Cererea de înfiinţarea a popririi asiguratorii se soluţionează potrivit regulilor aplicabile sechestrului asigurator reglementate de art. 952 Cod procedură civilă – actualul art. 953 din acelaşi cod

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.38 Mb.
səhifə3/24
tarix31.10.2017
ölçüsü1.38 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   24

5. Refuzul expropriatorului de a solicita unităţii bancare eliberarea sumei consemnate cu titlu de despăgubiri pentru imobilul expropriat.
Art.17 alin.2 lit.c din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.255/2010

Suma stabilită cu titlu de despăgubiri pentru imobilul expropriat se consemnează de către expropriator la unitatea bancară, iar la cererea acestuia se eliberează persoanei îndreptăţite.

Expropriatorul poate refuza eliberarea sumei în condiţiile art.17 alin.2 lit.c din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.255/2010, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local numai în cazul unui litigiu în legătură cu dreptul real asupra imobilului expropriat.

Existenţa unei evidenţe cadastrale din care rezultă suprapunerea drepturilor reale aparţinând unor persoane diferite, nu poate constitui motiv de refuz a eliberării sumei consemnate, în lipsa unui litigiu având ca obiect aceste drepturi şi după verificarea prealabilă a imobilului afectat, pentru adoptarea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

(Decizia civilă nr. 1654/19.10.2015)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la 11 septembrie 2014, reclamantul C.I. a chemat în judecată Statul Român - prin C.N.A.D.R. S.A. - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti şi Comisia de Verificare a Dreptului de Proprietate şi Acordare a Despăgubirilor a Consiliului Local Mioveni, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 28.590 lei cu titlu de despăgubiri pentru imobilul expropriat, suma urmând să fie actualizată în raport de indicele de inflaţie, precum şi la plata dobânzilor legale.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că, în vederea efectuării unor lucrări de interes public, din patrimoniul reclamantului a fost expropriat imobilul pentru care, prin Hotărârea nr.27/10.10.2013 a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, s-a stabilit o despăgubire în valoarea totală de 28.590 lei.

Prin sentinţa civilă nr.89/31 martie 2015 a fost admisă cererea de chemare în judecată, în sensul că au fost obligaţi să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, suma de 28.590 lei, actualizată în raport de indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală aferentă.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin Deciziile nr.240/1.03.2012 şi nr.1430/02.10.2013, din patrimoniul reclamantului a fost expropriată suprafaţa de 1906 mp situată pe raza municipiului Mioveni, punctul „Uzina de apă” a cărui valoare a fost stabilită la suma de 28.590 lei.

Pârâţii nu au făcut dovada plăţii sumei reprezentând justa despăgubire a imobilului expropriat.

Împotriva hotărârii a formulat apel pârâtul Statul Român - prin CNADNR S.A. - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti pentru motive de nelegalitate, în dezvoltarea cărora, s-a arătat că tribunalul nu a observat lipsa procesuală pasive a pârâtului şi nu a observat lipsa capacităţii de folosinţă a Comisiei de Verificare a Dreptului de Proprietate şi Acordare a Despăgubirilor a Consiliului Local Mioveni.

De asemenea, instanţa de fond nu a respectat regulile procedurii regularizării cererii introductive de instanţă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, în sensul că nu au fost comunicate apelantului cererea de chemare în judecată împreună cu toate înscrisurile doveditoare, fiind pus în imposibilitatea de a-şi formula apărări.

Pentru imposibilitatea identificării cu certitudine a titularului dreptului real în urma verificării înscrierii în cartea funciară, despăgubirile nu se plătesc direct acestuia şi urmează să fie consemnate.

Din evidenţele cadastrale a rezultat că în punctul „Uzina de apă” suprafaţa de 1906 mp care a făcut obiectul exproprierii se suprapune cu o altă suprafaţă având număr cadastral 484, aflat în patrimoniul SC A.D. SA.

Pentru imposibilitatea identificării proprietarului, momentul de la care se plătesc dobânzile, nu trebuie să fie considerat momentul emiterii hotărârii, ci momentul de la care titularul îşi dovedeşte dreptul său.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea apelului ca nefondat pentru argumentele expuse în actul procedural.

Prin decizia nr. 1654/19.10.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât şi l-a obligat la plata sumei de 300 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Primul motiv de apel priveşte încălcarea dreptului la apărare, întrucât în procedura regularizării nu a fost comunicată copie de pe cererea de chemare în judecată şi actele doveditoare.

Prin încheierea de şedinţă din 12 ianuarie 2015, tribunalul a pus în vedere reclamantului ca în termen de 5 zile să depună la dosar copii de pe cererea de chemare în judecată pentru a fi comunicate pârâţilor.

La termenul următor, pârâţii au lipsit de la judecată şi nu au invocat lipsa comunicării actelor procedurale pentru a-şi organiza apărarea, motiv pentru care, nu se poate reţine neîndeplinirea acestei obligaţii procedurale în vederea asigurării dreptului la apărare.

Cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive, apelantul a arătat că potrivit art.14 alin.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.255/2010 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică necesare pentru realizarea unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, Comisia de Verificare a Dreptului de Proprietate nu are personalitate juridică.

Apelantul, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, nu s-a referit la calitatea acestuia de a sta în judecată în condiţiile art.36 Cod procedură civilă, respectiv la lipsa unei identităţi dintre calitatea statului ca pârât şi subiectele raportului juridic judicios, aşa cum a fost dedus judecăţii.

Dimpotrivă apelantul, în motivarea excepţiei, s-a referit la lipsa capacităţii de folosinţă a comisiei, care, potrivit legii, este lipsită de personalitate juridică.

Capacitatea procesuală de folosinţă presupune aptitudinea părţilor de a avea folosinţa drepturilor civile, de la această regulă, legiuitorul reglementând excepţia potrivit căreia, pot sta în judecată şi entităţile fără personalitate juridică dacă sunt constituite potrivit legii.

Constituirea şi funcţionarea Comisiei de Verificare a Dreptului de Proprietate este reglementată în capitolul V din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.255/2010, motiv pentru care, în baza art.56 alin.21 Cod procedură civilă, această entitate fiind constituită potrivit legii şi în lipsa personalităţii juridice, are capacitate procesuală de folosinţă.

Ultimul motiv de apel priveşte fondul dreptului reclamantului la plata despăgubirilor pentru imobilul expropriat.

Potrivit dispoziţiilor art.1 din Legea nr.33/1994 republicată, privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică, trecerea imobilelor din proprietatea titularilor dreptului în proprietatea statului pentru cauze de utilitate publică nu se poate face decât numai după „dreaptă şi prealabilă despăgubire”.

Din proprietatea reclamantului, pentru realizarea unei lucrări de interes public a fost preluată suprafaţa de 1906 mp, aflată pe raza municipiului Mioveni, punctul „Uzina de apă”, asupra despăgubirilor fiind adoptată Hotărârea nr.27/10.10.2013, în sensul stabilirii cuantumului la suma totală de 28.590 lei.

Hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor a fost emisă în condiţiile art.16 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.255/2010, una dintre aceste condiţii constând în identificarea imobilului afectat prin arătarea locului situării, datelor de identificare în cartea funciară, determinarea suprafeţei şi numele proprietarului.

După stabilirea despăgubirilor, expropriatorul consemnează suma la o unitate bancară, la dispoziţia titularului dreptului de proprietate.

Unitatea bancară eliberează suma consemnată numai la cererea expropriatorului şi persoana indicate de acesta.

Expropriatorul a refuzat să solicite băncii eliberarea sumei consemnate pentru motivul că suprafaţa de teren expropriată se suprapune cu o suprafaţă de teren aflată în proprietatea altui proprietar, respectiv SC A.D. SA.

Existenţa unui impediment în legătură cu eliberarea sumei de către unitatea bancare, există în cazul în care mai multe persoane pretind în contradictoriu dreptul real, situaţie care obligă expropriatorul să consemneze despăgubirea pe numele tuturor părţilor aflate în litigiu, potrivit art.16 alin.2 lit. c) din Normele metodologice evocate.

Cu privire la imobilul în cauză, expropriatorul nu a făcut dovada niciunui litigiu, având ca obiect dreptul de proprietate şi de natură să justifice refuzul acestuia de a cere unităţii bancare eliberarea sumei către reclamant, motiv pentru care, în mod corect, instanţa de fond a apreciat refuzul nejustificat şi a obligat pârâţii la plata sumei reprezentând despăgubirea pentru imobilul expropriat.

Apelantul a criticat soluţia şi pentru aprecierea eronată a datei de la care reclamantul poate să pretindă dobânzi legale aferente sumei.

Instanţa de fond a obligat pârâţii la plata dobânzii legale aferente sumei reprezentând despăgubirile de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.

În lipsa unei convenţii privitoare la rata dobânzii pentru plata unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plată a unei rate băneşti a fost reglementată dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare în condiţiile OG nr.13/2011, privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Apelantul, în justificarea motivului de nelegalitate, a susţinut că momentul de la care reclamantul poate să pretindă dobânzi legale este acela în care îşi dovedeşte dreptul de proprietate.

Actul exproprierii a fost dispus de către autoritatea publică în considerarea reclamantului ca titular al dreptului de proprietate, neexistând la data exproprierii niciun dubiu în legătură cu dreptul său, fiindcă, în caz contrar, statul ar fi trecut în proprietatea sa imobilul aflat în proprietatea altei persoane decât aceea a titularului, operaţie juridică apreciată ca fiind contrară principiului legalităţii.

În lipsa oricărui litigiu în legătură cu dreptul de proprietate, aşa după cum s-a arătat, pârâtul nu poate să refuze plata, reprezentând despăgubirea imobilului, refuzul fiind de natură să întârzie repararea despăgubirii ca urmare a exproprierii şi, pe cale de consecinţă, să-l îndreptăţească pe reclamant să pretindă plata dobânzilor.

Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neexecutarea la termen a plăţii, respectiv la scadenţă, reprezintă o dobândă penalizatoare, potrivit art.1 alin.1 pct.3 din OG nr.13/2011, ce se cuvine creditorului, astfel că instanţa de fond a apreciat momentul calculului dobânzii în raport de acest text de lege.

Pentru toate aceste argumente, soluţia primei instanţe îndeplineşte toate condiţiile de legalitate şi temeinicie, urmând să fie păstrată prin respingerea apelului ca nefondat, în baza art.480 Cod procedură civilă.

Pentru culpa sa procesuală, apelantul va fi obligat să-i plătească intimatului reclamant cheltuieli de judecată, în baza art.453 Cod procedură civilă.
6. Bunurile mobile devenite imobile prin incorporare. obiect al Legii nr.10/2001, privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989

Art. 6 din Legea nr.10/2001
În înţelesul noţiunii de imobil potrivit art.6 din Legea nr.10/2001, privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sunt incluse şi bunurile mobile încorporate într-o construcţie.

Destinaţia de bun incorporat natural sau artificial cu caracter permanent trebuie să existe la data preluării imobilului construcţie.
(Decizia civilă nr.1801/04.11.2015)
Prin cererea formulată la data de 9 decembrie 2014, reclamantul P.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Drăgăşani anularea Dispoziţiei nr. 917/2014 de respingere a notificării nr.67 din 17.10.2013, cu obligarea pârâtului la restituirea unui cazan de fabricat ţuică (alambic), cu capacitatea de 150 l şi greutatea de 90 kg. aramă alimentară sau, în situaţia în care acesta nu ai există, achitarea contravalorii acestuia.

În motivare, reclamantul a arătat că prin Notificarea nr.67/17.10.2013 formulată conform prevederilor Legii nr.10/2001, art. 6, art. 20, art.22, art. 23, art. 25 ale Legii nr. 165/2013, a solicitat Primăriei Drăgăşani restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri băneşti pentru un cazan de fabricat ţuică (alambic), care a fost predat de bunicul acestuia, preotul P.D., la Centrul de colectare produse alcoolice şi Distilate, secţia nr.10 Horezu, conform procesului verbal din 16 iulie 1952.

A mai arătat că a solicitat pârâtului să se conformeze dispoziţiilor legale, respectiv să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau despăgubiri. Preluarea bunului s-a făcut prin acte nelegale ce au avut la bază o cauză ilicită şi abuzivă din partea statului, respectiv prin Decretul nr.92/1950.

Referitor la decizia de respingere a notificării ca tardiv introdusă, reclamantul a arătat că actualizarea Legii nr.10/2001 s-a realizat în luna iulie 2013, iar notificarea nr.67/2013 a fost expediată prin executorului judecătoresc D.M. la data de 17.10.2013, fiind înregistrată la Primăria Drăgăşani la data de 21.10.2013, deci în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de lege.

A mai susţinut reclamantul că notificarea a fost înaintată în termenul legal, Primarul Municipiului Drăgăşani fiind cel care a emis decizia de respingere a acesteia, la peste 13 luni de la înregistrare.

Pe de altă parte, reclamantul a arătat că a solicitat restituirea bunului atât prin Notificarea nr.346/2001 adresată Prefectului Judeţului Vâlcea şi care a format obiectul dosarului nr.1221/2001, cât şi prin cererea înregistrată la Primăria Drăgăşani sub nr.26068/29.11.2005, formulată în baza Legii nr.247/2005.

Urmare a acestor demersuri, prin adresa nr.1221/2005, Prefectura Vâlcea i-a comunicat faptul că dosarul nr.346/2001 a fost trimis spre competentă soluţionare Primăriei Drăgăşani. În schimb, Primăria Drăgăşani nici până la această dată nu i-a comunicat un răspuns la cererea formulată în baza Legii nr.247/2005.

În final, reclamantul a solicitat şi chemarea în garanţie a Primarului Municipiului Drăgăşani şi obligarea acestuia la plata daunelor morale în cuantum de 2000 lei, la daune materiale în cuantum de 100 lei despăgubiri de 20% din salariul minim brut pe economie pe fiecare zi de întârziere, calculate de la data înregistrării notificării, respectiv 17 oct. 2013.

Prin întâmpinare, pârâtul Primarul Municipiului Drăgăşani a solicitat respingerea acţiunii ca nelegală şi netemeinică, cu consecinţa menţinerii Dispoziţiei nr.917/2014 ca legala, raportat la faptul ca Notificarea nr.67/2013 a fost formulata tardiv, conform prevederilor dispoziţiilor Legii nr.10/2001.

Astfel, conform art.22 alin.1 din Legea nr.10/2001: "Persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil."

În condiţiile în care reclamantul P.D. a formulat Notificarea nr.67/2013 la data de 17.10.2013, nerespectându-se nici termenul de 6 luni care a fost prelungit succesiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.109/2001 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.145/2001, pârâtul consideră ca Dispoziţia nr.917/2014, prin care a fost respinsa ca tardiva Notificarea nr.67/2013, este legala si temeinica.

Un alt aspect care trebuie reţinut, a arătat pârâtul, este faptul ca pe lângă tardivitatea formulării Notificării nr.67/2013, acesta nu a respectat nici prevederile art.22 alin.3, potrivit cărora: "Notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripţie îşi are sediul persoana juridică deţinătoare a imobilului. Executorul judecătoresc va înregistra notificarea şi o va comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării". In acest sens se poate observa din conţinutul Notificării nr.67/2013, că obiectul notificării îl constituie un cazan de fabricat ţuica predat de bunicul reclamantului la Horezu si nu la Drăgăşani, unde a fost transmisa Notificarea.

Astfel, prin procesul-verbal din 16 iulie 1952, bunicul acestuia, preotul P.D., a depus la Centrul de colectare produse alcoolice şi Distilate, secţia nr.10 Horezu, această depunere fiind ca atare o depunere de obiecte nedatorate, dar obligat prin acte nelegale de fi depus, având la bază o cauză ilicită şi abuziva din partea statului.

În aceste condiţii, în care preluarea bunului a fost făcută de către reprezentanţii statului din localitatea Horezu, pârâtul a considerat că notificarea trebuia transmisă Primăriei oraşului Horezu şi nicidecum Primăriei municipiului Drăgăşani.

Un ultim aspect învederat de pârât s-a referit la faptul ca obiectul Notificării nr.67/2013 este un cazan de ţuică, care a fost depus de către bunicul reclamantului la Centrul de Colectare Produse Alcoolice şi Distilate, Secţia nr.10 Horezu, care nu face obiectul Legii nr.10/2001.

Prin sentinţa civilă nr.603 din data de 7 mai 2015, Tribunalul Vâlcea a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant, luând act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul P.D. a solicitat obligarea pârâtului la restituirea unui cazan de fabricat ţuică (alambic), cu capacitatea de 150 l şi greutatea de 90 kg. aramă alimentară sau, în situaţia în care acesta nu mai există, achitarea contravalorii acestuia, in motivarea cererii arătând că prin Notificarea nr.67/17.10.2013 formulată conform prevederilor Legii nr.10/2001 si ale Legii nr.165/2013, a solicitat Primăriei Drăgăşani restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri băneşti pentru un cazan de fabricat ţuică (alambic), care a fost predat de bunicul acestuia, preotul P.D., la Centrul de colectare produse alcoolice şi Distilate, secţia nr.10 Horezu, conform procesului verbal din 16 iulie 1952.

Reclamantul a invocat ca şi temei de drept dispoziţiile Legii nr.10/2001 şi ale Legii nr.165/2013.

Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.10/2001 „imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr.139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi’’.

Potrivit art.2 alin.1 din acelaşi act normativ „în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege:

a) imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi prin alte acte normative de naţionalizare;

b) imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist;

c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donaţiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donaţiile făcute statului şi altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul civil*), în acest din urmă caz dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă;

d) imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate;

e) imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul Decretului nr.111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;

f) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau în Buletinul Oficial;

g) imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensaţii echitabile;

h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare;

i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat’’.

Conform art.6 alin.1 din acelaşi act normativ ”prin imobile, în sensul prezentei legi, se înţeleg terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii’’, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol ”masurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse’’.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art.1 alin.1, art.2 alin.1 şi art.6 alin.1 si 2 din Legea nr.10/2001, mai sus menţionate, rezultă ca Legea nr.10/2001 priveşte două categorii de bunuri, respectiv: terenuri, cu sau fără construcţii, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii; utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul.

Or, cazanul pentru fabricat ţuică, a cărui restituire a solicitat-o reclamantul prin cererea de chemare în judecată, nu constituie un bun imobil, ci un bun mobil, astfel încât nu se poate solicita restituirea acestuia în temeiul art.6 alin.1 din Legea nr.10/2001.

De asemenea, tribunalul a reţinut că în cauză nu sunt aplicabile nici dispoziţiile alin.2 al art.6, cazanul de ţuică neputând fi considerat ca fiind un utilaj sau o construcţie preluată odată cu imobilul.

Totodată, din cererea de chemare în judecată şi din actele dosarului nu rezultă că respectivul cazan de ţuică ar fi fost preluat concomitent cu vreun imobil, dimpotrivă reclamantul învederând că respectivul imobil ar fi fost predat de bunicul acestuia, preotul P. D., la Centrul de colectare produse alcoolice şi Distilate, secţia nr.10 Horezu, conform procesului verbal din 16 iulie 1952, predarea cazanului de ţuică nefiind făcută concomitent cu predarea vreunui imobil.

Pe de alta parte, în condiţiile în care cazanul de fabricat ţuica nu formează obiect de reglementare al Legii nr.10/2001, reclamantul nu putea obţine nici restituirea în natură a acestuia şi nici despăgubirii reprezentând contravaloarea acestuia.

Tribunalul a constatat ca nu sunt incidente nici dispoziţiile Legii nr.165/2013, invocate de reclamant ca şi temei de drept, respectivele dispoziţii fiind aplicabile exclusiv bunurilor imobile, aspect care rezulta din titlul introductiv al Capitolului II din respectiva lege, intitulat „restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist’’, precum şi din dispoziţiile art.1 alin.1 din respectivul act normativ, conform cărora „(1) Imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură’’.

Totodată, potrivit alin.2 teza I al aceluiaşi articol ,,în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent I’’.

Pe de alta parte, în condiţiile în care cazanul de fabricat ţuica nu formează obiect de reglementare al Legii nr.165/2013, reclamantul nu poate obţine nici restituirea în natură a acestuia şi nici despăgubiri reprezentând contravaloarea lui.

În condiţiile în care cazanul de ţuică solicitat a fi restituit nu formează obiect de reglementare al Legii nr.10/2001 şi al Legii nr.165/2013, dispoziţii legale invocate de reclamant ca şi temeiuri de drept, instanţa a respins cererea formulată de reclamant ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr.603 din data de 7 mai 2015 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, a formulat în termen apel reclamantul P.Şt.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât instanţa a respins nelegal cererea de chemare în judecată.

În motivarea apelului, reclamantul a arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a apreciat că bunul cazan de fabricat ţuică (alambic) nu constituie un bun imobil, astfel că nu se încadrează în dispoziţiile art.1 alin.1, art.2 alin.1 lit.a-i, art.6 alin.1, 2 din Legea nr.10/2001.

A apreciat reclamantul că întrucât s-a dispus restituirea bunurilor imobile situate în oraşul Băile Govora, preluate abuziv de statul român, iar cazanul de ţuică era instalat la subsolul casei de locuit, acestuia îi erau aplicabile dispoziţiile art.6 alin.1 din Legea nr.10/2001, şi trebuia restituit în natură sau acordate despăgubiri.

Acest cazan de ţuică, potrivit probelor administrate în cauză a fost predat forţat de bunicul său către Centrul de colectare produse alcoolice şi distilare Horezu.

Întrucât a făcut toate dovezile necesare, a apreciat că apelul este fondat şi pentru că nu a fost lămurită pe deplin situaţia de fapt a solicitat anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimatul Primarul Municipiului Drăgăşani nu a formulat întâmpinare.

Prin decizia civilă nr. 1801/04.11.2015, Tribunalul Vâlcea a respins apelul formulat de reclamant, reţinând următoarele:

Domeniul pentru aplicarea Legii nr.10/2001, lege cadru în materia restituirii bunurilor preluate abuziv de Statul Român, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, include în primul rând bunurile imobile, astfel cum sunt definite prin art.6 alin.1, respectiv terenuri cu sau fără construcţii, cu oricare din destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv.

Legea nr.10/2001, prin art.6 vizează două cazuri în care persoanele îndreptăţite pot beneficia de măsurile reparatorii: o primă ipoteză este aceea a bunurilor imobile prin încorporare în construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării abuzive (alin.1) şi o a doua situaţie este aceea în care utilajele şi instalaţiile au fost preluate abuziv de către stat sau de alte persoane juridice, odată cu imobilul.

Prima situaţie aceea a bunurilor devenite imobile prin încorporare în construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, ca în speţa de faţă nu se încadrează în aceste dispoziţii şi nici în dispoziţiile art.6 alin.2 din Legea nr.10/2001, care se referă la „utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul”.

Aşa cum a arătat reclamantul, cazanul de ţuică a fost predat de bunicul său la o altă dată, decât cea a preluării imobilelor.

Mai mult, cum bunurile mobile, devenite imobile prin încorporare, sunt accesorii ale imobilelor prin natura lor, nu pot forma obiect de sine stătător al unei acţiuni întemeiată pe Legea nr.10/2001.

Pentru aceste bunuri mobile, se pot solicita măsuri reparatorii numai odată cu măsurile reparatorii solicitate pentru imobilul prin natura sa, preluat odată cu bunurile mobile, în acest sens fiind şi practica judiciară.

Reclamantul a invocat şi dispoziţiile Legii nr.165/2013, însă nici aceste dispoziţii nu pot fi aplicate în cauză, întrucât bunul imobil solicitat a fi restituit nu face obiectul de reglementare al aceste legi.

Aşa fiind în considerarea celor arătate mai sus, Curtea a apreciat că apelul nu este fondat şi, pe cale de consecinţă, în baza art.480 din Noul Cod de procedură civilă, a fost respins.



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   24
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə