Charles Dickens

Şi în timp ce vorbea se apucă să frece repede cadavrul mai întâi pe frunte, apoi la piept, apoi începu să-i lovească frenetic mâinile reci una de alta şi când le lăsă din strânsoare, căzură inerte, ca plumbul, din nou pe cuvertură.

Degeaba, biată femeie, spuse medicul molcom, retrăgându-şi mâna de pe pieptul celui mort. Stai… daţi perdeaua la o parte!

De ce? întrebă femeia tresărind.

Daţi perdeaua la o parte! repetă medicul, agitat.

Anume am făcut întuneric în odaie, rosti femeia, sărind înaintea lui, când acesta se ridică să tragă perdeaua. O, domnule, aibi milă de mine! Dacă totu-i zadarnic şi el e mort cu adevărat, atunci nu mai expune această făptură altor ochi decât alor mei!

Omul acesta n-a murit de moarte bună, spuse doctorul. Trebuie să-i văd corpul! Cu o mişcare atât de bruscă îneât femeia aproape că n-a băgat de seamă când s-a strecurat de lângă ea, dădu perdeaua în lături, lăsând lumina zilei să pătrundă din plin, şi reveni la pat.

A fost supus unor acte de violenţă! adăugă el, făcând semn spre cadavru, cu ochii aţintiţi asupra chipului de pe care vălul negru fusese, pentru întâia oară, ridicat.

De emoţie, cu câteva clipe în urmă, femeia aruncase cât colo pălăria cu văl cu tot, şi acum se uita la el. Avea trăsăturile unei femei la vreo cincizeci de ani, care odată fusese frumoasă. Necazurile şi plânsul îi lăsaseră urme pe obraz – avea o paloare cadaverică, buzele schimonosite din pricina nervozităţii, iar ochii aruncau o văpaie nefirească demonstrând cum nu se poate mai limpede că trupul şi mintea îi erau covârşite de atâta mizerie.

Acest om a fost supus unor acte de violenţă, spuse din nou medicul, privind cu multă atenţie.

Da, a fost! replică femeia.

Omul ăsta a fost ucis!

Martor mi-e Dumnezeu că aşa este, spuse femeia, pătimaş… a fost ucis în mod nemilos, inuman!

De cine? întrebă medicul, apucând femeia de braţ.

Priveşte întâi urmele călăului şi apoi întreabă-mă!

Medicul se întoarse spre pat şi se aplecă peste trupul.

care zăcea acum în plină lumină a zilei. Avea gâtul umflat, cu o urmă vânătă jur împrejur. înţelese numaidecât adevărul.

— E unul din oamenii spânzuraţi azi-dlmineaţă! exclamă, întoreându-se, cutremurat.

Da! încuviinţă femeia, cu privirea rece, buimacă.

Cine este? întrebă doctorul.

Fiul meu, răspunse femeia şi căzu în nesimţire la picioarele lui.

Într-adevăr. Un complice, vinovat ca şi el, fusese achitat din lipsă de dovezi, iar acesta condamnat la moarte şi executat. Ar fi inutil să istorisesc cazul, după atâta vreme, şi poate dureros pentru unele persoane în viaţă. E o poveste obişnuită. Mama, rămasă văduvă, fără prieteni, fără bani, îşi jertfise viaţa pentru ca fiul ei orfan să aibă cele necesare. Băiatul, trecând peste rugăminţile ei şi uitând suferinţele îndurate pentru el – neliniştile sufleteşti, precum şi faptul că-şi rupsese bucăţica de la gură ca să-l hrănească pe el – s-a dedat desfrâului şi nelegiuirilor. Rezultatul: pentru el moartea prin spânzurătoare, iar pentru mama sa oprobriul şi o boală mintală incurabilă.

Mulţi ani după această întâmplare, când îndeletnicirile asidue şi folositoare i-ar fi făcut pe destui oameni să uite că asemenea mizerie ar fi existat, tânărul medic era un oaspete zilnic la căpătâiul femeii inofensive, care îşi pierduse minţile – încereând nu numai s-o mângâie prin prezenţa şi bunăvoinţa lui, ci să-i şi uşureze şi să-i îndulcească soarta, în condiţiile vitrege în care se afla, prin daruri băneşti, oferite cu mărinimie. în clipa scurtă de reculegere şi cunoştinţă dinaintea morţii, de pe buzele acestei sărmane făpturi fără nici un prieten s-a înălţat o rugă pentru binele şi sănătatea lui, mai fierbinte decât a oricărui muritor de pe faţa pământului. Această rugă a zburat spre ceruri şi s-a împlinit. Pentru ajutorul dat de el a fost recompensat înmiit, dar din toate onorurile de nume şi rang pe drept cuvenite care l-au copleşit de atunci încolo, cea mai scumpă amintire a inimii lui rămâne legată de „Vălul negru”.

EXCURSIE CU VAPORUL*

Domnul Perey Noakes, student la drept, ocupa câteva camere de la etajul patru, într-o casă din Piaţa Hanului Cray, cu vedere până departe, cuprinzând parcul şi obişnuiţii frecventatori de prin partea locului – guvernante fluşturatice şi copii cu picioare crăcănate. Domnul Percy Noakes era ceea ce îndeobşte se cheamă „un băiat pâinea lui Dumnezeu”. Avea un cerc mare de cunoştinţe şi rareori se întâmpla să ia masa pe cheltuiala lui. Discuta politică îndeosebi cu taţii şi flata orgoliul mamelor, fiicelor le făcea curte, cu fiii încheia pariuri poznaşe şi se zbenguia eu vlăstarele de vârstă fragedă. Aidoma acelor ipochimeni desăvârşiţi, trepăduşi get-beget de care te împiedici la tot pasul, era totdeauna „gata să se facă trebuincios într-un fel sau altul11. Dacă vreo cucoană bătrână, ai cărei fecior îşi petrecea veacul în India, dădea un bal, domnul Percy Noakes era maestrul de ceremonii; dacă o nevestică tânără îşi blagoslovea bărbatul cu vreun îngeraş ca o floare, domnul Percy Noakes era naş, ori dacă nu, măcar reprezentant al naşului – iar de murea câte cineva din familia vreunui prieten, domnul Percy Noakes nu lipsea, Doamne fereşte, din al doilea cupeu îndoliat, cu o batistă albă la ochi, suspinând – spre a folosi expresia sa deosebit de potrivită şi sugestivă – „de mama focului!”

S-ar putea prea bine crede că sumedenia asta de îndeletniciri lăturalnice ar fi avut mai degrabă rostul să zădărnicească studiile profesionale ale domnului Percy Noakes. Domnul Percy Noakes era perfect conştient de acest lucru şi astfel, după matură chibzuinţă, îşi pusese în cap să nu mai studieze o iotă – ispravă mare, de care se ţinu cu trup şi suflet, demn de toată lauda. Salonul lui înfăţişa un ciudat talmeş-balmeş de mănuşi de oraş, de box, puse cu furca parcă, caricaturi, albume, cărţi de vizită, florete, rachete pentru cricket, carton, pap, lipici şi zeci de alte diferite obiecte, strânse claie peste grămadă într-o nemaipomenită învălmăşeală. Totdeauna moşmolea câte ceva pentru te miri cine, sau punea la cale vreun zaiafet, marea lui specialitate. Vorbea îndeobşte cu o iuţeală uimitoare – era chipeş, mereu zorit şi avea douăzeci şi opt de ani.

Straşnică idee, pe viaţa mea! monologa domnul Percy Noakes, în timp ce lua cafeaua de dimineaţă, amintindu-şi de vorba aruncată într-o doară noaptea trecută de către o doamnă în casa căreia rămăsese până târziu. Formidabilă idee! Madam Stubbs!

Da, conaşule, răspunse o bătrână puhavă la faţă, soioasă, răsărind din odaia de dormit cu o găleată de gunoi şi cenuşă. Era spălătoreasă. M-aţi chemat, conaşuie?

Aa! madam Stubbs^ eu plec. Dacă mă caută din nou croitorul, spune-i mai bine… spune-i mai bine că-s plecat din oraş, şi nu mă întorc decât peste vreo două săptămâni şi dacă vine cizmarul ăla, zi-i că i-am pierdut adresa, altfel i-aş fi trimis fleacul acela de bani… Să scrie cât am să-i dau… şi dacă mă caută Hardy… îl cunoşti pe domnul Hardy?

Conaşu' ăla caraghios?

Aşa, conaşul acela şugubăţ l Dacă mă caută domnul Hardy, spune-i că mă aflu la doamna Taunton pentru petrecerea aceea pe apă.

Da, conaşule.

Madam Stubbs, dacă vine cineva şi pomeneşte de vapor, spune-i să se înfiinţeze aici astăzi pe la cinci dupăamiază.

Foarte bine, conaşule.

Domnul Percy Noakes îşi perie pălăria, scutură firimiturile de pe pantaloni cu o batistă de mătase, îşi răsuci energic, pe după degetul arătător, părul la capete şi o porni într-un suflet spre locuinţa din strada Great Marlborough, la etajul unde domicilia familia doamnei Taunton, adică ea şi fiicele sale. Era o văduvă de vreo cincizeci de ani cu vino-ncoa, trupeşă cât o namilă, dar la minte ca un copil. Singurul ei scop în viaţă era să trăiască în plăcere şi, într-un fel sau altul, să-şi omoare timpul; îşi iubea la nebunie fiicele, la fel de frivole ca şi ea.

Ivirea domnului Percy Noakes stârni un strigăt de bucurie generală – acesta, după salutările de rigoare, se aruncă într-un jilţ de lângă masa de lucru a doamnelor, nestânjenit, ca un obişnuit al casei. Doamna Taunton era foarte ocupată să planteze funde imense, viu colorate, unde se nimerea, pe o pălărie modernă; domnişoara Emily Taunton potrivea un lanţ la ceas; domnişoara Sophia exersa la pian o melodie nouă – pe versuri de un tânăr ofiţer, poate de la poliţie, sau poate de la oficiul vamal, sau de cine ştie ce amator interesant.

Aa, bunul meu amic! exclamă doamna Taunton, adresându-se galantului Percy. Zău, ce suflet bun ai! Ştiu, ai venit pentru petrecerea pe apă.

— Ba bine că nu! replică domnul Noakes triumfător. Hai, poftiţi încoace, fetelor, să vă spun tot. Miss Emily şi miss Sophia se apropiară de masă. Ei, continuă domnul Percy Noakes, cred că cel mai bun lucru ar fi să alcătuiesc un comitet de zece persoane care să pună totul la punct. Pe urmă, mai propun ca toate cheltuielile să fie acoperite de aceşti zece inşi împreună.

Excelent, într-adevăr! strigă doamna Taunton, perfect de acord cu această parte a organizării.

Apoi, părerea mea este ca fiecare din aceşti zece tipi să aibă dreptul de a invita cinci persoane. Comitetul se va întruni în locuinţa mea pentru a face toate pregătirile, după care se va alcătui lista invitaţilor; membrii din comitet au dreptul să respingă prin vot pe oricare din cei invitaţi – un singur vot contra poate înlătura pe cel în cauză. Astfel se va putea asigura o tovărăşie plăcută participanţilor la petrecere.

Ce spirit organizatoric! îl întrerupse din nou doamna Taunton.

Splendid! exclamă drăgălaşa Emily.

Nici nu ştiam! strigă Sophia.

Da, cred că totul arc să meargă strună, rosti domnul -Percy Noakes, care acum se simţea pe deplin în elementul lui. Cred că totul are să meargă strună. Apoi, ştiţi că mergem până la Nore şi înapoi, luăm gustarea de dimineaţă cum scrie la carte, în cabină, înainte de a porni, aşa ca totul să poată fi pus la punct fără nici un fel de încurcătură; prânzul ni se serveşte pe punte, în separeurile acelea din dreptul cabinei căpitanului – nu ştiu cum se numesc. O să închiriem un vas anume pentru grupul nostru, şi o orchestră, se va da puntea cu cretă ca să putem dansa toată ziua cadril, ci, şi pe cine ştim noi că se pricepe la muzică o să ne poată fi util în chip agreabil şi… şi… de, sper să avem vreme frumoasă!

Vestea acestor aranjamente a fost primită cu cea mai vie însufleţire. Doamna Taunton, Emily şl Sophia nu mai conteneau cu laudele.

Ei, dar ia spune-mi, Percy, întrebă doamna Taunton, cine vor fi cei zece din comitet?

Păi, cunosc o sumedenie de inşi care ar fi încântaţi să facă parte, răspunse domnul Percy Noakes, va fi desigur…

Domnul Hardy! îl întrerupse un servitor, vestind sosirea unui oaspete. Miss Sophia şi miss Emily îşi luară îndată atitudinile cele mai atrăgătoare posibile într-un răstimp atât de scurt.

Ce mai e nou? rosti un domn corpolent, de vreo patruzeci de ani, rămânând în uşă, ca un măscărici neîndemânatic.

Era domnul Hardy, despre care s-a pomenit mai înainte, caracterizat de madam Stubbs drept „conaş caraghioş”.

Semăna cu un saltimbanc din trupa Astley-Cooper, hazliu, grozav de îndrăgit de femeile căsătorite şi favoritul tinerilor. Totdeauna avea în pi'egătire vreo călătorie de plăcere cu care prilej se desfăta făcând tot felul de giumbuşlucuri pe socoteala cine ştie cui. Era tare în cântece comice, imita vizitiii de la birjele de piaţă sau fel de fel de orătănii, se pricepea să cânte „din bărbie” şi dădea concerte la drâmbă. Mânca şi bea pe rupte şi era prieten la cataramă cu domnul Percy Noakes. Avea faţa stacojie, vocea puţin răguşită şi un râs îngrozitor.

Ce mai e nou? întrebă iarăşi omul acesta ilustru, râzând – ca şi cum o vizită de dimineaţă ar fi fost cea mai bună glumă din lume – şi scuturând mâna doamnelor cu atâta vioiciune de parcă braţele lor erau nişte mânere de pompă.

Ai picat tocmai la timp, rosti domnul Percy Noakes, începând să-i explice de c

— Ha! ha! ha! hohoti Hardy, după ce-1 ascultă şi căpătă informaţii amănunţite despre excursia proiectată. Aa, grozav! formidabil! Ce zi o să avem! Ce veselie! Dar, când ai de gând să începi pregătirile?

Păi, când decât acum… numaidecât dacă vrei.

Aa, minunat! strigară doamnele. Haideţi, vă rugăm!

Au fost puse dinaintea domnului Percy Noakes cele trebuincioase pentru scris, iar numele diferiţilor membri ai comitetului, după îndelungi discuţii între el şi domnul Hardy, fură stabilite, ea şi cum de ele depindea soarta întregii naţiuni. S-a mai stabilit apoi ca o întrunire să aibă loc la domiciliul domnului Percy Noakes miercurea următoare, la ora opt seara – după care oaspeţii plecară.

Sosi şi miercuri seara; se făcuse ora opt şi opt din membrii comitetului au fost punctuali la întâlnire. Domnul Loggins, judecător de instrucţie de la Curtea Boswell s-a scuzat că nu poate veni; la fel şi domnul Samuel Briggs, de la Hanul Furnival, care şi-a trimis fratele, spre marea satisfacţie a acestuia (a fratelui) şi spre părerea de rău a domnului Percy Noakes. între familia Briggs şi Taunton exista o ură implacabilă, fără precedent. Animozitatea dintre familiile Montague şi Capulet era nimica toată faţă de aceea iscată între aceste două case vestite. Doamna Briggs, văduvă, avea trei fiice şi doi fii; domnul Samuel, cel mai vârstnic, era avocat, iar domnul Alexander, prâslea, se afla la cheremul fratelui său. Locuiau pe strada Portland, lângă strada Oxford' se învârteau în aceleaşi cercuri ca şi familia Taunton – de unde şi antipatia reciprocă. Dacă domnişoarele Briggs apăreau cu nişte pălărioare drăguţe, domnişoarele Taunton le eclipsau cu unele şi mai drăguţe. Dacă doamna Taunton arbora o pălărie în toate culorile curcubeului, doamna Briggs, ca urmare, îşi punea pe cap o tocă, cu toate desenele caleidoscopului. Dacă miss Sophia Taunton învăţa un cântec nou, două dintre domnişoarele Briggs se afişau cu un duet nou. Familia Taunton câştigase o dată un triumf vremelnic prin intermediul unei harpe, dar familia Briggs apăru cu trei chitare pe tapet şi pur şi simplu l-a nimicit pe adversar. Rivalitatea dintre membrii acestor familii nu mai cunoştea margini.

Cum domnul Samuel Briggs era o simplă unealtă, un fel de baston al legalităţii acţionat de la sine şi cum petrecerea se ştia că fusese iniţiată, într-un fel sau altul, de doamna Taunton, tabăra feminină din familia Briggs a aranjat ca domnul Alexander să vină la întâlnire în locul fratelui său şi cum acestuia îi mergea vestea că avea toată tenacitatea unui avocat de la curtea faliţilor, dublată de încăpăţânarea acelui animal domestic care se hrăneşte cu mărăcini, n-a fost nevoie să fie prea mult dăscălit. Se pricepea foarte bine să se facă dezagreabil la culme – în orice caz avea să se opună participării familiei Taunton, până în pânzele albe.

Lucrările din acea seară au fost deschise de domnul Percy Noakes. După îndemnuri încununate de succes făcute domnilor de faţă de a-şi amesteca ceva băutură, coniac şi apă, el prezentă pe scurt obiectul întrunirii şi încheie cu observaţia că primul pas trebuia să fie alegerea unui preşedinte, care să posede în mod obligatoriu anume calităţi de arbitru – fireşte nu constituţionale – şi căruia avea să i se încredinţeze personal diriguirea tuturor pregătirilor (chestiune supusă spre aprobare comitetului).

Un tânăr palid, cu o legătură verde la gât şi ochelari de aceeaşi culoare, membru în onorabila societate Inner Temple, se ridică numaidecât în scopul de a-1 propune pe domnul Percy Noakes. ll cunoştea de multă vreme şi nu voia să spună decât că un om mai onorabil, mai ilustru, mai inimos ca el n-a existat de când lumea…

Bravo! Bravo!

Tânărul, membru într-o societate combativă, se sluji de acest prilej pentru a face o expunere amănunţită asupra situaţiei legislaturii engleze, din zilele lui Wilhelm Cuceritorul până în perioada prezentă, se referi pe scurt la codul statornicit de vechii druizi, pomeni despre principiile preconizate de legislatorii atenieni şi încheie, făcând un scânteietor elogiu la adresa serbărilor câmpeneşti şi a drepturilor constituţionale.

Domnul Alexander Briggs se opuse moţiunii. Avea stima cea mai profundă pentru domnul Percy Noakes, personal, dar socotea că nu s-ar cuveni să i se încredinţeze aceste uriaşe prerogative… (oh! oh!)… Considera că în cazul în speţă, domnul Percy Noakes n-ar fi acţionat corect, imparţial, onorabil; ruga să fie însă bine înţeles că spune toate acestea fără a avea câtuşi de puţin intenţia să pară ireverenţios. Domnul Hardy îşi apără onorabilul său prieten cu o voce pe alocuri neinteligibilă din pricina emoţiei şi a coniacului. Propunerea o dată pusă la vot şi nefiind decât un singur vot contra, domnul Percy Noakes a fost declarat ales de drept şi ocupă, în consecinţă, scaunul prezidenţial.

Mai departe întrunirea se desfăşură cu repeziciune. Preşedintele făcu aprecieri asupra cheltuielilor probabile ale excursiei şi fiecare din cei prezenţi subscrise o anumită sumă. Problema era dacă să se închirieze în acest scop vasul „Neînfricatul”; domnul Alexander Briggs propuse un amendament şi anume cuvântul „Neînfricatul” să fie înlocuit prin cuvântul „Musca”, dar după unele dezbateri consimţi să-şi retragă împotrivirea. începu apoi importanta ceremonie a votării invitaţilor. O cutie de ceai a fost depusă pe o masă, într-un ungher mai întunecat al încăperii, iar fiecăruia i s-au dat două bile pentru vot: una neagră, alta albă.

Preşedintele citi apoi foarte solemn următoarea listă a oaspeţilor pe care avea de gând să-i invite: doamna Taunton şi cele două fiice, domnul Wizzle, domnul Simson. Numele au fost puse la vot pe rând – doamna Taunton şi fiicele sale, respinse. Domnul Percy Noakes şi domnul Hardy schimbară priviri între ei.

Aţi pregătit lista, domnule Briggs? întrebă preşedintele.

Da… răspunse Alexander, şi-i dădu citire după cum urmează: doamna Briggs şi cele trei fiice, domnul Samuel Briggs. Ceremonialul anterior se repetă şi doamna Briggs plus cele trei fiice au fost declarate respinse. Domnul Alexander Briggs părea uluit, iar ceilalţi cam speriaţi de mersul misterios al lucrărilor.

Votarea continuă; dar o singură împrejurare măruntă, pe care domnul Percy Noakes n-o prevăzuse de la început, împiedică desfăşurarea lucrărilor după sistemul anticipat de el. Toată lumea a fost respinsă. Domnul Alexander Briggs, ca să se răzbune, şi-a exercitat dreptul de a respinge orice propunere, iar rezultatul, după trei ore de tărăgăneli: au fost aleşi doar trei domni. Ce era de făcut în această dilemă? Sau să fie lăsat baltă întreg planul, ori să se recurgă la un compromis. Cea de-a doua alternativă era preferabilă – ca atare, domnul Percy Noakes propuse să se renunţe la sistemul votului, iar fiecare din cei prezenţi să declare pe cine avea de gând să aducă. Propunerea fiind adoptată, familiile Taunton şi Briggs au apărut din nou pe listă iar grupul întocmit.

Miercurea următoare era ziua cu pricina; s-a hotărât ca fiecare membru din comitet să poarte o panglică de mutase albastră în jurul braţului sting. Din declaraţia domnului Percy Noakes reieşea că vasul făcea parte din Compania Generală de Navigaţie şi că se afla acostat lângă Biroul vamal. Deoarece el propusese ca mâncarea şi vinurile să fie procurate de către un furnizor eminent din oraş, s-a stabilit ca domnul Percy Noakes să se înfiinţeze la bord pe la ora şapte pentru a supraveghea pregătirile, iar ceilalţi membri din comitet, laolaltă cu grupul în general, să se întâlnească la nouă. S-a mai consumat încă nişte coniac îndoit cu apă; câţiva studenţi la drept, aflaţi de faţă, au ţinut cuvântări; au fost adresate mulţumiri preşedintelui şi întrunirea luă sfârşit.

Vremea fusese frumoasă până atunci şi continua să rămână astfel. Trecu duminica şi domnul Percy Noakes deveni neobişnuit dc agitat – alerga înti-una la debarcader şi înapoi spre uimirea funcţionarilor şi profitul gras al birjarilor din Holborn. Sosi şi marţi, iar neastâmpărul domnului Percy Noakes nu mai cunoştea margini. Alerga la fereastră din minut în minut să vadă dacă nu erau nori pe cer. Domnul Hardy, spre nedumerirea tuturor celor din piaţă, exersa un nou cântec vesel, anume pentru acest prilej, în apartamentul preşedintelui.

Somnul domnului Percy Noakes din noaptea aceea a fost neliniştit, s-a frământat, s-a răsucit în pat şi a avut vise încâlcite: se făcea că vede vase cu aburi, care trebuiau să pornească la drum, orologii uriaşe cu limbi indicând nouă şi un sfert, şi chipul hâd al domnului Briggs privind peste bord şi rânjind în batjocură de încercările neizbutite de a le pune în mişcare. Făcu o sforţare violentă de a se urca pe bord şi se deşteptă. Soarele strălucea vesel în odaia lui de dormit; domnul Percy Noakes se întinse după ceas cu un groaznic presentiment că se adeverise coşmarul.

Era ora cinci punct. Calculă timpul – o jumătate de oră bună pentru îmbrăcat. Era o dimineaţă plăcută, apa va fi liniştită, se va putea duce tihnit pe Ştrand Lane ca să ia o barcă până la Biroul vamal.

Se îmbrăcă, mâncă ceva în grabă şi porni la drum. Străzile păreau singuratice şi pustii ca şi cum seara trecută, pentru ultima oară mai fuseseră aglomerate. Ici-colo, câte un ucenic sculat cu noaptea-n cap, cu ochii lipiţi încă de somn, deschidea obloanele de la vreo prăvălie; un poliţai sau vreo lăptăreasă trecea agale când şi când – slujitorii încă nu începuseră să cureţe dinaintea uşilor ori să aprindă focul în bucătărie, aşa incit Londra oferea un tablou dezolant. La colţul unei străzi lăturalnice, lângă Temple Bar, se afla o tarabă cu „gustări de dimineaţă”. Cafeaua fierbea la un foc dc jăratic, iar felii mari de pâine cu unt erau rânduite în stivă, una peste alta, ca seândurile într-o cherestegerie. Muşteriii stăteau pe o bancă trasă lingă un perete învecinat, pentru mai multă siguranţă şi comoditate. Doi tineri, a căror veselie zgomotoasă şi îmbrăcăminte în neorânduială erau semnele chefului de cu seară, tratau trei „doamne11 şi un lucrător irlandez. Un băieţandru în zdrenţe stătea la mică depărtare sorbind din ochi bunătăţile ispititoare – un poliţai, pe partea cealaltă a străzii, urmărea din priviri grupul. Expresia bolnăvicioasă a femeilor, îmbrăcămintea lor subţire şi stridentă contrasta la fel de straniu cu razele jucăuşe ale soarelui, ca veselia lor silită cu râsul zgomotos al tinerilor, care, când şi când, ca să mai schimbe chipul de amuzament, se agăţau de proprietarul acestei cafenele ambulante, înfundându-i pălăria peste urechi.

Domnul Percy Noakes plecă iute şi când dădu colţul pe Ştrand Lane, aruneând o privire spre fluviu, avu im presia că niciodată în viaţă nu s-a mai simţit atât de important, atât de fericit.

O barcă, dom'le? strigă unul din cei trei barcagii care îşi curăţau cu nişte şomoioage ambarcaţiunile, fluierând de zor. O barcă, dom'le?

Nu, se împotrivi domnul Percy Noakes, cam înţepat, pentru că întrebarea nu fusese făcută câtuşi de puţin pe potriva demnităţii sale.

Aţi vrea mai degrabă un vapor? întrebă un altul, spre desfătarea nemărginită a unui „băgător de seamă”.

Domnul Percy Noakes îi răspunse cu o privire de suprem dispreţ.

Voiaţi să prindeţi vaporu', dom'le? întrebă în taină un barcagiu bătrân. Era îmbrăcat într-un costum roşu decolorat, aidoma coperţilor unui registru de curte foarte vechi.

Da, grăbeşte-te… „Neînfricatul11… ia-o spre Biroul vamal.

„Neînfricatul”?! strigă cel care-1 făcuse să se prăpădească de râs pe „băgătorul de seamă”. Păi l-am văzut pe „Neînfricatul* cum pornea acu o juma de oră.

Şi eu, zise un altul, ha, ha, cine ştie unde-o fi ajuns acu… să fi văzut ce de mai cocoane şi domni era pe el!

Domnul Percy Noakes dădu de înţeles că nu-1 interesează cele auzite şi intră în barca pe care bătrânul, cu chiu cu vai o trăsese la mal.

Dă-i drumul! strigă domnul Percy Noakes, şi barca porni, lunecând în josul fluviului.

Domnul Percy Noakes se aşeză pe banca ştearsă cu puţin înainte, iar cei de pe mal se întreceau în a pune rămăşag care mai de care că n-o să mai prindă vaporul.

Uite-1 colo, pentru Dumnezeu! exclamă încântat Percy când ajunseră în dreptul vasului „Neînfricatul”.