Cererea de înfiinţarea a popririi asiguratorii se soluţionează potrivit regulilor aplicabile sechestrului asigurator reglementate de art. 952 Cod procedură civilă – actualul art. 953 din acelaşi cod

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.38 Mb.
səhifə9/24
tarix31.10.2017
ölçüsü1.38 Mb.
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   24

3. Competenţa de soluţionare a acţiunilor având ca obiect raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici.

Art. 130 din noul Cod de procedură civilă

Art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici
Curtea constată că instanţa de fond nu a analizat excepţia invocată de pârâtă în condiţiile legii, respectiv art.130 NCPC, în sensul de a proceda la disjungerea cererii formulată de aceşti salariaţi şi a declina competenţa în favoarea secţiei menţionate anterior, ceea ce face justificată critica regăsită în prezenta cale de atac.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 109 din Legea nr.188/199-R Curtea constată că acţiunile care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.

Or, în ceea ce-i priveşte pe cei doi reclamanţi, rezultă că acţiunea formulată de aceştia nu are, ca obiect un raport de serviciu al funcţionarului public, ci au încheiat contract de muncă în condiţiile Legii nr.53/2003, sub a căror reglementare juridică şi-au desfăşurat activitatea în cadrul intimatei - pârâte, norme care completează Legea nr.188/1999-R.

Prin urmare, normele de competenţă derogatorii instituite prin art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, astfel cum a fost modificat prin art. IV din Legea nr. 2/2013, devin incidente în cauză, întrucât litigiul nu are ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, atât timp cât reclamanţii nu au calitatea de funcţionari publici.
(Decizia nr. 1671/R-CONT/08 Octombrie 2015)
Prin acţiunea înregistrată la data de 08.01.2014, reclamantul Sindicatul Funcţionarilor Publici din Finanţe Argeş, reprezentat de GS în calitate de preşedinte, în numele şi pentru SA ş.a, a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză să se dispună anularea Deciziilor nr.***; obligarea la repararea pagubei produse salariaţilor prin reintegrarea în funcţia publică deţinută anterior, precum şi la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate, reactualizate începând cu data eliberării din funcţie şi până la reluarea efectivă a raporturilor de serviciu, cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată în data de 18.07.2014, pârâta a solicitat în principal respingerea acţiunii ca neîntemeiată, precizând că parte din membrii sindicatului, respectiv SA şi VM au calitatea de personal contractual, astfel că instanţa de contencios administrativ nu este competentă material în soluţionarea acţiunii în anulare formulată de aceştia, urmând ca în privinţa lor, cererile să fie date în competenţa Secţiei litigii de muncă şi asigurări sociale din darul Tribunalului Argeş.

Totodată, s-a susţinut că reclamantului ZA i-a încetat raportul de muncă, ca urmare a pensionării medicale.

În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi funcţionari publici, a precizat că eliberarea din funcţie a fost urmarea reorganizării ANAF, conform O.U.G. nr. 74/2013, respectiv Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 1104/2013.

La data de 03.10.2014, Sindicatul pentru salariaţii: MC şi ZA a precizat că aceştia renunţă la judecata cauzei, pe considerentul că au dobândit calitatea de pensionar.

Prin sentinţa nr. 300/13.03.2015, Tribunalul Argeş a respins cererea reclamantului, formulată în nume propriu şi pentru parte din membri acestuia, menţionaţi în cererea introductivă.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat recurs în termen legal de către reclamant, a cărui întemeiere în drept au constituit-o pct. 1, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 NCPC, potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi pentru aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art.488 alin. 1 pct. 1 NCPC, se precizează că instanţa nu era competentă funcţional să judece cererile de anulare a deciziilor de încetare a raporturilor de muncă pentru SA şi VM, aceştia având calitate de personal contractual, soluţia corectă fiind cea de disjungere şi trimitere spre competentă soluţionare către Secţia de litigii de muncă a Tribunalului Argeş.

Recurentul susţine că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra acestui aspect, învederat prin întâmpinare, iar încălcarea dispoziţiilor legale de constituire a completului de judecată atrage pronunţarea unei hotărâri nule, astfel că se impune rejudecarea cauzei de către un judecător specializat în materia procesului determinată după natura obiectului său.

Un alt motiv de recurs vizează încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor care atrag sancţiunea nulităţii, raportat la art. 406 NCPC, întrucât instanţa a omis să ia act de renunţarea la judecată în ceea ce-i priveşte pe ZA şi MC, prin precizarea depusă la fila 79 dosar fond, reclamantul arătând că a renunţat la judecată cu privire la cei doi şi că s-a retras mandatul Sindicatului pentru susţinerea acţiunii cu privire la ei.

Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 şi art. 425 alin. 1 lit. b) NCPC, recurentul susţine că motivarea hotărârii ar trebui să evidenţieze faptul că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, însă instanţa de fond nu a analizat motivele şi probele administrate, iar lipsa oricărei analize concrete a aspectelor de nelegalitate denotă şi lipsa accesului efectiv la o instanţă de judecată, care duce la încălcarea art. 6 din CEDO.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 NCPC, recurentul reiterează criticile formulate în acţiunea precizată, învederând că instanţa de fond nu a avut în vedere dispoziţiile art.10 alin.8 din OUG nr.74/2013 şi nici ale art.24 din HG nr.520/2013, în conformitate cu care personalul direcţiilor generale ale finanţelor publice, care se reorganizează, prin fuziune prin absorbţie, se preia în cadrul Direcţiilor Generale Regionale ale Finanţelor Publice în limita numărului de posturi aprobat, în condiţiile legii.

Cum în numărul de posturi aprobat pentru A.J.F.P. Argeş se încadrează şi posturile deţinute de cei pentru care s-a formulat acţiune în anulare, se regăseşte şi activitatea de Inspecţie Fiscală, Serviciul Colectare, Executare Silită pentru Persoane Fizice, Compartimentul de Presă şi Relaţii Publice, Serviciul Cazier Fiscal este evident că urmare a reorganizării fiecare dintre salariaţii din prezenta cerere trebuia să fie preluat în activitatea A.J.F.P. Argeş, ca structură teritorială a persoanei juridice înfiinţată prin reorganizare, angajaţii neputând fi eliberaţi din funcţie.

Opinează recurentul că se impunea numirea pe noile funcţii şi compartimente a funcţionarilor existenţi, iar examenul se impunea doar dacă pe funcţiile publice din noile structuri se regăseau mai mulţi funcţionari ce deţineau aceleaşi funcţii. În sens contrar, eliberarea din funcţie a celor încadraţi încalcă prevederile art.99 alin.1 lit.b) din Legea nr.188/1999, invocat ca şi temei de drept în fiecare dintre deciziile atacate.

Totodată, s-a invocat prevederea art.100 alin.5 din Legea nr.188/1999 care interzice autorităţii supuse organizării prin reducerea posturilor să mai înfiinţeze timp de un an posturi similare celor desfiinţate.

În fine, a învederat că prin eliberare din funcţiile deţinute anterior au fost încălcate şi dispoziţiile art.27 din acelaşi act normativ privind discriminarea între funcţionarii publici aflaţi în aceeaşi situaţie, astfel cum s-a arătat anterior, dar şi art.3 lit.f) privind stabilitatea în exercitarea funcţiei publice, norme juridice ignorate prin emiterea deciziilor în litigiu.

Curtea, examinând recursul prin prisma criticilor aduse pe temeiurile invocate, reţine că acesta este fondat, pentru cele ce se vor expune în continuare.

În fapt, Curtea constată că prin Deciziile nr.215, 216, 241, 264, 316, 343, 374, 376, 403, 436 şi 464 din 02.08.2013 emise de D.G.R.F.P. Ploieşti – A.J.F.P. Argeş s-a dispus, la data expirării termenului de preaviz, eliberarea din funcţia publică deţinută în cadrul D.G.R.F.P. Ploieşti a reclamanţilor-recurenţi, reprezentaţi de Sindicatul funcţionarilor publici din Finanţe Argeş, având ca temei legal OUG nr.74/2013 şi Ordinul nr.1104/2013 coroborate cu prevederile art.97 lit.c), art.99 alin.1 lit.b) alin.2 şi 7, art.103 şi art.106 din Legea nr.188/1999 (filele 24-40 dosar fond).

Recurenţii au susţinut că deciziile de eliberare din funcţie a căror anulare o solicită sunt nelegale prin aceea că dispoziţiile art.10 alin.8 al OUG nr.74/2013 şi ale art.24 din HG nr.520/2013 reglementează în conţinutul lor obligativitatea pentru instituţia publică care se reorganizează prin fuziune prin absorbţie să preia în limita de posturi aprobată în condiţiile legii personalul structurilor teritoriale în limita numărului de posturi aprobat prin Ordinul nr.1106/2013, dispoziţii pe care pârâta nu le-a respectat încălcând astfel şi prevederile art.99 lit.b) din Legea nr.188/1999, care se referă la eliberarea din funcţie a funcţionarului public din motive neimputabile acestuia.

În întâmpinarea formulată la data de 24 iulie 2014 pârâta a învederat instanţei de judecată că parte din membrii de sindicat menţionaţi în cererea introductivă, respectiv SA şi VM, sunt angajaţi care au raporturi contractuale de muncă cu instituţia publică, astfel că, în ceea ce-i priveşte pe aceştia, competenţa de soluţionare a acţiunii, formulate în numele lor de către sindicat, aparţine Tribunalului Argeş – Secţia de Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale.

Răspunzând acestei critici, având natura unei excepţii de procedură, Curtea, examinând înscrisurile aflate la filele 26, 36 dosar fond, reprezentând deciziile de eliberare din funcţie a celor doi reclamanţi, constată că VM are funcţia de secretar-dactilograf I, gradaţia de salarizare 21, în cadrul Serviciului administrativ, arhivă şi gestionare a formularelor din cadrul D.G.F.P. Argeş, iar SA are funcţia de referent I, gradaţia 5, clasa de salarizare 26, în cadrul aceluiaşi serviciu.

Totodată, observând considerentele şi dispozitivul sentinţei atacate, Curtea constată că instanţa de fond nu a analizat excepţia invocată de pârâtă în condiţiile legii, respectiv art.130 NCPC, în sensul de a proceda la disjungerea cererii formulată de aceşti salariaţi şi a declina competenţa în favoarea secţiei menţionate anterior, ceea ce face justificată critica regăsită în prezenta cale de atac.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 109 din Legea nr.188/199-R Curtea constată că acţiunile care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.

Or, în ceea ce-i priveşte pe cei doi reclamanţi, rezultă că acţiunea formulată de aceştia nu are, ca obiect un raport de serviciu al funcţionarului public, ci au încheiat contract de muncă în condiţiile Legii nr.53/2003, sub a căror reglementare juridică şi-au desfăşurat activitatea în cadrul intimatei - pârâte, norme care completează Legea nr.188/1999-R.

Prin urmare, normele de competenţă derogatorii instituite prin art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, astfel cum a fost modificat prin art. IV din Legea nr. 2/2013, devin incidente în cauză, întrucât litigiul nu are ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, atât timp cât reclamanţii nu au calitatea de funcţionari publici.

Totodată, Curtea constată că potrivit Legii nr.304/2004 este reglementată maniera de distribuire a cauzelor în funcţie de o anumită specializare a magistraţilor în anumite materii sau domenii ale dreptului, care ţine de organizarea judiciară, fără a reprezenta norme de competenţă în sensul avut în vedere de legiuitor, această reglementare subsumându-se regulilor de legală constituire a completului.

Cu toate acestea şi aceste dispoziţii au caracter organic şi imperativ, astfel că încălcarea lor atrage pronunţarea unei hotărâri nule şi presupune imperativul rejudecării cauzei de către judecători specializaţi în materia litigiului, specializare determinată după natura obiectului său, argument ce se opune susţinerii unei soluţii de casare cu reţinere spre rejudecare.

În speţă, neobservând acest aspect, prima instanţă a pronunţat sentinţa analizând şi cererile celor doi reclamanţi, împrejurare faţă de care se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut la art.488 alin.1 pct.1 Noul Cod de procedură civilă, vizând nealcătuirea instanţei potrivit dispoziţiilor legale.

Curtea constată întemeiat şi cel de-al doilea motiv de recurs, prin aceea că nici în ceea ce-i priveşte pe reclamanţii ZA şi MC, instanţa de fond nu a dat dezlegarea corectă, având în vedere cererea precizată în înscrisul depus de aceştia la fila 79 dosar fond, din care rezultă că se renunţă la judecată ca urmare a pensionării acestora, fiind retras mandatul sindicatului pentru susţinerea acţiunii lor.

Aşadar, instanţa de fond nu a observat cererea acestora, dovedită cu înscrisul de la fila 87 dosar fond, în care cei doi reclamanţi sunt menţionaţi în tabelul întocmit de Sindicat ca având calitatea de pensionari, determinând pronunţarea sentinţei cu încălcarea art.406 alin.1 coroborat cu art.9 alin.3 NCPC, fără a da eficienţă principiului disponibilităţii şi instituţiei renunţării la judecată.

De asemenea, întemeiată este şi critica recurentului încadrată pe motivul prevăzut de art.488 pct. 6 raportat la art.425 alin.1 lit. b) Noul Cod de procedură civilă, deoarece pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil în sensul prevederilor legale enunţate motivarea hotărârii trebuie să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale care i-au fost învederate şi care au format convingerea acestuia în soluţia pronunţată, precum şi cele pentru care a înlăturat cererile şi apărările părţilor, dar şi excepţiile invocate şi modul în care acestea au fost soluţionate.

Motivarea hotărârii este o garanţie împotriva arbitrariului permiţând nu numai exercitarea controlului judiciar, dar şi înţelegerea şi acceptarea hotărârii de către justiţiabil, în sensul că acesta se va asigura că pretenţiile sale au fost examinate şi luate în considerare de către judecător.

În caz contrar rezultă că instanţa nu a analizat fondul cauzei şi nu a răspuns motivelor invocate de părţi, ipoteză în care nici controlul judiciar asupra soluţiei pronunţate nu se poate realiza.

Totodată, analiza concretă a aspectelor de nelegalitate enumerate explicit şi chiar repetat în cererea introductivă de instanţă, conduce la justificarea criticii privind încălcarea art.6 din CEDO, cu referire la accesul liber la instanţă, precum şi dreptul la un proces echitabil care nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă.

În strânsă legătură cu aceste două critici rezultă că hotărârea în sine este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a normelor de drept material de către instanţa de fond care nu a supus propriei analize toate incidentele procedurale semnalate de părţi, astfel că nemotivarea hotărârii pronunţate echivalează cu nesoluţionarea fondului.

Faţă de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art. 496 NCPC, a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, care va avea în vedere şi celelalte apărări şi critici dezvoltate de părţi.


4. Condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea TVA.
Art.126 din Legea nr.571/2003

Art.128 din Legea nr.571/2003

Art.134 din Legea nr.571/2003

Art.120 alin.2 din Legea nr.85/2006
În raport de art.126 din Legea nr.571/2003, rezultă că, din punct de vedere al taxei sunt operaţiuni impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ condiţia regăsită la lit. a), respectiv operaţiuni care, în sensul art.128-130 din aceeaşi lege, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii în sfera taxei efectuate cu plată.

Art.128 din Legea nr.571/2003 defineşte livrarea de bunuri ca fiind transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un bun proprietar.

La rândul său, art.134 din acelaşi act normativ defineşte faptul generator şi exigibilitatea taxei.

Faptul generator este considerat a fi faptul prin care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei, intervenind la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor cu excepţiile prevăzute în prezentul capitol, iar pentru livrările de bunuri corporale, inclusiv bunuri imobile, data livrării este considerată data la care intervine transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar.

Exigibilitatea taxei, conform aceluia text legal, intervine la data la care are loc faptul generator.

Coroborând aceste texte cu textele aplicabile ipotezei din prezentul litigiu, mai concret cu prevederile art.120 alin.2 din Legea nr.85/2006, întrucât bunurile pentru care s-a solicitat deducerea TVA au fost achiziţionate de la un agent economic aflat în reorganizare judiciară, Curtea reţine că în cazul vânzării activelor prin licitaţie publică procesul verbal de adjudecare semnat de lichidatorul judiciar constituie titlu de proprietate, dar pentru a opera transferul dreptului de proprietate se impune forma autentică, sens în care contractele vor fi perfectate de notarul public pe baza procesului verbal de licitaţie.
(Decizia nr. 1673/R-CONT/08 Octombrie 2015)
Prin cererea înregistrată la data de 04.03.2014, reclamanta Întreprinderea Individuală BI a solicitat, ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză, să se dispună anularea Deciziei nr.804/27.11.2013, a Deciziei de impunere nr.57474/13.06.2013, precum şi a Raportului de inspecţie fiscală parţială nr.57473/13.06.2013, încheiate de D.G.F.P. Argeş – Activitatea de Inspecţie Fiscală – Serviciul de Inspecţie Fiscală 5, prin care i s-a refuzat acordarea dreptului de deducere a TVA pentru suma de 19.356 lei, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa nr.10/13.01.2015 a admis acţiunea reclamantei şi a dispus desfiinţarea deciziei nr.804/2013, iar pe fond a admis plângerea prealabilă şi a anulat Decizia de impunere nr.57474/2013 şi RIF nr.57473/2013.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat recurs în termen legal de către pârâta D.G.R.F.P. Ploieşti - A.J.F.P. Argeş, criticând-o pentru motivul prevăzut la art.488 pct.8 Noul Cod de procedură civilă, în sensul că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.

Astfel, a susţinut recurenta că prima instanţă s-a rezumat în adoptarea soluţiei la reţinerea ca justificată a prezumţiei potrivit căreia „pentru a putea întocmi actele autentice a fost nevoie de întocmirea documentaţiei cadastrale şi de intabularea dreptului de proprietate, iniţial pe numele societăţii debitoare şi a Comunei Corbi, operaţiuni de durată, astfel că nu mai rezidă la acest moment cele reţinute de organul fiscal cu privire la neîndeplinirea condiţiilor pentru deducerea TVA (…). Este evident că transferul dreptului de proprietate a avut loc după plata preţului, respectiv la data emiterii procesului verbal de adjudecare, neputând fi luată în considerare susţinerea intimatei că această metodă de dobândită a dreptului de proprietate nu este o livrare de bunuri în sensul legii în materia fiscală în domeniul TVA”.

Contrar acestei motivări a instanţei de fond, susţine recurenta, că se impunea a fi avute în vedere dispoziţiile art.126 alin.1 lit. a), art.128 alin.1 şi 3 lit. b), art.134 alin.1 şi art.145 alin.1 şi 2 lit.a) din Legea nr.571/2003 referitoare la operaţiunile impozabile şi înţelesul faptului generator al plăţii, precum şi exigibilitatea plăţii taxei, dimpreună cu sfera de aplicare a dreptului de deducere a TVA.

Totodată, s-a invocat neluarea în considerare de către instanţa de fond a prevederilor art.120 alin.2 din Legea nr.85/2006 privind exercitarea dreptului de deducere a TVA în cazul bunurilor achiziţionate de la un agent economic aflat în reorganizare judiciară, dar şi a dispoziţiilor Codului civil, coroborate cu dispoziţiile Legii nr.7/1996 vizând dobândirea şi stingerea drepturilor reale asupra imobilelor, condiţiile de înscriere în cartea funciară şi strămutarea proprietăţii imobilelor.

În contextul dat, susţine recurenta că intimata-reclamantă nu a prezentat documentele care să ateste îndeplinirea formalităţilor legale pentru transferul titlului de proprietate de la vânzător la cumpărător, în sensul de acte încheiate la notariat şi a celor referitoare la intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară, rezultând aplicarea corectă de către organele de inspecţie fiscală a prevederilor Codului fiscal în analiza cererii de rambursare a TVA şi a stabilirii sumei de 1.277 lei ca TVA suplimentar, determinând respingerea de la rambursare a sumei de 18.079 lei TVA.

În concluzie a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea acţiunii reclamantei, cu menţinerea ca legale şi temeinice a actelor administrativ fiscale atacate.

În întâmpinarea formulată la data de 03.07.2015, pe temeiul art.205 Noul Cod de procedură civilă, intimata-reclamantă a susţinut că îndeplineşte toate condiţiile legale de formă şi fond pentru deducerea TVA în sumă de 19.356 lei, ca urmare a dobândirii în urma licitaţiei publice cu strigare organizată în data de 20.12.2012 de C. Râul Doamnei, aflată în reorganizare judiciară, a bunurilor: şopron pe cadru metalic şi magazin mixt.

A mai susţinut că la baza achiziţionării acestor bunuri au stat procesele verbale de adjudecare încheiate de administratorul judiciar Dinu Ion, astfel că în conformitate cu art.166 alin.1 din OG nr.92/2003 acest proces verbal este act ce atestă transferul dreptului de proprietate, cu alte cuvinte încheierea vânzării.

În răspunsul la întâmpinarea intimatei-reclamante, DGRFP Ploieşti şi-a menţinut criticile din prezenta cale de atac, argumentându-le pe dispoziţiile legale speciale în materie fiscală, opinând că actele administrativ fiscale încheiate sunt legale şi temeinice.

Curtea, examinând recursul prin prisma criticilor aduse pe temeiul invocat, reţine că acesta este fondat, pentru cele ce se vor expune în continuare.

În fapt, Curtea constată că intimata-reclamantă a fost supusă inspecţiei fiscale parţiale asupra modului de determinare şi evidenţiere a TVA, în vederea confirmării sumei din decontul transmis la AFP Curtea de Argeş, cu suma negativă privind TVA, cu opţiune de rambursare pentru trimestrul IV 2012, în valoare de 18.079 lei, inspecţie desfăşurată în perioada 10.06.2013 – 11.06.2013, sens în care s-a întocmit RIF din 12.06.2013(f.5-12 dosar fond).

La verificarea efectuată organul fiscal a constatat că intimata-reclamantă a achiziţionat mijloace fixe, conform facturilor nr.2367/20.12.2012, respectiv nr.2368/20.12.2012, reprezentând magazin mixt şi şopron pe cadru metalic, în urma unei licitaţii publice cu strigare, de la C. Râul Doamnei, societate cooperatistă aflată în reorganizare.

Astfel, s-a apreciat că potrivit art.128 alin.1 din Legea nr.571/2003 este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar, iar conform art.134 alin.1 – 6 din aceeaşi lege, data livrării este data la care intervine transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar.

Totodată, a fost invocat art.145 alin.1 din Legea nr.571/2003, potrivit cu care dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei.

Coroborând aceste texte cu prevederea art.20 din Legea nr.7/1996, organul fiscal a conchis că dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza înscrisului autentic notarial sau certificatul de moştenitor încheiate de un notar public în funcţie în România (…).

Or, din documentele de evidenţă contabilă, puse la dispoziţia echipei de inspecţie fiscală, s-a apreciat că nu se poate acorda drept de deducere a TVA pentru suma de 19.356 lei, deoarece nu există documente justificative a transferului dreptului de proprietate a bunurilor imobile achiziţionate la momentul formulării cererii de acordare a dreptului de deducere a TVA, pentru cele două mijloace fixe.

Acest raport a stat la baza Deciziei de impunere nr.57474/13.06.2013, împotriva căreia s-a formulat plângere prealabilă soluţionată de recurentă prin decizia nr.804/2013, în sensul respingerii ca neîntemeiată(f.17-22 dosar fond).

Prin cererea introductivă de instanţă reclamanta a susţinut nelegalitatea actelor administrativ-fiscale încheiate pe numele său de către organul fiscal, opinând că acesta, în mod eronat, a apreciat asupra calităţii de proprietar în ce priveşte bunurilor imobile achiziţionate, prin aceea că actul de adjudecare nu a fost considerat a întruni condiţia formei autentice prevăzută de art.120 alin.2 din Legea nr.85/2006, dar nici a dispoziţiilor art.20 din Legea nr.7/1996, vizând intabularea în cartea funciară, materializare a transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu.

Curtea constată însă că prima instanţă a reţinut în considerentele sentinţei prin care a apreciat ca întemeiată acţiunea reclamantei că în conformitate cu contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.941/2013, respectiv nr.1453/2013, petenta a consfinţit tranzacţia realizată prin procesele verbale de adjudecare ca urmare a licitaţiei, sens în care şi-a intabulat dreptul de proprietate, aşa cum rezultă din încheierea nr.158/10.01.2014.

S-a mai reţinut de către prima instanţă că, deşi actele de adjudecare reprezentau prin ele însele dovezi ale dreptului de proprietate, fiind emise de administratorul judiciar al societăţii aflate în faliment, pentru a satisface totuşi exigenţele ce depăşesc textul de lege privind-o pe intimată, a întocmit şi acte autentice la notar, intabulate în cartea funciară.

Astfel, s-a apreciat că aceste documente atestă evidenţa că transferul dreptului de proprietate a avut loc după data preţului, infirmând susţinerea intimatei că această metodă de dobândire a dreptului de proprietate nu este o livrare de bunuri în înţelesul legal al materiei fiscale în domeniul TVA.

Organul fiscal a contestat hotărârea primei instanţe, considerând-o pronunţată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor Legii nr.571/2003, în partea referitoare la TVA.

Observând prevederile legale pe care le-a avut în vedere organul fiscal la argumentarea soluţiei de respingere a cererii de acordare a dreptului de deducere pentru TVA deductibilă în sumă de 19.356 lei, Curtea constată ca justificate criticile recurentei.

Prin urmare, contrar motivării instanţei de fond, în raport de art.126 din Legea nr.571/2003, rezultă că, din punct de vedere al taxei sunt operaţiuni impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ condiţia regăsită la lit. a), respectiv operaţiuni care, în sensul art.128-130 din aceeaşi lege, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii în sfera taxei efectuate cu plată.

Art.128 din Legea nr.571/2003 defineşte livrarea de bunuri ca fiind transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un bun proprietar.

La rândul său, art.134 din acelaşi act normativ defineşte faptul generator şi exigibilitatea taxei.

Faptul generator este considerat a fi faptul prin care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei, intervenind la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor cu excepţiile prevăzute în prezentul capitol, iar pentru livrările de bunuri corporale, inclusiv bunuri imobile, data livrării este considerată data la care intervine transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar.

Exigibilitatea taxei, conform aceluia text legal, intervine la data la care are loc faptul generator.

Coroborând aceste texte cu textele aplicabile ipotezei din prezentul litigiu, mai concret cu prevederile art.120 alin.2 din Legea nr.85/2006, întrucât bunurile pentru care s-a solicitat deducerea TVA au fost achiziţionate de la un agent economic aflat în reorganizare judiciară, Curtea reţine că în cazul vânzării activelor prin licitaţie publică procesul verbal de adjudecare semnat de lichidatorul judiciar constituie titlu de proprietate, dar pentru a opera transferul dreptului de proprietate se impune forma autentică, sens în care contractele vor fi perfectate de notarul public pe baza procesului verbal de licitaţie.

Totodată, conform art.885 din noul Cod civil, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, iar conform art.888 din acelaşi cod, înscrierea în cartea funciară se efectuează pe baza înscrisului autentic notarial(...).

În materia cadastrului şi a publicităţii mobiliare, reglementate de Legea nr.7/1996, la art.20 alin. 1 şi 3 se precizează expres că dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra imobilului se vor înscrie în cartea funciară, pe baza înscrisului autentic notarial.

În prezenta cauză, aşa cum s-a arătat, într-adevăr, prin procesul verbal de adjudecare încheiat în data de 20.12.2012 de către administratorul judiciar Dinu Ion, s-au achiziţionat de către intimata-reclamantă două mijloace fixe din patrimoniul cooperativei C Râul Doamnei, societate aflată în reorganizare judiciară.

Ca atare, pentru a opera transferul dreptului de proprietate, în raport de prevederile art.120 alin.2 din Legea nr.85/2006, nu este suficientă doar prezentarea actului de adjudecare semnat de lichidator, conform susţinerilor intimatei –reclamante, ci este necesară încheierea actului notarial pe baza procesului verbal de licitaţie şi intabularea în cartea funciară, în respectarea art.20 alin.1 şi 3 din Legea nr.7/1996 (în forma în vigoare la 31.12.2012), pentru a putea vorbi despre transferul efectiv al dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale în ceea ce o priveşte pe intimata-reclamantă, referitor la imobilele achiziţionate, pentru a beneficia de deducerea solicitată.

Este real că în cauză au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare între Comuna Corbi şi BI - Întreprindere Individuală - autentificate la notarul public, precum şi înscrieri în cartea funciară, însă, aceste documente sunt încheiate la 30.12.2013, respectiv.20.01.2014, după solicitarea intimatei-reclamante privind deducerea TVA, în data de 25.01.2013, data decontului nr.25199033 înregistrat la AFP Curtea de Argeş, cerere care a avut la bază ca document justificativ numai procesul verbal de adjudecare, fără a opera o transmitere de drepturi în condiţiile codului fiscal, forma de la momentul depunerii decontului.

Or, Curtea reţine că potrivit art.128 coroborat cu art.134, respectiv 145 din Legea nr.571/2003, faptul generator de TVA îl reprezintă nu data plăţii preţului, ci data la care a avut loc transferul dreptului de proprietate, în cauză, data intabulării în cartea funciară a actelor notariale vizând dreptul de proprietate asupra celor două imobile în favoarea I.I Bălăşoiu Ileana (filele 23-28 dosar fond).

Aceasta deoarece în înţelesul dispoziţiilor legale în materie fiscală, în partea referitoare la TVA, modalitatea de dobândire a proprietăţii nu se confundă cu noţiunea de livrare a bunului în sensul de remitere materială a acestuia, ca urmare a achitării preţului convenit de părţi.

Pe de altă parte, vânzarea bunurilor imobile a avut loc într-o procedură specială, a insolvenţei reglementate de Legea nr.85/2006, care conţine norme speciale, derogatorii de la dreptul comun în privinţa formalităţilor legale vizând transferul dreptului de proprietate.

În contextul dat, Curtea reţine că organul fiscal a interpretat şi aplicat corect prevederea art.11 alin.1 din Legea nr.571/2003, conform căreia la stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei.

Cum în cauză, deducerea este anterioară perfectării înscrisurilor obligatorii în dovedirea tranzacţiei şi având ca temei numai actul de adjudecare, în mod corect, recurenta a respins cererea de acordare a dreptului de deducere a TVA, sens în care actele administrativ fiscale emise pe numele intimatei-reclamante sunt apreciate ca fiind legale, urmând a fi menţinute.

Faţă de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art.496 Noul Cod de procedură civilă, a admis recursul, a casat sentinţa şi în rejudecare a respins cererea reclamantei.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   24
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə