, un palat are prea multe coridoare, cotloane, noaptea şi mie mi-ar fi frică să dorm în el."

Prelungirea holului era de fapt o sufragerie, în mijloc avea o masă dreptunghiulară cu colţurile larg rotunjite, cu scaune înalte de piele, puteau sta la ea peste douăzeci de persoane. În dreapta ea îmi arătă un ghişeu şi alături un ascensor care, zise, aducea felurile de undeva de jos, din bucătărie. "Ăsta era scaunul meu, mă punea tata în capul mesei, duminica, să mă vadă toţi musafirii. În celă­lalt capăt stătea el cu mama. Dar numai duminica. În timpul săptămînii mîncam în altă sufragerie, numai noi trei (o sufragerie mai mică, o s-o v-o arăt)..."

Coborîrăm şi ea o luă înainte. Aprinse în salonul cu nişe o lumină şi începurăm să urcăm treptele unei scări interioare, care ne duse într-un coridor larg, cu aceleaşi dalii roşietice ca la intrare. Intrarăm într-un fel de bu­doar, dacă budoar era, sau garderobă, era plină pînă sus de dulapuri şi de oglinzi, cu scaune albe de toaletă, iar pereţii, pe unde erau liberi, erau tapisaţi în gri, ca şi ta­vanul. De aici ea deschise o uşă şi dădurăm într-un dormi­tor somptuos, cu un singur geam, dar şi mai mare decît cel din sufragerie. Ea deschise o uşă din stînga şi, fără să se oprească, văzui în treacăt baia (nu mă mai mirai cît era de mare, abia observai chiuvetele, oglinzile, faianţa de un verde-stins) apoi ieşirăm pe un alt coridor... Ea chi­coti... "Camera mea e ceva mai încolo şi în dreapta aveam şi baie, dar cînd eram mică mă făceam că uit şi intram în a părinţilor şi o prindeam pe mama stînd pe veceu. Scotea un ţipat şi o lua la fugă spre dormitor, încercînd disperată să-şi tragă mai repede pantalonul pijamalei... Mă amuza că în loc să mă dea afară fugea ea... «Suzy, afurisita!», striga, şi în dormitor se plîngea tatei că iar a intrat neruşi­nata aia mică peste ea. Tata rîdea: «De ce nu închizi uşa în partea aia?» Nici ea nu ştia de ce, uita, sau se gîndea poate că dacă mi se face frică noaptea, să pot să intru la ei, să nu ocolesc prin întuneric pe partea ailaltă, prin budoar..." "Şi două la fund nu-ţi dădea?" zisei. "Cine, se miră ea, mama?! Niciodată!"... Trecurăm pe lîngă scara principală de coborîre (spirală din dalii albe şi fier negru cu fine înflorituri) şi ea intră într-o nouă încăpere, cu un mic coridor al ei, tapisat în roz, cu frumoase oglinzi...

Această încăpere nu era cu mult mai mare decît a mea... Există însă într-o odaie detalii, în fond neînsemnate, care îi schimbă înfăţişarea obişnuită şi îi dau o aură de lux, de frumuseţe deosebită, care farmecă şi odihneşte gîndul şi visul sboară liniştit, mărind, dilatînd clipele, spo­rind adică în noi valoarea timpului: aici, îţi spui, aşi pu­tea trăi ani nesfîrşiţi fără să mai doresc nimic, aşi putea munci fericit zi de zi şi aşi putea muri pe deplin împăcat şi departe de... Întîi acel coridor lateral, acele oglinzi dis­crete şi acel pluş gri de pe jos, apoi a doua uşă care da în odaie, ei da, o simplă uşă, dar clanţa de aramă străluci­toare cu ornamentul în care intra cheia, cu o figurină ci­zelată în cap, schimba uşa (culoarea osului), era altă uşă decît orice uşă, culoarea purităţii, a ceea ce e imaculat... Patul era acoperit cu o pătură tot albă, de cămilă, cu ţesă­tură densă, cearşafurile de olandă, de albeaţa zăpezii, perna, bogată, din aceeaşi pînză, rezemată de speteaza pa­lului, spetează simplă însă, de culoarea minunată a palti­nului lustruit... Plafoniera, un buchet de petale şi lacrimi de cristal, fereastra lată dintr-o singură bucată şi care se deschidea în afară prin răsucire, şi prin fereastră vîr­furi de brazi, şi în odaie un pătrunzător miros de răşină, care îţi insinua în simţuri, asemeni unui drog, o parcă uitată euforie de bien être, de tinereţe şi putere, de reve­nire la idealuri pe care le credeai îmbătrînite, naivităţi al căror farmec îl uitaseşi, naivităţi de care eşti conştient şi n-ai vrea să le schimbi cu înţelepciuni dure şi ruginite, ca şi cînd de întîmplare, de surpriză şi de miracol trebuie să... "Splendid, zisei cu accent şi flegmă englezească, splen­did, repetai, şi mă aşezai în unicul scaun fotoliu de lîngă un mic birou din faţa geamului, în timp ce ea îşi scotea pantofii şi se urca în pat, unde se întinse şi se făcu covrig. Splendid, reluai, asta e deci camera dumneavoastră de fată?" "Da, asta e! răspunse. În fundul coridorului e un apartament cu tot dichisul, dormitor, salonaş, birou, ca­meră de serviciu, bucătărie, baie... Dă spre dealuri... Dar n-am vrut să stau în el, am apucat să spun că acolo o să stau cînd o să mă mărit... Dar n-am mai apucat..." "Ce, să te măriţi?" "Nici, nici!" "Adică?" "Nici să mă mărit şi nici să stau. S-a naţionalizat casa." "Şi acum cine stă aici?" "E casa de oaspeţi a partidului. Dar nu e primit oricine, numai cei mari de tot de la Bucureşti..." "Şi vă mai dă voie să veniţi aici?'' "Nu, nici vorbă, dar îngriji­toarea are o fată care a fost colegă cu mine şi mă lasă din cînd în cînd, chiar şi peste noapte. Zice că sînt o nepoată de-a ei, care o ajută!" "Cui zice?" "Ar zice dacă ar între­ba-o cineva." "Splendidă casă, reluai iarăşi, ca şi cînd aşi fi avut o pipă englezească în gură. Splendid hol! Ai copi­lărit în el?" "Da, am copilărit..." "Deci părinţii erau bo­gaţi înainte de a vă fi născut..." "Da, înainte!" "Ce erau?" "Hm! Ce scria pe creioanele dumneavoastră cînd eraţi elev? Ce nume?" "Ce nume? Culala et companie." "Ei, el era Culala, tatăl meu. Cea mai mare fabrică de stilouri, tocuri, peniţe, creioane, gume, ascuţitori şi alte echere şi compasuri din ţară." "Hm! exclamai şi eu gutural, splen­did!... Dar Culala e un nume ţărănesc. A fost ţăran?" "Nu, bunicul a avut un tată Culala, ţăran... Bunicul a avut un mare magazin Culala în centru, tata l-a moştenit, l-a lichidat şi a construit o fabrică, mică la început, pe urmă a extins-o, fiindcă a făcut concurenţă lui Hardmuth şi lui Castel, producînd mult mai ieftin, pentru elevii săraci, dar mai numeroşi..." "Da! mormăii, secretul producţiei autoh­tone moderne, splendid! Clienţi săraci, dar mulţi!" "Da, confirmă ea, copii pentru ai căror părinţi cincizeci de bani sau doi lei mai mult nu era o glumă, însemna o pîine mai puţin, pe care dacă n-aveai cu ce s-o cumperi trebuia să rabzi, că nu-ţi dădea nimeni." "Absolutamente exact, zi­sei, s-ar putea spune că moştenindu-l pe tatăl dumnea­voastră aţi fi ştiut să conduceţi fabrica în cunoştinţă de cauză." "Da, confirmă, eram perfectamente moştenitoarea duioşiei lui pentru micii clienţi."

Izbucnii în rîs. "De ce rîdeţi? zise şi surîse iarăşi fer­mecător, ştiind de ce rîd. Imaginea patronului care îşi ex­ploatează crîncen clienţii este infirmată, cum bine aţi spus, în producţia modernă. Grija lui e să producă cît mai ieftin, şi dacă n-ar şti cît de mică e punga săracului, ar da repede faliment, fiindcă un altul, care ar şti mai multe despre bugetele celor mulţi, l-ar elimina cît ai zice peşte..."

Şi pronunţînd ultimele cuvinte surîse iarăşi, dar ca pen­tru sine, dar şi parcă ar fi intuit că o să rîd din nou, ceea ce se şi întîmplă. Ea însă nu rîse. "Patronul îşi iubeşte clienţii, reluă, şi îşi iubeşte şi muncitorii cu care produce pentru ei, şi clienţii iubesc şi ei pe producătorul care pro­duce ieftin, firma aia pe care ei o cunosc şi au încredere că nu-i înşeală. Şi muncitorii îşi iubesc patronul, să ştiţi!" "Normal! exclamai cu un patetism în deriziune, ca în faţa unei evidenţe pe care numai scrînteala timpurilor o con­testă. Încă puţin şi patronii ar fi făcut să curgă lapte şi miere." "Să ştiţi că da! zise ea de astă dată cu jumătate de surîs ironic. Ce?! mă interogă cu o catifelată şi neconvinsă

brutalitate, credeţi că pentru munca şi nopţile lui nedor­mite tata nu avea dreptul să-şi facă şi el o casă frumoasă?"

Tăcui, dar puterea ei de a abstractiza şi generaliza părea epuizată, fiindcă nu mai zise după aceea nimic şi nici nu părea că ar mai avea ce să zică. În mod straniu mi se păru nu ştiu de ce ea era adaptată prin ignoranţă tu­turor fatalităţilor. Îşi iubea părinţii, mai mult parcă nu ştia. Dar era puţin lucru în aceste timpuri cînd multe "pro­genituri", cum li se spunea fiilor fostelor clase posedante, şi-i renegaseră prin şedinţe purificatoare de mentalitate burgheză şi mic burgheză! şi reuşiseră să-şi croiască un drum în noua societate. Cît timp?, căci erau mereu de­mascaţi! Sau te pomeneşti că şi-i renegase şi ea (cine pu­tea să ştie?) şi nu reuşise, ajungînd în cele din urmă, ca şi mine, la Oraca? Unii cică făceau acest lucru în deplin acord cu părinţii, să poată să se menţină prin facultăţi, să înveţe şi să-şi facă un rost... "Au fost închişi?" o întrebai. "Bineînţeles!" zise. "Amîndoi?" "Da!" "Pentru cocoşei!". "Da, zise, de unde ştiţi?"

Tăcui. Era, pentru mine, uşor de presupus... Îşi dădu cu un gest hotărît la o parte pletele castanii şi-i văzui pentru întîia oară chipul întreg, urechile şi ceafa însingu­rate de fată tînără, pe care anii nu le îngălbeniseră şi nu-i năpîrlise puful de sub păr... Tîmplele desgolite desvăluiau totodată o maiestate a chipului pînă atunci ascunsă, aşi zice chiar trucată, ca şi cînd o convenţie, sau o interdicţie bizară i-ar fi impus să poarte în afara casei un voal de in­signifianţă sub forma unei pieptănături neglijente. "Am o bănuială!" şoptii şi mă uitai pe fereastră, stăpînit cu pu­tere de o clipă imperioasă. "Ce bănuială?" zise. Mă ridicai încet, mă apropiai de pat şi mă aşezai alături. "Vreau să văd!", murmurai. "Ce anume?" Mut, parcă ignorînd-o, îi pusei mîna pe şold şi i-l mîngîiai îndelung, fără s-o pri­vesc. Apoi mîna mi se opri şi îi desfăcui unul după altul, cu un sentiment parcă de tristeţe, de mîhnire, cei doi nas­turi ai jachetei şi apoi ai fustei. "Ce bănuială? repetă ea cu o vagă nelinişte. Ce vreţi să vedeţi?" Vroia să fie în­ştiinţată, era surprinsă, vroia să ştie ce trebuia să facă, cunoştea riscul, dar vroia să şi-l asume, cu sentimentul fatalităţii tragice sau al ridicolului. Nici unul nici altul n-aveau importanţă, numai să nu se întîmple ceva ire­parabil !... Dacă (cine poate să ştie?) eram un bizar, un maniac cu obsesii morbide, un satir, un masochist care pentru început mimează normalul, firescul, înainte de a supune victima unei insuportabile presiuni psihologice? "O să-ţi spun, şoptii accentuînd acea tristeţe şi mîhnire care erau reale, în timp ce o ridicam în capul oaselor şi îi sco­team de pe umeri jacheta ei maron cu mult verde; zîmbii chipului ei speriat şi privirii ei în care licărea acum o vagă alarmă: stai liniştită, continuai, am o bănuială că ascunzi un corp minunat... cum ţi-ai ascuns pînă acum şi maies­tuosul tău profil... Vreau să-l văd..."

Iar ea ghici (şoaptele mele îi sugerară că doar asta do­ream, că ştiam că nu voi putea obţine mai mult decît s-o admir, şi nici n-aşi fi îndrăznit, şi nici nu se putea decît atît) şi se lăsă dezbrăcată cu un surîs inocent într-o pîndă vag ironică, parcă şi-ar fi spus că e şi ăsta un truc să dez­braci o fată, afişînd o mare tristeţe şi mîhnire... O contem­plai mut cîteva clipe... "Da, murmurai, am bănuit eu... Aşa este... N-am văzut niciodată un trup mai frumos!..." şi mă aplecai asupra chipului ei, foarte aproape, şi rămăsei iarăşi nemişcat, fascinat de expresia acestui chip care îmi sugera că avea în capul ei, în mod uimitor, spiritul, ca să zic aşa, al picioarelor ci, bogate în forme, al pîntecului pe care goliciunea îl făcea misterios, al sînilor mici şi chiar al gurii ei acum întredeschise într-o perplexitate de astă dată părăsită, respirînd uşor şi regulat, cu bărbia ridicată, cu ochii care mă priveau parcă fără să mă vadă... Sărutai această gură cu un gînd diafan, dar sărutul se încleştă brusc şi mă trezi pe mine din tristeţe şi mîhnire şi pe ea din perplexitate, sărut fierbinte, de zvîrcolire, de agresiune imprevizibilă, de abandon uluit şi total...

VII
...Farmecul unei fiinţe străine pe care o iubim întîia oară e farmecul primordial la care ar trebui să ne oprim. E cel pur, numai el ne redă o libertate despre care nu ştiam că e prizoniera unei melancolii adînci, a cărei euforie ne poate chiar face să ne credem fericiţi... Găsisem nu numai fireşti şi proprii fiinţei mele bucuriile apropierii de moarte, dar începusem chiar să cred că această apropiere e singura care avea valoare şi durată, singura care scoate fiinţa noastră din intemporal, sporind, prin refuzul corpului nos­tru de a muri, plenitudinea vieţii din noi şi a scurgerii ar­monioase a clipelor... Ar fi trebuit deci să plec, să pără­sesc acel trup asemeni omului de odinioară, care, zărind în pădure o femelă, o fugăreşte, o prinde, o posedă flămînd, apoi, fără gîndul că o părăseşte, o părăseşte totuşi, cum părăsim fără gînd ceea ce nu ne aparţine... Întîlnirea în mijlocul naturii sălbatice e voinţa divinităţii şi ceea ce ne aparţine e doar libertatea noastră, un sentiment atît de firesc şi de total, încît nici gîndul, nici impulsul incon­ştient nu ne vin de a o stingheri pe-a altora... Sîntem toţi zeităţi ale acestui pămînt...

Dar cum să părăseşti o astfel de creatură cînd simţi în tine, după ce ţi-a dăruit o oră plină de farmec din viaţa ei, certitudinea unei depline detaşări? Iată capcana. Desigur, încă o oră, apoi ne vom despărţi şi, cum se spune, după aceea fiecare va merge pe drumul său. Ora trecu însă şi nu plecai. Iar ora următoare era deja prizoniera încăr­căturii celor două, în timp ce sentimentul detaşării, în loc să se diminueze, sporea, se lărgea, diminuîndu-se însă pe nesimţite impulsul iniţial, de a o părăsi, căruia omul din pădure îi dădea curs fără şovăire, fiindcă el nu gîndea; ce e rău dacă rămîn? Totul e interesant, de ce n-aşi cu­noaşte o fiinţă umană ale cărei secrete sînt pasionante, ba chiar găsesc în tine un ecou nebănuit care te fac să simţi că nu eşti singurul care ai parcurs o odisee şi ceea ce auzi face să scadă în tine sentimentul tragicului, prin trezi­rea copleşitoare a unei solidarităţi uitate? Dacă o căuta­seşi chiar şi printre indivizi degradaţi, de ce ai fugi cînd o găseşti, în forma ei cea mai nealterată, la o minunată făptură?

Zice femeia din pădure, după ce întîlnirea s-a produs, rămîi lîngă mine? Ea însă îmi şopti fără umilinţă, dar vrînd parcă să împiedice revenirea la sine, s-o iau în braţe şi să dormim astfel o oră... Şi se răsuci cu spatele ducîn­du-şi genunchii la gură. Nu credeam că am să pot dormi (vroiam să plec! ce rost mai avea să întîrzii? putea să doarmă şi singură!), totuşi corpul ei îmi transmise parcă bogate emanaţii hipnotice, şi aşi zice şi fantastice viziuni hipnagogice, căci adormii, şi înainte de a nu mai gîndi că nu dorm, sub pleoapele închise, văzui stele multicolore explodînd în cascade de lumini, văi ameţitoare cu ape uriaşe, valuri oceanice încremenite într-un îngheţ cosmic, îmi apăru apoi silueta mamei scuturînd şi întinzînd rufe pe sîrmă, viziune familiară şi dulce, liniştită, eternizată parcă într-o lume în care nimeni nu moaie... Dar deja vi­sam de mult şi mă chinuia o sfîşietoare, totuşi senină do­rinţă, nu-i puteam vedea chipul şi ea nu vroia să se întoarcă. O strigam: mamă! mamă! strigăt fără glas, aşa cum se petrece totdeauna în vis, dar sentimentul realităţii era atît de puternic, încît suferinţa mea o trăiam aievea şi o trăii şi după ce brusc mă trezii din somn...

Patul era gol, dar lumina era aprinsă şi hainele ei erau acolo. O văzui revenind pe o uşă de lîngă fereastră, pe care n-o observasem, pesemne o toaletă. "Bună seara, domnule! zise cu un glas imitînd o mică domnişoară care a fost tri­misă să facă o reverenţă ceremonioasă celor mari. Apoi se vîrî sub pătura albă, care, încărcată de electricitate, o făcu să se înfioare. Vrei să vezi ceva?" zise şi stinse lumina. Ca să-mi arate în întuneric scînteile minuscule, ca nişte pă­reri, pe care le făcea corpul ei gol în contact cu cearcea­ful. Reaprinse. "Ştii cît e ceasul?", zise prevenindu-mă astfel că o să am o surpriză. "Opt, nouă?" "Ba e miezul nopţii! Am dormit şase ore... Ne-ajunge, plecăm de-aici direct la serviciu..." "Foame nu mi-e, zisei, dar aşi bea un pahar de vin..." "Chiar, zise, stai aşa! Mă duc pînă jos şi o întreb pe Minodora, îngrijitoarea... Trebuie să aibă ea ceva de băut..."

Şi sări jos şi se îmbrăcă. Mă îmbrăcai şi eu, gîndind că după aceea voi pleca totuşi... Eram încă sub stăpînirea visului şi vroiam să rămîn singur. Mama era încă neîm­păcată, aşa cum murise? Mi se mai întîmplase s-o visez astfel, dar niciodată cu sentimentul că nu vroia să-şi arate faţa şi nu fiindcă ar fi avut ceva cu mine, ci pentru că în singurătatea ei nu mă auzea, în singurătatea ei nu mai putea intra nimeni! Şi dacă şi în viaţă trăise la fel de singură? Dacă niciodată nici eu nu fusesem în sufletul ei, şi mărturisirea de pe patul de moarte fusese adevă­rată, adică expresia unei singurătăţi totale şi absolute în care, cît trăise, nimeni nu ştiuse să intre? Nici măcar eu şi nici măcar cînd eram copil? Ce e un copil? Un copil e un vis despre noi înşine, foarte limpede şi foarte pur în primii ani, dar care începe apoi să se turbure tot mai mult, pînă ajunge la înstrăinarea definitivă. La mine se produsese de timpuriu, din clipa cînd o lovisem peste mîna care mă închina. Apoi, desigur, după căderea mea cu Nineta şi apoi, fără speranţe, după căsătoria cu Ma­tilda... "Doamne Dumnezeule, gîndii, de ce numai prin moarte ajungem la înţelegere, cînd e iremediabil tîrziu? N-ar fi făcut mai bine mama dacă, de mic, m-ar fi bi­ciuit? Atunci cînd am lovit-o peste mînă! Să fi pus mîna pe bici..."

N-o auzii cînd se întoarse, dar îi simţii prezenţa şi mă uitai la ea. Stăteam în pat, cu coatele sub ceafă, şi o privii. Avea o tavă în mînă şi pe chip o expresie de îngrijorare intensivă. Lăsă tava chiar jos, pe mochetă, tavă încărcată desigur, pe lîngă sticla de vin, şi cu alte bunătăţi, şi îmi spuse cu acelaşi glas pe care îl avusese cînd o întrebasem dacă ca îmi pusese pe birou o floare: (nouă era doar apropierea orelor de iubire şi de somn pe care le trăi­serăm împreună). "Vrei să pleci, înţeleg, te-am reţinut, iartă-mă!" (Mai tîrziu mi-a povestit că aveam o privire verde, rea, de gheaţă, care o speriase.) "Da, i-am răspuns, trebuie să plec, dar mai stau."