Căile teologiei ruse

III
Patriarhul Nicon
Chiar şi în timpul vieţii lui Nicon (1605-1681) contemporanii au vorbit şi au scris despre el. Mai rar a scris cineva dezinteresat şi lipsit de patimă despre el sau fără motive ulterioare şi un ţel preconceput. Nicon este subiectul disputelor, concluzionărilor, justificărilor sau condamnărilor. Numele lui (care nu mai este un nume de simbol sau semne) rămâne un pretext de dispută şi sarcasm. Nicon aparţine acelei clase de oameni care nu posedă personalitate ci numai un temperament. În locul unei personalităţi ei oferă numai o idee sau un program. Taina personalităţii lui Nicon stă în temperamentul lui: prin urmare orizonturile lui rămân întotdeuna înguste. Lui nu numai că i-a lipsit un sens al istoriei, dar el a eşuat să şi-l exercizeze cu tact şi circumspecţie. El a avut o voinţă de istorie, o mare prezenţă a minţii sau „o viziune comandatoare” care explică cum a putut fi o mare figură istorică, în ciuda faptului că nu era un om mare. Nicon a fost puternic, dar nu a tânjit după putere şi natura lui abruptă şi încăpăţânată l-a prevenit de a fi un curtean. Posibilitatea acţiunii l-a atras; puterea nu a avut o astfel de aiură. Nicon a fost un om de acţiune, nu un individ creativ. „Reforma ritualului” nu a oferit tema vitală pentru viaţa lui Nicon. Astfel de reforme i s-au sugerat şi el a fost pus pe agendă mai înainte de a fi numit. Persistent el a dus mai înainte reforma şi nu a devenit niciodată consumat sau absorbit de ea. Pentru a începe, el nu a înţeles greaca. El nu o stăpânea şi nu o înţelegea. Admiraţia lui pentru lucrurile „greceşti” era diletantă. Nicon a avut o grabă patologică pentru a face şi a perpetua totul într-un chip grec similar cu patima lui Petru cel Mare de îi îmbrăca pe toţi în stiluri germanice sau daneze. Doi oameni au fost uniţi de ciudată uşurinţa cu care ei puteau rupe trecutul, surprinzând libertatea din obiceiurile greceşti şi de determinarea şi scopul lor. Nicon a ascultat de ierarhii greceşti şi de monahi cu aceiaşi credulitate precitpitată pe care Petru a arăta-o în faţa sfătuitorilor „europeni.”

„Grecofilismul” lui Nicon nu a însemnat o lărgime a orizonturilor lui dogmatice. Nu au fost câteva impresii prezente ci numai noi idei. Imitaţia grecilor contemporani cu greu putea ducea la o descoperire a tradiţiei pierdute. Grecofilismul lui Nicon nu a făcut o întoarcere la tradiţia patristică şi nici nu a încercat să renască bizantinismul. El a fost tras de slujbele „greceşti” de marea lor demnitate, solemnitate, somptuozitate, splendoare şi magnificenţă vizibilă. Reforma ritualului şi-a avut punctul pe pornire din punctul lui de vedere „solemn.”

La începutul activităţii ca reformator (1655), Nicon a trimis Patriarhului Paisie al Constantinopolului o lungă listă de puncte de vedere perplexe cu privire la ritual. El a primit o replică comprehensivă scrisă de Meletie Sirigos.³²⁹ Sirigos a exprimat clar şi franc punctul de vedere că numai problemele centrale şi esenţiale de credinţă cer uniformitate şi unitate, în timp ce diversitatea şi diferenţele în „ceremoniile estice” [chinoposledovanii] şi în aspectele formale ale liturghiei au fost deplin tolerabile şi inevitabile istoric. În cele din urmă, rânduielile liturgice şi ceremoniile au devenit numai gradual amestecate. Au fost create de o singură lovitură. O mare parte din ceremoniile Bisericii depindeau de „plăcerea superiorului.”

Nu trebuie să concluzionăm că credinţa noastră ortodoxă este pervertită dacă posedăm o ceremonie a Bisericii care diferă puţin în punctele esenţiale dar nu în articole de credinţă, dacă pe problema centrală şi esenţială conformitatea cu Biserica catolică este păstrată.

Nu toţi „grecii” au crezut în aceşti termeni. Moscova nu a crezut în acest sfat grecesc. Astfel de indemnizaţii ale patriarhului Constantinopolului au căzut cu greutate pe un alt patriarh estic, Macarie al Antiohiei,³³⁰ care cu un entuziasm considerabil şi o satisfacere de sine notabilă a indicat „diferenţele” lui Nicon şi l-a inspirat să facă „corectări” grabnice. Macarie a fost cel care a descoperit că facerea semnului crucii cu două degete este o erezie „armeniană.” Acest semn „nestorian” al crucii pe care ierarhii care l-au vizitat l-au anatematizat în Moscova de duminica Ortodoxiei, 1656.³³¹

Nicon a „corectat” riturile în conformitate cu un Evhologhion³³² tipărit grecesc, cu scopul de a dobândii conformitate cu practica grecească. Astfel de acţiuni nu au semnificiat o întoarcere la „antichitate” sau „tradiţie,” deşi se presupunea că tot ceea ce a fost „grec” a fost mult mai antic şi tradiţional. Nicon a aderat la acelaşi sistem când a corectat cărţile. O nouă tipărită carte grecească a slujit ca bază pentru noul text salvon. Adevărat, variantele şi paralelismele din manuscrise când au fost comparate cu ele, dar numai un text tipărit putea asuma o uniformitate genunină. Totuşi, discrepanţe observabile au apărut în diferite ediţii ale aceleiaşi carţi, pentru noul manuscris material care a fost angajat în toată cartea.

Şase ediţii ale cărţii de slujbă a lui Nicon a fost distribuite cu forţa în tot domneiul rusesc; toate aceste cărţi de slujbă sunt în contradicţie una cu alta şi nici una nu are acord cu alta.

Destul de legitimativ oponenţii reformelor lui Nicon au insistat ca noile cărţi să fie modelate din „cărţile greceşti tipărite între germană” (în vest), din cărţi defective şi discreditate: „noi nu le vom accepta inovaţiile.” Mai mult, este adevărat că anumite ritualuri au fost „transformate” şi luate din „cărţile de slujbă poloneze,” după cum este cartea de rugăciuni poloneză a lui Petru Movilă şi alte traduceri latine.” Manuscrisele aduse de Sukhanov din est nu au fost şi nici nu puteau fi folosite extensiv şi nici nu li s-a conferit atenţia necesară. A fost respingerea abruptă şi nediscrimiantă a ceremoniilor vechii Rusii care le-a conferit reformelor lui Nicon calitatea lor ascuţită. Aceste ritualuri nu au fost înlocuite de unele noi, ci ele au fost declarate false şi eretice, lipsite de evlavie. Astfel de acţiuni au perturbat şi au rănit conştiinţa naţională. În mânie şi ciudă şi într-un limbaj care nu i se cădea, Nicon a voit să cenzureze vechiul „ritual.” După ce Nicon a fost depus, autorităţile ruseşti au vorbit cu precauţie şi rezervat despre „ritualul vechi.” Acest lucru a fost adevărat despre Sinodul din 1666.³³³ Pentru Nicon reforma a fost un ritual sau o refromă ceremonială şi el a insistat asupra ei mai întâi de dragul properităţii sau în numele ascultării. Pe atunci un nou motiv a fost introdus de „greci.” Grecii au sugerat şi au conceput rezoluţile şi „blestemele” la Marele Sinod din 1667.³³⁴ Paisprezece din cei treizeci de episcopi care au participat la Sinod erau străini. „Esticii” de la Sinod s-au portretizat şi s-au comportat ca „judecători ecumenici” fiind invitaţi şi înştiinţaţi ca arbitrii ai tuturor aspectelor vieţii ruseşti. Ei au fost cei care au afirmat că noţiunea care a afirmat noţiune că „vechiul ritual” al Rusiei a fost o „subtilitate lipsită de înţeles” şi chiar o erezie. „Kievieni” ca Simeon de Poloţ³³⁵ s-au alăturat „grecilor” în această judecată batjocorită.

Cartea care se preocupa cu diferenţele în ritual compilate pentru Sinod de Dionisie, un arhimandrit grec din Muntele Athos,³³⁶ este semnficativă şi caracteristică. Dionisie a trăit mai mulţi ani în Moscova, unde a lucrat la corectura cărţilor la Tipografia din Moscova. El a afirmat despre cărţile ruseşti că au devenit contaminate şi au pervertit mitropoliţii ruşi încetând să fie numiţi de Constantinopol.

Din această zi a început infatuarea cu semnul crucii, ca adăugare la crez, aliluia şi celelalte. Crescut cu smoală şi buruieni sălbatice, acest teritoriu a rămas nearat şi umbrit de întuneric.

Mai mult, Dionisie a insistat că toate adăugirile şi diferenţele ruseşti aveau o nuanţă eretică: aceste neînţelegeri şi infatuări ai derivat de la anumiţi eretici, care au primit raze de la greci şi care, din cauza faptului că erau sofisticaţi, nu s-au consultat despre nimic.” „Marele Sinod” a decis în probleme de stil similare cu cele ale lui Dionisie, folosind proprile lor cuvinte.” La acest sinod, vechiul ritual rus a fost declarat suspect, condamnat în întregime şi interzis cu ameninţarea unor pedepse teribile. Ritualul contemporan al Bisericilor vestice a fost indicat ca model şi standard.

Anatemele Sinodului din Stoglav au fost salvate şi dezovoltate şi „acest sinod nu a fost un sinod, blestemele lui nu erau blesteme şi le putem considera ca nimic, ca şi cum nu ar exista, pentru mitropolitul Macarie şi cei care au stimulat înţelepciunea în ignoranţa lor.³³⁷ Astfel, tradiţia Bisericii ruseşti a fost judecată şi condamnată ca ignoranţă şi o înţelepciune stimulată sau ca sofisticate sau erezie. Sub pretextul de a stabilii plinătatea Bisericii universale, Vechia Rusie a fost înlocuită de Grecia modernă. Acest punct de vedere nu a reprezentat opinia Bisericii greceşti, ci numai punctele de vedere ale unor ierarhi „greci.” A slujit ca act final pentru reformele lui Nicon.

Acest sinod, convocat pentru acest scop, l-a depus şi l-a respins pe Nicon. Între alte acuzaţii, Nicon a fost acuzat de violarea şi coruperea vechilor obiceiuri şi de introducerea de „noi cărţi şi ritualuri” (după mărturisirea lui Paisie Ligarides).³³⁸ Nicon a replicat prin mustrarea acuzaţilor lui greci că au introdus noi legi din „cărţi respinse şi neexaminate” (el avea în minte noile ediţii ale cărţilor neexaminate). Astfel din nou, cărţile au fost problema.

Procesul lui Nicon a implicat patimi personale cu maliţiozitate, înşelare şi viclenie cu idei agitate şi o conştiinţă încărcată. „Preoţia” [svişchenstvo] a stat ca proces: aşa a fost tema vieţii lui Nicon.

După Iurie Samari,³³⁹ „sceptrul papismului stă ascuns în spatele umbrei enorme a lui Nicon.” Totuşi acest lucru este cu greu adevărat, căci reversul este mult mai aproape cazul. Afacerea lui Nicon marchează avansarea „Imperiului.” Nicon a avut dreptate, când în „respingerea” lui [Razorenie]³⁴⁰ el l-a acuzat pe ţarul Alexei şi guvernul lui că au atacat libertatea şi independenţa Bisericii. O astfel de închistare putea fi detectată în Cod [Ulozhenie] pe care Nicon l-a considerat diabolic şi legea falsă a lui Antihrist. „Erastianismul” emfatic³⁴¹ din cercurile guvernamentale conducătoare l-au forţat pe Nicon la bătaie şi acest lucru explică pe larg „iubirea sa de putere.”

La fel cu multe alte din ideile lui, Nicon şi-a găsit concepţia preoţiei în învăţăturile patristice, în special în cea a lui Hrisostom. Aparent el a voit să repete viaţa lui Hrisostom. Probabil că el nu a exprimat întotdeauna idea ce l-a preocupat şi plin de succes şi cu o anumită ocazie a folosit „definiţiile vestice,” dar el nu a depăşit limitele opiniei patristice afirmând că „preoţia” este ceva mai înalt decât funcţia de „ţar.” În acest moment el s-a opus numai grecilor, acei „emigranţi asiatici şi sicofanţi din Athos,” care apărau instituţia ţarului împotriva preoţiei. El a fost atras de vechii ritualişti [staroobriadchi], de partizanii tradiţiei ruseşti, pentru care „Împărăţia lui Dumnezeu” era dobândită în domnia ţarului mai mult decât în Biserică. În aceasta constă tema schismei: nu „vechiul ritual” ci „împărăţia.”