Cererea de înfiinţarea a popririi asiguratorii se soluţionează potrivit regulilor aplicabile sechestrului asigurator reglementate de art. 952 Cod procedură civilă – actualul art. 953 din acelaşi cod

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.38 Mb.
səhifə4/24
tarix31.10.2017
ölçüsü1.38 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   24

7. Conţinutul principiului disponibilităţii în procesul civil
Art. 9 Cod procedură civilă
Principiul disponibilităţii se manifestă, atât înainte de sesizarea instanţei, cât şi în cursul procesului civil, în sensul că persoana interesată poate hotărî sau nu declanşarea procedurii civile, iar în cadrul acesteia, stabileşte limitele procesului prin cereri şi apărări.

De asemenea, în condiţiile legii partea poate renunţa la judecată în tot sau în parte, la drept sau poate să stingă litigiul printr-o tranzacţie.

În baza aceluiaşi principiu părţile îşi manifestă dreptul de a renunţa la exercitarea căilor de atac sau la executarea hotărârii, potrivit art. 9 Cod procedură civilă.

(Decizia civilă nr.1858/11.11.2015)
Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 06.03.2015, reclamanta P. E. a chemat în judecată pe pârâta C.J.P. Argeş, solicitând: obligarea pârâtei să-i revizuiască drepturile de pensie pentru limită de vârstă luând în considerare un stagiu complet de cotizare de 25 de ani şi 9 luni potrivit anexei nr.3 la Legea nr.19/2000; obligarea pârâtei la plata diferenţelor de drepturi de pensie cuvenite pe ultimii trei ani, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost înscrisă la pensie pentru limită de vârstă la data de 24.03.2006, beneficiind de reducerea vârstei de pensionare ca urmare a faptului că a desfăşurat activitate peste 31 ani in grupa a II-a de muncă.

A învederat reclamanta că la determinarea drepturilor sale de pensie pârâta a luat în considerare în mod greşit un stagiu complet de cotizare de 27 de ani şi 8 luni, iar nu stagiul complet de cotizare prevăzut de anexa 3 la Legea nr.19/2000, de 25 de ani şi 9 luni, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr.4/4.04.2011 pronunţată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, ceea ce a dus şi la un cuantum mai mic al pensiei.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, s-a arătat că prin decizia nr.286366/14.09.2006, reclamanta a fost înscrisă la pensie pentru limită de vârstă, începând cu data de 24.03.2006, în condiţiile Legii nr.19/2000.

Referitor la pretenţiile reclamantei, s-a susţinut că sunt lipsite de temei legal, întrucât Legea nr.19/2000 în baza căreia aceasta a fost înscrisă la pensie pentru limită de vârstă a fost abrogată la data de 1.01.2011, iar decizia de pensionare a rămas definitivă potrivit art.87 şi art.88 din Legea 19/2000.

Tribunalul Argeş, Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.1063/2015 din data de 12 mai 2015, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta să revizuiască drepturile de pensie pentru limită de vârstă ale reclamantei utilizând la determinarea punctajului mediu anual un stagiu complet de cotizare de 25 de ani şi 9 luni.

De asemenea, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei diferenţele de drepturi de pensie rezultate, conform celor dispuse mai sus, începând cu data de 06.03.2012 şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin decizia nr.286366/16.10.2006, reclamanta a fost înscrisă la pensie pentru limită de vârstă începând cu data de 24.03.2006, în condiţiile Legii nr.19/2000, cu reducerea vârstei standard de pensionare, ca urmare a activităţii desfăşurate în grupa a II-a de muncă timp de 31 de ani şi 14 zile. În această decizie pârâta a reţinut că vârsta standard de pensionare a reclamantei este de 58 de ani şi 10 luni, iar stagiul complet de cotizare de 27 de ani şi 8 luni.

Prin prezenta acţiune, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să-i revizuiască drepturile de pensie pentru limită de vârstă luând în considerare un stagiu complet de cotizare de 25 de ani şi 9 luni potrivit anexei nr.3 la Legea nr.19/2000; obligarea pârâtei la plata diferenţelor de drepturi de pensie cuvenite pe ultimii trei ani, cu cheltuieli de judecată.

Cu privire la această solicitare, instanţa de fond a reţinut că drepturile de pensie pentru limită de vârstă ale reclamantei s-au născut în baza Legii nr.19/2000, act normativ care trebuie avut în vedere pentru a se verifica dacă pârâta a aplicat în mod corect dispoziţiile legale privind vârsta standard de pensionare şi stagiul complet de cotizare.

Astfel, potrivit art.41 alin.2 din Legea nr.19/2000 „Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin creşterea vârstelor de pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani pentru bărbaţi, conform eşalonării prevăzute în anexa nr.3.”, iar potrivit art.41 alin.4 „Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei şi de 35 de ani pentru bărbaţi. Atingerea stagiului complet de cotizare se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin creşterea acestuia, pornindu-se de la 25 de ani pentru femei şi de la 30 de ani pentru bărbaţi, conform eşalonării prevăzute în anexa nr.3.”

Având în vedere anexa nr.3 la Legea nr.19/2000, potrivit dispoziţiilor mai sus-menţionate, precum şi data formulării cererii de înscriere la pensie pentru limită de vârstă, respectiv martie 2006, a rezultat că, în cazul reclamantei, vârsta standard de pensionare era de 57 de ani şi 9 luni, iar stagiul complet de cotizare de 25 de ani şi 9 luni, contrar menţiunilor pârâtei din decizia de înscriere la pensie pentru limită de vârstă.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr.4/4.04.2011, prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, statuându-se că „Modalitatea de stabilire a vârstei standard de pensionare şi a stagiului complet de cotizare utilizate pentru determinarea punctajului mediu anual în operaţiunile de calculare a pensiilor din sistemul public, pentru persoane ale căror drepturi s-au deschis începând cu data de 1 aprilie 2001 şi care beneficiază de reducerea vârstei de pensionare potrivit legii, se realizează prin raportare la dispoziţiile anexei nr.3 la Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, în sensul că beneficiază de reducerea vârstelor standard de pensionare care se determină în funcţie de data formulării cererii de pensionare.”

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că „Din interpretarea prevederilor art. 41 din lege, coroborat cu anexa nr.3 la lege, rezultă că voinţa legiuitorului a fost aceea de a porni în stabilirea vârstei de pensionare şi a stagiului de cotizare de la data la care a fost depusă cererea de pensionare, iar nu de la data naşterii asiguratului, aceasta fiind şi ordinea logică, atât timp cât valorile vârstei de pensionare şi ale stagiului de cotizare sunt diferite în raport cu perioada de timp, iar nu fixe.

Această creştere treptată a valorilor s-a realizat conform unui grafic de eşalonare prevăzut în anexa nr.3 la Legea nr.19/2000.

Prima coloană din tabel cuprinde intervalele de timp în care se face eşalonarea (decembrie 2005 – martie 2006).

Prin urmare, semnificaţia întregului tabel este aceea că, în perioada indicată în prima coloană, vârsta standard de pensionare, stagiul minim de cotizare şi stagiul complet de cotizare sunt cele indicate în coloanele 2-4.”

Prin urmare, pensia reclamantei trebuia determinată pe baza unui stagiu complet de cotizare de 25 ani şi 9 luni şi nu de 27 de ani şi 8 luni.

Posibilitatea revizuirii drepturilor de pensie este reglementată de art.107 din Legea nr.263/2010, care stabileşte că se operează, din oficiu sau la cererea pensionarului, modificările ce se impun, atunci când se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, fără a se distinge după momentul iniţial sau legea în baza căreia au fost stabilite aceste drepturi.

Faţă de considerentele de fapt şi de drept expuse, instanţa de fond admis acţiunea şi a obligat pârâta să revizuiască drepturile de pensie pentru limită de vârstă ale reclamantei utilizând la determinarea punctajului mediu anual un stagiu complet de cotizare de 25 de ani şi 9 luni.

În baza dispoziţiilor art.107 alin.2 din Legea nr.263/2010, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului diferenţele de drepturi de pensie începând cu data de 6.03.2012.

Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, au declarat apel reclamanta P.E. şi pârâta C.J.P. Argeş, criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispoziţiile art.480 şi următoarele NCPC.

Reclamanta a criticat sentinţa instanţei de fond sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, în sensul că deşi apelanta-pârâtă a pierdut procesul, instanţa de fond a dispus reducerea onorariului la 800 lei în mod nejustificat şi fără a motiva în vreun fel această reducere, situaţie faţă de care au fost încălcate dispoziţiile art.451, art.452 şi art.453 NCPC, sens în care solicită admiterea apelului sub aspectul acordării în integralitate a acestor cheltuieli de judecată în cuantum de 1.500 lei.

Pârâta a criticat sentinţa instanţei de fond, pe considerentul că prima instanţă în mod nelegal a dispus admiterea acţiunii, raportat la emiterea unei noi decizii de pensie, care să respecte prevederile Anexei nr.3 din Legea nr.19/2000, atâta vreme cât această lege a fost abrogată la data de 1.01.2011, atunci când a intrat în vigoare Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii, şi pe de altă parte, decizia emisă de către apelanta-pârâtă iniţial este legală.

Prin decizia civilă nr. 1858/11.11.2015, Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă a admis apelurile declarate de apelanta-reclamantă şi de apelanta-pârâtă; a dispus anularea sentinţei şi pe fond, a luat act de renunţarea la judecată a apelantei-reclamante.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

În şedinţa din 11 noiembrie 2015, s-a prezentat personal apelanta-reclamantă, care a învederat instanţei prin procurator, că îşi însuşeşte cererea de renunţare la judecată, iar apelanta-pârâtă a precizat că este de acord ca în această fază procesuală instanţa să ia act de renunţarea la judecată, motiv pentru care faţă de principiul disponibilităţii părţilor, Curtea a procedat ca atare, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.406 alin.5 NCPC şi raportat la următoarele considerente:

Astfel, Curtea a luat act de renunţarea la judecata acţiunii formulată de către apelanta-reclamantă, deoarece părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop, iar prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că, părţile pot determina nu numai existenţa procesului prin declanşarea procedurii judiciare, însă şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supusă judecăţii.

Aşa fiind, principiul disponibilităţii cuprinde atât dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării, însă şi dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul, precum şi dreptul părţii de a efectua acte procedurale de dispoziţie, respectiv renunţarea la judecată, renunţarea la dreptul subiectiv civil dedus judecăţii, achiesarea sau tranzacţia, precum şi dreptul de a exercita sau nu căile de atac prevăzute de lege.

Faţă de cele arătate mai sus, Curtea având în vedere dispoziţiile art.406 alin.5 NCPC, precum şi principiul disponibilităţii părţilor, a admis apelurile declarate de părţi şi a anulat sentinţa instanţei de fond, în sensul că a luat act de renunţarea la judecată a acţiunii formulată de apelanta-reclamantă.


8. Principiul bunei - credinţe reglementat de art. 970 Cod civil – art. 1170 Noul Cod civil aplicabil deopotrivă şi contractelor individuale de muncă
Art. 970 Vechiul Cod civil – art. 1170 Noul Cod civil
Omisiunea angajatorului de a descrie o faptă, care poate întruni elementele constitutive ale unei abateri disciplinare în sensul art.247 alin. 2 Codul muncii, nu constituie motiv de înlăturare a răspunderii disciplinare, deoarece contractul individual de muncă produce şi alte efecte impuse de echitate sau natura obligaţiei potrivit principiului bunei – credinţe, reglementat de art.970 vechiul Cod civil (art.1170 Noul Cod civil) aplicabil deopotrivă şi contractelor individuale de muncă.

O faptă săvârşită de salariat în legătură cu munca contrară efectelor pe care le produce contractul individual de muncă potrivit naturii obligaţiei sau în raport de principiul echităţii, chiar dacă nu este descrisă în mod concret ca abatere disciplinară constituie temeiul aplicării unei sancţiuni cu acest caracter.
(Decizia civilă nr. 369/12.11.2015)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 30.03.2012, contestatorul I.R.F. a solicitat în contradictoriu cu SC H. – L. România SRL, pronunţarea unei hotărâri prin care să se desfiinţeze decizia de concediere nr.197/21.02.2012, sancţiune în urma căreia contestatorul să fie reintegrat pe postul avut anterior, iar intimata să-i plătească drepturile salariale de la data concedierii şi până la data reintegrării efective.

S-a mai solicitat obligarea intimatei la plata sumei de 1.800 euro, reprezentând diurna pentru cursele externe pe care trebuia să le efectueze la data de 23.11.2012, precum şi pentru diurna de care a lipsit urmare a concedierii.

În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat, în esenţă, că începând cu anul 2006 şi până la data de 21.02.2012, contestatorul a fost salariatul intimatei, ocupând postul de şofer.

În lipsa unui preaviz, a notei explicative privitoare la abaterile disciplinare, s-a emis decizia de concediere în condiţii de nelegalitate, actul fiind comunicat contestatorului cu încălcarea drepturilor juridice privind termenul de comunicare.

De asemenea, s-a motivat netemeinicia deciziei pentru lipsa abaterilor disciplinare reţinute în sarcina contestatorului, respectiv pentru nejustificarea cantităţii de 8172,19 litri de motorină.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.9240/20 decembrie 2012, a respins contestaţia ca nefondată.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin decizia nr.197/21.02.2012 a încetat contractul individual de muncă ca urmare a săvârşirii unei abateri disciplinare de către contestator, constând în încălcarea prevederilor referitoare la diurnă şi consumul nejustificat de combustibil.

Decizia de sancţionare i-a fost comunicată contestatorului în termen de 5 zile calendaristice de la data emiterii, prin curierat rapid.

Anterior emiterii deciziei, angajatoarea, prin adresa nr.90/24.01.2012, a convocat contestatorul pentru efectuarea cercetării disciplinare, însă acesta de pe urmă a refuzat primirea actului de convocare.

Deşi a refuzat primirea actului de convocare, contestatorul a fost prezent la cercetarea disciplinară, fiind îndeplinite sub acest aspect condiţiile prevăzute de art.251 din Codul muncii.

Cu privire la fondul abaterilor disciplinare, instanţa de fond a reţinut că nu s-a justificat de către contestator consumul unei cantităţi de 8172,19 litri de combustibil, apărarea sa, potrivit cu care a dat cardul de alimentare şi altor colegi, fiind lipsită de relevanţă juridică.

Împotriva sentinţei a formulat recurs contestatorul pentru motive de nelegalitate, prevăzute de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Sentinţa a fost casată de către această curte prin decizia civilă nr.164/27.01.2014, prin care a fost admis recursul pentru motivul de nelegalitate al încălcării principiului contradictorialităţii.

Instanţa de recurs a reţinut că după închiderea dezbaterilor, dar înainte de pronunţarea hotărârii, reprezentantul convenţional al contestatorului a depus o cerere de repunere pe rol a cauzei în vederea suplimentării probelor, act cu privire la care instanţa de fond nu a făcut referire.

După casarea cu trimitere spre rejudecare, Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.904 pronunţată şa 22 aprilie 2015, a respins contestaţia ca nefondată.

Instanţa de fond a reţinut că decizia de concediere îndeplineşte condiţiile de legalitate atât sub aspectul legalităţii, cât şi acela al temeiniciei.

Sub aspectul legalităţii, angajatoarea a respectat condiţiile prevăzute de lege, în sensul că a convocat contestatorul la sediul său pentru efectuarea cercetării disciplinare pentru data de 01.02.2012, dată la care acesta s-a prezentat la comisia de cercetare unde a susţinut că a predat cardul de alimentare cu combustibil şi altor colegi, motiv pentru care nu poate prezenta bonuri de justificare a consumului de combustibil.

Apărările contestatorului au fost consemnate în procesul-verbal care a stat la baza deciziei de sancţionare disciplinară.

Sancţiunea a fost aplicată în termenul de prescripţie reglementat de art.268 alin.1 Codul muncii, îndeplinind condiţiile şi de temeinicie, pentru că nu s-a putu justifica de către contestator consumul de combustibil de 8172,19 litri de motorină.

Împotriva hotărârii a formulat recurs contestatorul pentru motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivului de recurs, s-a arătat că instanţa de fond a apreciat eronat asupra motivului de legalitate a deciziei de concediere, prevăzut de art.252 lit.c din Codul muncii, potrivit căruia, lipsa motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat este sancţionată cu nulitatea absolută a deciziei de concediere.

De asemenea, a soluţionat greşit excepţia prescripţiei sancţiunii disciplinare prevăzută de art.252 alin.1 din Codul muncii şi nu a manifestat rol activ în aflarea adevărului, administrând proba cu martori, pentru a face dovada existenţei unui obicei de a se împrumuta cardul de alimentare cu combustibil.

S-a mai motivat că regulamentul de ordine internă nu prevede sancţiunea disciplinară pentru fapta reţinută în sarcina contestatorului, iar sancţiunea aplicată nu a fost corect individualizată.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 369/12.11.2015, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul I.R.F.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

Decizia de concediere sub sancţiunea nulităţii absolute trebuie să cuprindă în conţinutul său şi motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, potrivit art.252 alin.2 lit.c din Codul muncii.

Prin decizia de concediere nr.197/21.02.2012 s-a reţinut în sarcina contestatorului fapta de a nu justifica consumul unei cantităţi de 8172,19 litri de motorină.

În procesul-verbal încheiat la data de 01.02.2012 de către comisia de disciplină întrunită pentru efectuarea cercetării disciplinare, s-a făcut menţiunea contestatorului, potrivit căreia, lipsesc bonurile de motorină pentru că a împrumutat cardul de alimentare şi altor şoferi, angajaţi ai intimatei, aceştia omiţând să introducă bonurile şi refuzând recunoaşterea alimentării cu combustibil în modalitatea arătate de către contestator.

Apărările la care se referă dispoziţiile art.252 alin.2 lit.c din Codul muncii sunt unele care tind să demonstreze lipsa abaterii disciplinare sau a existenţei oricărui element de natură să atragă aplicarea unei sancţiuni disciplinare, respectiv să ajute la individualizarea acestei sancţiuni.

Menţiunea făcută de către contestator, în sensul că a împrumutat cardul de alimentare şi altor persoane, care nu mai recunosc acest act, nu are semnificaţia unei apărări, în sensul la care se referă textul de lege enunţat, deoarece nu are relevanţa juridică a exonerării de răspundere disciplinară sau a atenuării a acestei răspunderi, în lipsa unei dovezi din care să rezulte posibilitatea sa acceptată de către angajatoare de a împrumuta cardul şi altor şoferi, chiar dacă sunt salariaţii aceleiaşi persoane.

Lipsa relevanţei menţiunii făcută de contestator, de apărare, a fost motivul pentru care intimata nu a trecut în conţinutul deciziei şi argumentele care au sprijinit soluţia înlăturării acestei precizări.

Contestatorul a criticat soluţia instanţei de fond şi pentru motivul că au fost aplicate greşit dispoziţiile art.252 alin.1 din Codul muncii, care reglementează termenul în care angajatorul poate să aplice sancţiunea disciplinară.

Angajatorul a dispus aplicarea sancţiunii disciplinare în termen de 30 de zile calendaristice de la data la care a luat cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Abaterea disciplinară a fost constatată în urma efectuării cercetării disciplinare prin procesul-verbal încheiat la 01.02.2012 de către comisia de disciplină.

Angajatorul a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare la data înregistrării procesului-verbal, astfel că, în raport de data de 21.02.2012, când s-a emis decizia de aplicare a sancţiunii, nu a fost depăşit termenul de 30 de zile calendaristice, fiind respectate dispoziţiile art.252 alin.1 din Codul muncii.

A fost criticat, de asemenea, rolul activ al instanţei pentru că nu s-au administrat probe cu martori, având ca teză probatorie existenţa unei practici de împrumut a cardului de alimentare cu combustibil între şoferi.

Instanţa de fond nu a administrat proba, fiindcă nu a considerat-o relevantă în aflarea adevărului.

Principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art.129 alin.5 Cod procedură civilă, presupune obligaţia acestuia de a stărui prin toate mijloacele în aflarea adevărului în cauză.

Manifestarea rolului activ presupune, printre altele, şi suplimentarea probelor atunci când sunt necesare pentru lămurirea în întregime a procesului, probele propuse fiind supuse condiţiilor de legalitate pentru a fi încuviinţate una dintre ele este condiţia concludenţei probei.

Apărarea contestatorului în sensul împrumutării cardului şi altor persoane, în lipsa dovedirii acceptului angajatorului pentru un asemenea act, este lipsită de orice relevanţă juridică, astfel că, proba invocată nu trebuia admisă, având ca teză probatorie o astfel de apărare.

Ultimele motive de recurs se refereau la lipsa abaterii disciplinare şi încălcarea regulilor de individualizare a sancţiunii.

Cele două motive au un caracter contradictoriu, deoarece, în lipsa abaterii disciplinare, nu se poate pune în discuţie individualizarea unei sancţiuni.

Dacă, în subsidiar, s-a criticat modul în care a fost individualizată sancţiunea, se poate reţine că imposibilitatea justificării consumului de combustibil constituie o faptă în legătură cu munca săvârşită cu vinovăţie de către salariat prin care s-au încălcat norme legale, reguli din regulamentul intern, clauze din contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă, ordine şi dispoziţii legale ale conducătorilor ierarhici, potrivit art.247 alin.2 din Codul muncii.

Obligaţia contestatorului de a justifica consumul de combustibil este una în legătură cu contractul individual de muncă, chiar dacă nu este prevăzută în mod expres în act, contractul produce şi alte efecte impuse de echitate, „obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”, în raport de principiul bunei credinţe reglementat de art.970 Cod civil cu privire la efectul oricărui contract, principiu care poate să fie aplicabil deopotrivă şi contractului individual de muncă.

Lipsa justificării unei cantităţi de 8172,19 litri de combustibil este consecinţa unei fapte culpabile a salariatului în legătură cu munca sa, care întruneşte elementele constitutive a abaterii disciplinare, reglementată de art.247 alin.2 din Codul muncii, ca temei juridic a aplicării sancţiunii disciplinare.

Potrivit art.250 din Codul muncii, sancţiunea disciplinară o stabileşte angajatorul în raport de împrejurările în care fapta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie salariatului, consecinţele abaterii disciplinare, comportarea generală în serviciu şi eventualele sancţiuni pe care le-a mai suportat anterior.

Nejustificarea unei cantităţi mari de combustibil, precum şi atitudinea salariatului în timpul cercetării disciplinare, în sensul că nu şi-a recunoscut fapta, consecinţele faptei sale, atât cât priveşte efectele păgubitoare în patrimoniul societăţii, dar şi efectele asupra atitudinii celorlalţi şoferi ai acesteia dinainte, reprezintă circumstanţe care justifică aplicarea sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă.

Pentru toate aceste argumente, recursul este nefondat, fiind respins cu această menţiune, în baza art.312 Cod procedură civilă.





Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   24
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə