Cererea de înfiinţarea a popririi asiguratorii se soluţionează potrivit regulilor aplicabile sechestrului asigurator reglementate de art. 952 Cod procedură civilă – actualul art. 953 din acelaşi cod

14. Noţiunea de vechime neîntreruptă în muncă a personalului didactic pentru plata sporului de stabilitate
Art.50 alin.11 din Legea nr.128/1997 privind statutul personalului didactic

Art.3 alin.2 din Anexa I la Ordinul nr.1350/2007 al M.E.C.T. (Ministerul Educaţiei Cercetării şi Tineretului)
În favoarea personalului didactic cu o vechime neîntreruptă în învăţământ de peste 10 ani s-a prevăzut un spor de stabilitate de 15%, în baza art.50 alin.11 din Legea nr.128/1997 privind statutul personalului didactic.

Potrivit art.3 alin.2 din Anexa I la Ordinul nr.1350/2007 al M.E.C.T. (Ministerul Educaţiei Cercetării şi Tineretului) prin vechimea neîntreruptă în muncă de peste 10 ani se înţelege activitatea realizată în calitate de personal didactic de predare, personal didactic de conducere, îndrumare şi control, personal didactic auxiliar cu contract de muncă dintr-o unitate de învăţământ sau inspectorat şcolar.

Se recunoaşte ca vechime în muncă pentru plata sporului de stabilitate şi perioada în care personalul didactic s-a aflat în concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 sau 3 ani.

(Decizia civilă nr. 2118/15.12.2015)
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 25.02.2014, reclamanta P.D.E. a chemat în judecată pe pârâţii Şcoala Gimnazială nr.1 Poienarii de Muscel şi I.Ş.J. Argeş, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii să-i plătească sporul de stabilitate începând cu data de 01.08.2011 şi pe viitor, actualizat cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, contribuţiile sociale aferente acestor sume, precum şi să facă înregistrările corespunzătoare în evidenţa muncii.

În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că este angajată ca profesor titular în învăţământul preuniversitar de la 1 septembrie 2000. În perioadele 13 ianuarie 2005 – 1 decembrie 2006 şi 1 septembrie 2008 – 7 iunie 2010, a beneficiat de concedii pentru creşterea şi îngrijirea copilului, conform legii.

A solicitat pârâtelor încadrarea în tranşa de vechime corespunzătoare de 10 – 14 ani şi acordarea sporului de stabilitate, însă acestea i-au respins cererea invocând dispoziţiile Legii nr.63/2011, deşi perioadele în care a beneficiat de concediu pentru creşterea şi îngrijirea copilului au fost anterioare intrării în vigoare a Legii nr.263/2011 şi erau recunoscute ca vechime în muncă şi serviciu conform OUG nr.124/2011.

Prin întâmpinare, I.Ş.J. Argeş a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

Pârâta Şcoala Gimnazială nr.1 Poienarii de Muscel a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate, întrucât reclamanta nu are o vechime neîntreruptă în învăţământ de peste 10 ani, pentru a putea beneficia de acordarea sporului de fidelitate solicitat.

Prin sentinţa civilă nr.1916 din 28 octombrie 2014, Tribunalul Argeş a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratul Şcolar Judeţean Argeş şi a respins acţiunea faţă de acesta. A respins acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Pârâtul I.Ş.J. Argeş nu se află în raporturi contractuale cu reclamanta.

Potrivit art.93 din Legea nr.1/2011, angajatorul este unitatea de învăţământ, iar potrivit art.104 alin.2, finanţarea de bază se asigură din bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată, prin bugetele locale, pentru următoarele articole de cheltuieli, în funcţie de care se calculează costul standard per elev/preşcolar: a) cheltuieli cu salariile, sporurile, indemnizaţiile şi alte drepturi salariale în bani, stabilite prin lege, precum şi contribuţiile aferente acestora; b) cheltuieli cu pregătirea profesională; c) cheltuieli cu evaluarea periodică a elevilor; d) cheltuieli cu bunuri şi servicii.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamanta a fost angajată ca profesor titular în învăţământul preuniversitar de la 1 septembrie 2000.

La Şcoala Gimnazială nr.1 Poienarii de Muscel, reclamanta este încadrată ca profesor titular de la 1 septembrie 2004 şi până în prezent.

La data de 20.01.2014, prin cererea înregistrată sub nr.18 la Şcoala Gimnazială nr.1 Poienarii de Muscel, reclamanta a solicitat plata sporului de stabilitate începând cu data de 01.08.2011. Cu adresa nr.165/24.02.2014 pârâta i-a comunicat reclamantei că, potrivit legislaţiei în vigoare, concediul acordat pentru creşterea copilului nu constituie vechime efectivă în învăţământ astfel că, nu i se poate acorda sporul de fidelitate solicitat.

Potrivit adeverinţei nr.960/20.10.2014 eliberată de Şcoala Gimnazială nr.1 Poienarii de Muscel, în perioada 01.10.2002 – 31.08.2003 reclamanta a fost în concediu fără plată, iar în perioadele 13 ianuarie 2005 – 1 decembrie 20006 şi 1 septembrie 2008 – 7 iunie 2010 a fost în concediu pentru creşterea şi îngrijirea copilului.

Art.3 pct.4 din Anexa nr.5 la Legea nr.63/2011 prevede că perioadele în care personalul didactic s-a aflat în concediu fără plată acordat în conformitate cu prevederile legale în vigoare sau în concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani, precum şi perioada în care personalul didactic a efectuat stagiul militar, după care s-a reîntors la catedră, respectiv perioadele în care personalul didactic a avut catedră rezervată în învăţământ, nu întrerup vechimea în învăţământ. Aceste perioade nu constituie vechime efectivă în învăţământ pentru acordarea sporului de stabilitate. Aşa cum a rezultat din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, în perioada 1 septembrie 2000 - 01.08.2011, reclamanta s-a aflat în concediu pentru creştere copil timp de 3 ani 7 luni şi 25 zile şi în concediu fără plată timp de 11 luni, astfel că, faţă de dispoziţiile legale menţionate, nu se poate reţine că reclamanta a acumulat vechime efectivă în învăţământ mai mare de 10 ani pentru a putea beneficia de acordarea sporului de stabilitate.

Împotriva sentinţei a formulat apel, în termen, reclamanta P.D.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

- În mod greşit au fost aplicate, la soluţionarea cauzei, prevederile Legii nr.63/2011, care nu mai recunosc concediul pentru creşterea copilului ca vechime neîntreruptă în învăţământ, câtă vreme această lege este în vigoare abia din 2011, iar de concediile pentru creşterea copilului a beneficiat în anii 2005-2006 şi 2008-2010. S-a încălcat astfel principiul neretroactivităţii legii civile.

Arată apelanta că anterior intrării în vigoare a acestei legi, actele normative recunoşteau ca vechime neîntreruptă în învăţământ, pentru plata sporului de stabilitate, şi perioada concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la doi ani.

Consideră că vechimea recunoscută pentru plata sporului de stabilitate trebuia să se regăsească în evidenţa muncii prestate înaintea intrării în vigoare a Legii nr.63/2011. La data de 13 ianuarie 2015, la care a beneficiat de primul concediu de creştere a copilului, era în vigoare Norma metodologică din 8.07.2004 de aplicare a unor prevederi din Statutul personalului didactic referitoare la calculul salariilor pentru personalul didactic din învăţământ, care, la art.3, lit. b, alin.B, prevedea că perioadele în care personalul didactic sau didactic auxiliar s-a aflat în concediu fără plată, conform Legii nr.128/1997, cu modificările şi completările ulterioare, nu întrerup vechimea pentru acordarea sporului de stabilitate. Se recunoaşte ca vechime neîntreruptă în învăţământ pentru plata acestui spor de stabilitate şi perioada concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la doi ani.

A doua perioadă de concediu pentru creşterea copilului, cuprinsă între 1 septembrie 2008 şi 7 iunie 2010, i-a fost acordată în baza Ordinului nr.1350/2007 pentru aprobarea metodologiilor de calcul al drepturilor salariale care se acordă personalului didactic încadrat pe funcţiile din anexele la O.G. nr.11/2007, Anexa 1, care, la art.3 lit.A alin.(2) are aceleaşi dispoziţii. Cum cei 3 ani, 7 luni şi 25 de zile de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani efectuaţi reprezintă vechime în muncă pentru acordarea sporului de stabilitate, recunoscută până la apariţia Legii nr.63/2011, iar cele 11 luni de concediu fără plată acordat în baza Legii nr.128/1997 nu îi întrerup vechimea, arată apelanta, cei 10 ani pentru acordarea sporului de stabilitate se împlineau la 1 august 2011.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât I.Ş.J. Argeş a formulat următoarele apărări:

- Instanţa a pronunţat o soluţie legală, al cărei temei este Legea nr.63/2011, art.3, pct.4 din Anexa nr.5, ce stabileşte că perioadele, în care personalul didactic s-a aflat în concediu fără plată, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, sau în concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, nu întrerup vechimea în învăţământ. Aceste perioade nu constituie vechime efectivă în învăţământ pentru acordarea sporului de stabilitate.

În răspunsul la întâmpinare şi în concluziile scrise au fost reiterate argumentele cererii de apel.

Prin decizia nr. 2118/15.12.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă P.D.E., împotriva sentinţei civile nr.1916 din 28 octombrie 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.938/109/2014.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Legea nr.128/1997, privind statutul personalului didactic, în vigoare în perioada 13.01.2005 – 1.12.2006 şi în perioada 01.09.2008 – 07.06.2010, în care apelanta-reclamantă s-a aflat în concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, a prevăzut la art.50 alin.(11) că personalul didactic cu o vechime neîntreruptă în învăţământ de peste 10 ani beneficiază de un spor de stabilitate de 15% din salariul de bază, care face parte din acesta.

Statutul a stabilit, la art.87, că salarizarea personalului didactic se stabileşte în raport de mai multe criterii, unul dintre acestea fiind vechimea recunoscută în învăţământ. Acest criteriu al vechimii recunoscute în învăţământ se regăseşte în Anexa II a Legii nr.128/1997, salariile cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar fiind stabilite pe tranşe de vechime în învăţământ prin fixarea de coeficienţi de multiplicare diferiţi pentru vechimea în învăţământ de până la 2 ani, pentru cea între 2 şi 6 ani, pentru vechimea între 6 şi 10 ani, pentru vechimea între 10 şi 14 ani, ş.a.m.d.

Definind vechimea recunoscută în învăţământ, art.140 din Legea nr.128/1997 stabileşte că aceasta este perioada în care persoana este angajată în învăţământ, incluzând şi intervalele în care personalul didactic, datorită unor cauze pe care nu le putea înlătura, precum boala, condamnări casate ulterior sau alte situaţii, a fost împiedicat să desfăşoare efectiv activitate didactică.

Utilizând interpretarea per a contrario, Curtea reţine că vechimea neîntreruptă în învăţământ, care determină, potrivit art.50 alin.11 din lege, o creştere a salariului de bază calculat în funcţie de vechimea recunoscută în învăţământ, este vechimea în care cadrul didactic a prestat activitate neîntrerupt de cauze dependente sau independente de voinţa sa.

Aceasta este distincţia pe care a făcut-o legiuitorul atunci când a fixat, prin Statutul cadrelor didactice, modul de calcul şi pe cel de majorare a salariilor de bază stabilind că numai pentru activitatea didactică prestată neîntrerupt sau efectiv timp de minim 10 ani, salariul de bază cuvenit pentru vechimea recunoscută în învăţământ se majorează.

De aceea, Ordinele nr.4209/8.07.2004 şi 1350/2007 emise de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului pentru aprobarea metodologiilor de calcul al drepturilor salariale care se acordă personalului didactic încadrat în baza Statutului personalului didactic şi O.G. nr.11/2007, care, la art.3 din Normele metodologice, stabilesc că prin vechime neîntreruptă în învăţământ de peste 10 ani se înţelege activitatea realizată, nu cea întreruptă sau împiedicată din diverse cauze, în calitate de personal didactic sau de personal de îndrumare şi control, dar în acelaşi timp stabilesc că perioadele în care personalul didactic s-a aflat în concedii fără plată conform Legii nr.128/1997 şi în concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la doi ani, nu întrerup vechimea pentru acordarea sporului de stabilitate, trebuie interpretate în conformitate cu actul normativ pentru aplicarea căruia au fost emise, şi nu în sensul adăugirii la lege.

Or, nici Legea nr.128/1997, nici O.G. nr.11/2007 nu stabilesc o altă semnificaţie a vechimii neîntrerupte în învăţământ de peste 10 ani care constituie temei al acordării sporului de stabilitate decât aceea a desfăşurării sau prestării efective, fără întrerupere, a activităţii didactice.

De altfel, potrivit denumirii şi reglementării lor încă de la instituire, legea nu a fost mai îngăduitoare, în privinţa sferei de cuprindere, cu noţiunea de vechime neîntreruptă în învăţământ decât cu cea de vechime recunoscută în învăţământ.

Din moment ce s-a stabilit prin Statutul cadrelor didactice că în vechimea recunoscută în învăţământ intră şi perioadele în care, din motive ce nu ţin de voinţa cadrului didactic, nu s-a putut desfăşura activitate didactică, legiuitorul nu a urmărit să stabilească noţiunii de vechime neîntreruptă în învăţământ, care, cel puţin după denumire, are un înţeles mai restrâns, o sferă mai largă de aplicare vizând şi cazurile în care, din voinţa cadrului didactic, activitatea se întrerupe.

Activitatea fiind întreruptă, cadrul didactic aflat, de exemplu, în concediu fără plată, nu poate fi încadrat în activităţile de suplinire, cumul sau plată cu ora, aşa cum prevede art.16 alin.(5) din Legea nr.128/1997.

Rezultă că apelanta, care potrivit adeverinţei nr.1513/03.12.2015 eliberate de Şcoala Gimnazială nr.1 Poienarii de Muscel, este încadrată în învăţământ din data de 1.09.2000 şi a prestat efectiv activitate didactică timp de 6 ani, 1 lună şi 24 zile, până la intrarea în vigoare a Legii nr.63/2011, nu poate invoca dreptul la spor de stabilitate, acesta nefiind obţinut în baza legislaţiei anterioare.

Faţă de cele reţinute, în temeiul art.480 Cod procedură civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

15. Caracterul prioritar al dispoziţiilor art.5 alin.1 lit. b din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, faţă de dispoziţiile art.405-406 Cod procedură civilă

Art.5 alin.1 lit. b din legea nr.221/2009

Art.405-406 Cod procedură civilă

Pentru condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora au dreptul la despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate în condiţiile art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, persoanele care au suferit o condamnare cu caracter politic sau împotriva cărora s-au luat măsuri cu caracter administrativ asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989.

Cadrul legal având ca obiect de reglementare dreptul la despăgubiri este creat din norme speciale cu caracter prioritar faţă de dispoziţiile art.504-506 Cod procedură penală care presupun o condamnare cu caracter penal pronunţată urmare a unei erori judiciare.

(Decizia civilă nr. 389/03.12.2015)
Constată că, la data de 26.04.2010, reclamantul O.D.E a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman, prin M.F.P. pentru ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 6.000.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea cu caracter politic şi măsura administrativă cu caracter politic suferite de reclamant în timpul regimului comunist,cât şi pentru perioada ocupaţiei naziste în Ardealul de Nord; obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri şi retrocedarea terenului pentru imobilul preluat abuziv prin decretul 112/1989, imobil situat în str. Aromei (fosta Primăverii), nr. 86, sector 2, Bucureşti; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare reclamantul a arătat că, în urma Dictatului de la Viena din 1940 a fost strămutat forţat împreună cu părinţii săi din Nordul Transilvaniei – Satu Mare în judeţul Argeş ca urmare a schimbării radicale a situaţiei politice în Transilvania. În acel moment au fost confiscate toate bunurile familiei sale, fiind evacuaţi cu forţa de noul regim instaurat în perioada 06.09.1940- 06.03.1945.

De asemenea, elev de liceu fiind, urmare a manifestaţiilor cu caracter antidemocratic şi de natură a calomnia regimul democrat popular, reclamantul a fost trimis în judecată cu alţi doi „uneltitori” pentru săvârşirea delictului de „uneltire contra ordinii sociale, prev. de art. 209 C.pen, şi pentru tentativa delictului de „răspândire de publicaţiuni interzise” prevăzute de art. 96 C.pen. combinat cu art. 325 alin.1 şi 3 lit. a C.pen., reclamantul a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare corecţională cu computarea prevenţiei de la 22.07.1953.

Prin decizia penală nr. 118/20.01.1954, Tribunalul Militar pentru unităţile MAI a respins ca nefondat recursul şi a menţinut sentinţa susmenţionată, fiind încarcerat în Penitenciarul Piteşti, încarcerare care a durat până la data de 30.08.1954, iar în cuprinsul biletului de eliberare nr. 5116/30.08.1954 s-a menţionat că se stabileşte domiciliul forţat în Piteşti, str. Maior Şonţu nr. 3, jud. Argeş, fiind în continuare urmărit şi aflat sub supraveghere constantă, fiind obligat să se prezinte periodic la miliţie până la data de 15.06.1957. Prin decizia nr. 2/13.01.2005, Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă i-a acordat această calitate care este comparabilă cu calitatea de luptător în Revoluţia Romană Anticomunistă din decembrie 1989, recompensată prin Legea Recunoştinţei nr. 341/2004.

Toate aceste măsuri represive i-au fost afectat atât sănătatea, cât şi drepturile cetăţeneşti, ulterior fiind refuzat la înscrierea la facultate de medicină pentru care se pregătise.

Ulterior, a acceptat a urma cursurile şcolii postliceale de activişti culturali secţia bibliotecari în perioada 1957-1959. Înainte de a promova examenul de absolvire, a fost descoperită condamnarea politică şi nu a mai fost primit la examen,fiind chiar exmatriculat şi pierzând cei doi ani de şcolarizare.

Cu privire la imobilul teren şi casă preluate abuziv prin Decretul nr. 112/1089 acesta a aparţinut mătuşii sale şi l-a dobândit prin moştenire potrivit certificatului de moştenitor nr. 943/15.01.1973, reclamantul consideră că această măsură a fost luată pe motive politice şi pentru aceasta solicită acordarea de despăgubiri corespunzătoare valorii imobilului demolat şi retrocedarea terenului aferent, întrucât nu este afectat de investiţii.

În drept acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1, 3, 4 al. 3 - 5, art. 5 al. 1 lit. a şi b din Legea 221/2009.

Statul Român prin M.F.P a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă în raport de deciziile nr. 1354/2010 şi 1358/2010 pronunţate de Curtea Constituţională prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 al. 1 lit. a din Legea 221/2009, iar pe fond s-a solicitat respingerea acţiunii referitor la restituirea bunurilor confiscate de către stat.

La termenul de judecată din 04.09.2012 reclamantul a precizat acţiunea în sensul că a invocat ca şi temei legal dispoziţiile art. 504-507 C. Proc. Penală pentru despăgubirile solicitate ca urmare a condamnării pe nedrept , fiind admis recursul extraordinar formulat de Procurorul general în dosarul 4/1977 al Tribunalului Suprem.

Ulterior, la data de 05.12.2014 reclamantul a precizat din nou acţiunea sub aspectul temeiului de drept pentru despăgubirile solicitate, fundamentându-şi cererea pe prevederile Legii 221/2009 coroborate cu art. 504-506 CPP.

Prin sentinţa civilă nr. 153/21.05.2014, Tribunalul Argeş a respins acţiunea ca nefondată, reţinând următoarele:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamant a fost depusă la data de 20 04 2010, când Legea nr. 221/2009 era în vigoare şi anterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/21.10.2010 prin care a fost declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.

Astfel, se pune problema determinării legii aplicabile litigiului, în raport de această situaţie, precum şi de faptul că, reclamantul la ultima precizare a menţionat în mod expres că menţine temeiul de drept reprezentat de dispoziţiile Legii 221/2009

Prin urmare, tribunalul nu poate soluţiona cauza exclusiv din perspectiva art. art. 504 - 506 C. proc. pen., temei de drept invocat de reclamant la termenul din 21 mai 2015 , fără nicio analiză în contextul Legii nr. 221/2009.Astfel, s-a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009, lege în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi care operează ca lege specială în raport de dreptul comun care este reprezentat de art. 998 - 999 C. civ., coroborat cu art. 504-506 CPP.

Instanţa a apreciat că atunci când indică un anumit text de lege drept temei al pretenţiilor sale, reclamantul nu poate înlătura desigur aplicarea altor texte legale care devin incidente în cauză în raport de situaţia de fapt şi pretenţia dedusă judecăţii.

Un anumit cadru legislativ se aplică persoanelor şi litigiilor dintre ele în mod inevitabil şi obligatoriu, nefiind lăsat în mod evident la dispoziţia părţii să i se aplice o dispoziţie legală sau nu, în funcţie de invocarea sa sau nu, raportat la interesele sale particulare.

Dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, fiind aplicabile în cazul oricărei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Dispoziţiile art. 504 - 506 C. proc. pen. reprezintă şi ele o reglementare specială pentru ipoteza prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

În final, trebuie arătat că Legea nr. 221/2009 reprezintă lege specială în domeniul său de reglementare, anume al acţiunilor în despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin măsurile avute în vedere de această lege (condamnările cu caracter politic prevăzute în art. 1, măsurile administrative cu caracter politic prevăzute în art. 3 şi condamnările şi măsurile al căror caracter politic este stabilit în condiţiile art. 4 din lege).

Între dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. şi cele ale Legii nr. 221/2009 există aşadar raportul lege generală - lege specială, situaţie în care se aplică cu prioritate Legea nr. 221/ 2009, faţă de regula de principiu a priorităţii legii speciale în raport de dreptul comun. De altfel, pretenţiile reclamantului solicitate în temeiul disp. art. 504 - 506 C. proc. pen. rap la art. 998 - 999 C. civ., sunt prescriptibile în termenul de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În cazul acţiunii în răspunderea pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, termenul prescripţiei extinctive începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, abia după 22 decembrie 1989 a începând să curgă termenul de prescripţie. Aceasta este de fapt raţiunea pentru care a fost adoptată Legea 221/2009, pentru a se da posibilitatea persoanelor îndreptăţite să solicite despăgubiri, fiind repuşi de legiuitor în termenul de formulare a acţiunii pe temeiul legii speciale.

Astfel, în raport de natura măsurii în discuţie în prezenta cauză, Legea nr. 221/2009 se aplică cu prioritate faţă de disp. art. 504 - 506 C. proc. pen., căci această lege vizează un domeniu de reglementare şi mai specializat în raport de cel vizat de Codul de procedură penală.

Faţă de această situaţie s-a constatat că, în cauza prezentă, modificarea de către reclamant la următoarele termene de judecată a temeiului juridic indicat prin cererea de chemare în judecată nu putea să atragă restrângerea analizei instanţei de judecată exclusiv la dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. şi art. 504 - 506 C. proc. pen., ci obligă instanţa de judecată să cerceteze pricina cu prioritate din perspectiva Legii nr. 221/2009.

Sub acest aspect, tribunalul a apreciat ca neîntemeiată cererea, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a, b din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:

1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;

2. 5.000 de euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I;

3. 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea;

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.

Cu toate acestea, tribunalul reţine că, prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituţionale, iar, prin Decizia nr. 1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 15/11/2010 s-a reţinut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.

Reţinând că în baza art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept iar efectul suspendării constă în suprimarea temporară a acţiunii normei juridice, tribunalul nu se raporta în soluţionarea cauzei la respectiva normă juridică.

Curtea Constituţională a mai reţinut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, exista o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cat si social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse in regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice, acte normative care stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizaţie lunară; scutire de plata impozitelor şi a taxelor locale; asistenţă medicală şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparţinând societăţilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece calatorii gratuite, anual, pe calea ferata romana, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soţul (soţia) celui decedat, din categoria celor dispăruţi sau exterminaţi in timpul detenţiei, internaţi abuziv in spitale de psihiatrie, deportaţi, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum şi soţul celui decedat după ieşirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizaţie lunara de 200 lei, neimpozabilă, daca ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condiţiile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate in perioada comunista este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similara cu cea avuta anterior - ceea ce este si imposibil - ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că nu poate exista decât o obligaţie "morala" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate in perioada comunista, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor .

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în condiţiile art.304¹ Cod procedură civilă, astfel:

În mod greşit a fost respinsă acţiunea, deşi instanţa trebuia să aibă în vedere că temeiul de drept pe care şi-a întemeiat cererea, au fost nu numai dispoziţiile Legii nr.221/2009, ci şi dispoziţiile art.504-506 Cod procedură penală.

Instanţa trebuia să ia în considerare înscrisurile depuse la dosar care probează modul în care reprezentanţii fostului stat comunist i-au afectat întreaga viaţă în mod iremediabil, astfel încât i se cuveneau despăgubirile solicitate.

Chiar dacă s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, rămâne aplicabil preambulul acestui articol care instituie obligaţia Statului Român la repararea prejudiciului adus persoanelor enumerate în text prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative forţate, cu caracter politic.

Instanţa a omis să facă aplicarea CEDO cu privire la dreptul de proprietate al persoanei, drept care, în contextul abrogării dispoziţiei legale evocate este reprezentat de „speranţa legitimă” pe care apelantul o are cu privire la repararea prejudiciului mai sus arătat.

Prin întâmpinare, Statul Român prin M.F.P a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin decizia nr. 389/03.12.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamant, pentru următoarele argumente:

Instanţa de fond a soluţionat cauza reţinând că se solicită angajarea răspunderii civile a pârâtului Statul Român, prin M.F.P. şi în temeiul art.504 Cod procedură penală, alături de temeiul de drept indicat iniţial – dispoziţiile art.5 alin.1 lit. a şi b din Legea nr.221/2009.

Prin soluţia pronunţată, instanţa de fond a reţinut că se aplică cu prioritate Legea nr.221/2009, faţă de dispoziţiile art.504-506 Cod procedură penală.

Admisibilitatea unei acţiuni civile în antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare reglementată de art.504 alin.1-4 Cod procedură penală, este condiţionată de următoarele aspecte:

- existenţa unei hotărâri definitive, date în urma rejudecării cauzei penale, prin care s-a stabilit că persoana condamnată nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există;

- constatarea nelegalităţilor măsurilor de privare sau de restrângere de libertate în cursul procesului penal;

- privarea de libertate ce a intervenit după ce s-a constatat prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Din interpretarea normelor legale, rezultă că legiuitorul a reglementat răspunderea statului numai în cazurile în care se înlătura răspunderea penală în cadrul unui proces penal şi nu pentru cazurile în care se constată caracterul politic al condamnării, în condiţiile dispoziţiilor prevăzute în Decretul-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, ale O.U.G. nr.214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor, sau ale Legii nr.221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Aşadar, în mod corect instanţa de fond a apreciat că în speţă este aplicabilă Legea nr.221/2009 cu prioritate faţă de dispoziţiile art.504-506 Cod procedură penală, motivul de recurs formulat în acest sens fiind neîntemeiat.

Şi celelalte motive de recurs sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Astfel, Curtea Constituţională, prin deciziile nr.1354 din 20 octombrie 2010, nr.1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial nr.761 din 15 noiembrie 2010, a admis excepţii de neconstituţionalitate invocate în diverse dosare aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti şi a constatat că prevederile art.5 alin.1, lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art.I pct.1 şi art.II din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituţionale.

Dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost declarată se refereau la posibilitatea persoanelor condamnate politic sau împotriva cărora au fost luate măsuri administrative cu caracter politic de a beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit prin astfel de măsuri, în cuantumul prevăzut de legea de modificare.

Cele trei decizii au afectat astfel temeiul juridic al capătului de cerere din acţiune referitor la obligarea pârâtului la plata daunelor morale.

Împrejurarea că au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile din legea specială referitoare la o parte din aceste daune conduce la concluzia că temeiul juridic al pretenţiei este inadmisibil, aspect al fondului cauzei, întrucât fiind sesizată cu o cerere referitoare la un drept subiectiv civil, instanţa trebuie să îl analizeze în contextul tuturor regulilor şi principiilor de drept aplicabile.

Capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale este lipsit de temei legal. Astfel, potrivit considerentelor deciziei nr.12/2011 având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia este supus evaluării jurisdicţionale constituind situaţii juridice în curs de constituire, ele sunt supuse efectelor deciziilor Curţii Constituţionale care sunt de imediată şi generală aplicare.

Potrivit aceloraşi considerente, intervenţia instanţei de contencios constituţional în cauze nesoluţionate nedefinitiv nu încalcă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât în esenţă procesul civil nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ şi constituţional ale cărui limite au fost determinate în scopul preeminenţei dreptului şi nici ale art.1 din Protocolul nr.1, întrucât dreptul de creanţă constând în daunele morale este condiţionat de anumite verificări făcute de organul jurisdicţional. La data pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale nu exista un „bun” în patrimoniul reclamantului, în sensul textului din Convenţie, întrucât nici o hotărâre judecătorească definitivă nu îi recunoscuse reclamantului acest drept.

Este de necontestat existenţa unor suferinţe morale generate de condamnarea reclamantului, însă judecătorul este chemat să aplice legea în sens larg şi în primul rând normele obligatorii.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat.